Alexandra Ușurelu este indubitabil o apariție cât se poate de interesantă pe scena muzicii autohtone. Distanțându-se cât se poate de clar de sound-urile care se lăfăie cât e ziua de lungă la posturile de radio comerciale din țara noastră, artista reușește să surprindă prin simplitate și emoție, iar concertele ei oferă clipe de magie pentru urechile care rezonează cu vibrațiile pozitive.
Artista revine cu un turneu național numit „Fata care chiar există” care va poposi la Teatrul Național din Timișoara luni, 9 martie, de la ora 20. Înaintea acestui spectacol am realizat un interviu în care artista ne-a dezvăluit care au fost primele ei casete ascultate, care sunt lucrurile care o inspiră în creațiile proprii și care sunt artiștii români pe care îi apreciează pentru modul în care schimbă lumi cu vocile lor…
– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai moștenit pe cineva din familie? Care au fost primele evenimente la care ai apărut în fața publicului?
– Pentru mine, muzica este o necesitate. Felul în care sunt clădită nu-mi mai permite acum să păstrez doar pentru mine trăirile, emoțiile, deși cândva am făcut asta. Obișnuiam să-mi scriu în jurnal gândurile, sentimentele, dorurile de sora și mama mea, însă mi-a fost luat atunci când eram copil, ca o pedeapsă pentru conținutul lui, și multă vreme nu am mai scris. Am ascuns în mine multe rânduri nescrise. Până am ales să iert sau până am putut să iert… Abia atunci am aflat că pe interior te așteaptă adevăratele, minunatele surprize. Iertarea și acceptarea mi-au dat curaj, încredere, iar prietenia cu mama surorilor mele mi-a făcut apoi mult bine.
Am scris primul cântec atunci când am redescoperit mai multă putere în cuvânt decât în tăcere. Era un cântec pentru părinții mei, pe care n-am avut niciodată curajul să-l cânt, pentru a nu răni pe cineva nevinovat. Copil fiind, am avut întotdeauna un vis nemărginit de a aduna oamenii împreună, iar muzica m-a ajutat să trăiesc asta. Muzica a fost și este pentru mine ca o sferă a lucrurilor invizibile cu ochiul, un loc prin care ne lovim inimile unii de alții și creăm galaxii de emoții. Părinții mei sunt amândoi foarte talentați, însă împrejurările i-au dus către alte profesii, către cariere economice și juridice.
Vulnerabilitatea adunată în copilărie i-a făcut să își dorească pentru mine un alt drum, diferit de cel nesigur pe care îl arăta în acele vremuri o carieră artistică, și din acest motiv primele mele apariții scenice au fost cele mai grele și mai frumoase din viața mea. Grele, pentru că mă simțeam singură pe scenă, încercând să conving lumea că exist și că am ceva de spus, chiar dacă așa, cu palmele goale și chipul lucitor de emoții, și frumoase, pentru că am putut simți pentru prima oară ce înseamnă lacrimile de fericire pe scena Teatrului Odeon din București, în 2011, când sala întreaga a răsunat după ce am cântat “Prețul corect”.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
– M-am născut în ianuarie 1990 și, cât am fost mică, în casă eu ascultam muzică folk și muzică pop de pe niște casete pe care le-am distrus apoi, una câte una. Aveam un casetofon cu care mă puteam înregistra singură și foloseam casetele ca suport. Consideram că din moment ce muzica de pe ele era atât de prezentă în gândurile mele și nu avea nimeni cum să o scoată de acolo, nu făceam un păcat, pentru că, de fapt, nu dispărea. Îmi doream să cânt și să ascult cum sună vocea mea cu acele cuvinte care răsunau puternic în sufletul meu.
Ce m-a influențat profund prima și prima oară a fost materialul Pasărea Phoenix – „În căutarea cuibului pierdut”. Tatăl meu cânta des în casă „Mielul”, „Hanul lui Manuc”, „Andrii Popa” și multe alte cântece folk.
– Care este secretul unui bun muzician? Cât contează „urechea“ și cât contează „studiile“?
– Nu ai întrebat unde trebuie. Eu știu doar că știm atât de puține… „Urechea” este doar o aptitudine, restul se învață la școală.
– Ai emoții înaintea recitalurilor? Cum treci peste ele?
– Am foarte mari emoții înaintea concertelor. De fiecare dată, trec prin purgatoriu. Expunerea tuturor vulnerabilităților mele în fața publicului este un examen pe care reușesc să-l trec cu felicitări, de cele mai multe ori. Simt asta atunci când am lacrimi de fericire. Și mi se întâmplă destul de des la concerte.
Nu trec niciodată peste emoții, reușesc doar să le stăpânesc atunci când simt că mi-am găsit locul fabulos. Pentru mine, acela este în sufletele oamenilor care îmi arată iubire. Cu toții căutăm iubirea, iar eu am înțeles până acum că iubirea se merită abia atunci când ai dat mai mult decât ai putea cere.
– De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?
– Există iubire acolo unde nu credeai că poate fi. Există alternative pentru orice. Cel mai frumos dar pe care îl poate oferi cineva este timpul său. Măreția stă în dăruire, în bun simț, în bunătate.
Ceea ce mă inspiră întotdeauna sunt întâlnirile cu oamenii și ceea ce ei îmi declară uneori, după concerte. De curând, cineva a scris „Alexandra nu cântă pentru lumea asta, ci pentru alta, care se naște în sufletul ei și ne cuprinde și pe noi, cei câțiva (mulți sau puțini) care o ascultăm” și m-a bucurat să îmi imaginez că pentru cineva vocea mea ar putea naște o lume așa cum ar vrea să fie.
– Ce părere ai de muzica pop-rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă?
– Sunt mulți artiști români pe care îi apreciez pentru modul în care schimbă lumi cu vocile lor, cum ar fi Alexandra Fits, Luiza Zan, byron, Tudor Chirilă… Sau pentru unele dintre cele mai frumoase cântece scrise vreodată (I-aș enumera pe Bobby Stoica, Mircea Vintilă, Cornel Ilie, Dinu Olărașu). Sau pentru sensibilitatea atât și atât de spectaculoasă, cum este a lui George Aghinea, pe care l-am descoperit curând.
Din scena autohtonă eu nu cred că lipsește ceva. Paleta muzicală este foarte largă și cred că fiecare poate alege ceva pe gustul său. Inclusiv ceva neîncadrat în vreun tipar, cum sunt concertele mele.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
– Nu știu pe care să-l aleg. Ar putea fi apariția de la Teatrul Odeon din București, unde am debutat, apoi primul meu concert la Teatrul Național din București, care a început și s-a terminat ca un vis ireal de frumos, ce a durat mult timp, sau un concert la Filarmonica din Pitești, care a fost sfâșietor de frumos și de tragic, în același timp. Dar am să povestesc altădată despre acel concert…
– Multă lume spune că ora exactă în industria muzicală românească se dă la București. Ești de acord cu această afirmație? Crezi că o artistă care nu este din București are șanse mai puține de a ajunge la urechile posibililor ascultători?
– În niciun caz. Internetul ne ajută să fim omniprezenți. Perseverența este un lucru foarte important, la fel și încrederea în ceea ce ai de spus. Și mai cred că este nevoie și de un strop de noroc, pe care îl poți provoca uneori, muncind foarte mult.
– Vinil, CD sau streaming.
Care din acestea îți sunt pe plac și de ce?
– Eu le consum acum pe toate trei, în funcție de locul în care mă aflu.
– Cum arată o zi tipică în viața ta? Cât timp petreci „la repetiții“ și când ai timp să te „relaxezi“?
– Fiecare zi este diferită și la fel, în același timp. La fel, pentru că este petrecută în studio, iar diferită, pentru că în ultima perioadă, de exemplu, înregistrările pentru noile materiale mi-au adus revelații. Un cântec bun, prin care simți că ai reușit să transmiți tot ce voiai, îți schimbă complet starea, încât nici nu mai ai nevoie de odihnă.
– Ce părere ai despre numeroasele concerte cu intrarea liberă organizate de autoritățile locale din România? Sunt benefice sau dăunează scenei muzicale?
– Eu cred că dacă ai un conținut artistic puternic, oamenii te vor urmări atât în teatre, cu intrare la preț real, cât și în piață, cu intrare liberă. Pe de altă parte, cu cât conținutul este mai puternic, cu atât ești mai puțin favorit al acestor evenimente. Eu cânt doar unul din zece concerte ale mele acolo.
– Ce părere ai despre faptul că în zilele noastre, industria muzicală este în plină schimbare și drept urmare oamenii „consumă“ muzica altfel decât în trecut? Nu se mai cumpără albume, totul este online, la un click distanță… Mai există latura artistică, „sensibilă“ a acestei arte numite muzică sau totul este un balon uriaș de marketing?
– Cu sau fără marketing, distribuție digitală etc, muzica înseamnă tot emoție. În aceste vremuri, eu am reușit să distribui albumul de debut în aproape 13.000 de exemplare.
– Ce ne poți dezvălui despre planurile tale muzicale pentru anul 2020? Dar despre concertul tău din Timișoara?
– În ultimii ani am adunat multe cântece pentru un nou material discografic și am decis să le cânt mai întâi în concerte, încât să le pot cerne împreună cu publicul și să le pot păstra pe cele mai puternice pentru al doilea album de studio al meu. La concertul de la Opera din Timișoara voi cânta trei dintre ele în premieră, trei pe care eu le consider cele mai frumoase melodii pe care le-am cântat vreodată. Este o muzică de luminat cele mai ascunse umbre ale sufletelor noastre, iar producția concertului va contribui mult la experiența unică a concertului. După turneul „Fata care chiar există”, voi lansa noi videoclipuri și mai plănuiesc ceva, dar vreau să anunț când voi avea toate detaliile.
– Ai susținut o serie de evenimente și concerte de caritate. Ce te motivează să faci aceste acțiuni?
– Impactul concertelor mele asupra oamenilor care vin în sala de spectacol să-mi asculte muzica mi-au dat încredere că experiența muzicală poate fi cu adevărat valoroasă pentru comunitate, mai ales atunci când este folosită în scop terapeutic. Astfel, am căutat materiale de specialitate pentru a mă documenta și, într-un final, am ales să urmez programul de Master „Art-Terapie prin Teatru și Artele Spectacolului”, din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică București. În urma acestui Master am scris o lucrare de cercetare, „Muzica, sentiment al apartenenței”, care a pornit de la premiza că sentimentul de apartenență la comunitate al copiilor instituționalizați poate fi dezvoltat prin intermediul practicii art-terapeutice bazate pe jocuri teatrale și exerciții întemeiate pe sunete și muzică, iar studiul s-a sprijinit pe o cercetare bibliografică a literaturii de specialitate și pe rezultatele unei intervenții art-terapeutice realizate pe parcursul a zece ateliere cu un grup de copii instituționalizați, ce au trecut prin despărțiri dureroase, cu efect puternic asupra dezvoltării lor socio-emoționale.
Atunci când emoțiile nu au glas, muzica este o cale excepțională de a exprima spontan, direct sau indirect, emoții și gânduri, iar activitățile desfășurate au avut un impact excepțional asupra copiilor. Dar și asupra mea, pentru că a fost o experiență care m-a întors în timp și m-a adus în prezent mai întreagă. Eu am simțit de multe ori că fericirea vine din fericirea oferită celorlalți. Acesta este motivul pentru care aleg să mă implic.
– Cum ți se pare cultura muzicală în general în România? În opinia ta există genuri muzicale „pentru elite“ și pentru toată lumea?
– Aș împărți genurile muzicale din România în muzică pentru oameni normali și muzică pentru cei mai stridenți dintre noi. Educația va cerne întotdeauna gusturile atunci când căutăm să ne satisfacem nevoile sufletești prin artă.
– Crezi că diversele concursuri de descoperiri de talente (gen Vocea României sau X Factor) ajută artiștii care vor să devină cunoscuți pe piața muzicală?
– Cred că îi ajută acea vizibilitate abia atunci când nu mai au nimic de demonstrat, când pornesc la drum cu un plan care să includă dăruire și dedicare, înainte de toate.
– Ai avut numeroase concerte de-a lungul anilor în Timișoara. Care sunt cele mai frumoase trei momente trăite pe scenă la Timișoara în decursul anilor? Dincolo de recitaluri și publicul prezent la concerte, ce îți place în Timișoara, în general?
– Îmi plac oamenii și felul în care există unii dintre ei când îi privesc din Piața Victoriei, din cofetăria mea preferată din Piața Unirii… îmi plac cei cu care m-am împrietenit la concerte și cărora le urmăresc pe social media activitatea. Unii dintre ei sunt foarte implicați civic și sunt un exemplu pentru mine.
Cele mai frumoase trei momente trăite la Timișoara… Unul dintre ele a fost în 2014. Eram pentru prima oară în turneu național și pentru prima oară la Timișoara. Pe atunci încă mai stăteam pe scaun pe scenă, din cauza emoțiilor, iar la acel concert în mod special am simțit nevoia să mă ridic. M-am conectat cu oamenii așa încât simțeam să mă așez și să le cânt de pe scaun de lângă ei, nu de pe scenă. Acea primă experiență m-a făcut să îmi doresc să nu ocolesc în niciun an Timișoara. Un alt moment a fost la Filarmonica Banatul, îmi amintesc că a ieșit excepțional concertul „Am să fiu eu casa ta” și am stat ore întregi în foaier după concert cu oamenii, să vorbim, să facem fotografii și să ne împrietenim. Toate cuvintele spuse atunci de ei m-au făcut să plutesc…
Iar o altă experiență de neuitat a fost la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, când efectiv am început să plâng de fericire în timpul concertului, că pot să văd și să simt atâta iubire din partea celor prezenți.
– Care este visul tău muzical? Să cânți în fața a zeci de mii de oameni? Să interpretezi o piesă care peste decenii va fi inclusă în categoria „de neuitat“?
– Visul meu este să mă întâlnesc cu oamenii în sala de spectacol și să le cânt. Atunci este totul viu și inimaginabil de frumos. Acolo răul nu are pe unde să intre. Atât. Trăiesc acest vis la fiecare concert și vreau să nu se termine vreodată.