Viitoarea capitală culturală europeană în 2021, Timișoara, a avut parte în decursul istoriei de multe motive de mândrie. Dacă e să vorbim de muzică, exemplele-s nenumărate și binecunoscute. Printre acestea se numără și „mișcarea“ TM Base, care a avut un rol de netăgăduit în coagularea muzicii electronice românești de după 1989. Unul din fondatorii acestei mișcări este Valentin Toma.
Jumătatea proiectului Makunouchi Bento care se mândrește cu o serie de release-uri în decursul anilor, artistul timișorean a apărut în fața melomanilor și datorită „episoadelor“ muzicale numite Qewza sau Toma Carnagiu și ne-a acordat un interviu în care ne-a povestit despre cele mai frumoase amintiri din istoria formației care și-a luat numele după „cutia de prânz japoneză“, ce părere are despre concertele cu intrarea liberă și cum s-au desfășurat primele sale apariții în fața publicului…
De unde îți vine pasiunea pentru muzică? Care au fost primii tăi pași în această direcție?
Am crescut cu casetofonul și casetele alor mei, plus că nu adormeam fără muzică – asta e printre cele mai vechi amintiri pe care le am. Am trecut prin diverse genuri muzicale, fără să-mi spună niciun „specialist” ce ar trebui să ascult și ce nu, care muzică e bună și care nu… și e ideal așa. Dar am simțit că vreau neapărat să fac asta doar când am descoperit muzica electronică. Diversitatea tonurilor de sintetizator, asta m-a fascinat. Am primit primul meu PC prin ’96, am făcut rost și de programul folosit de băieții de la Urban Experience și m-am pus să învăț.
Cum s-a născut colectivul TM Base? Dar Makunouchi Bento?
Colectivul TMBase s-a format, poate surprinzător, după a doua ediție a festivalului cu același nume. Au participat atunci mai mulți producători tineri din Timișoara, o parte din ei elevi la Moisil, asemeni mie, dar pe care abia atunci i-am cunoscut. A fost un pas natural să ne împrietenim, să începem ne întâlnim să discutăm despre pasiunea comună și să colaborăm. Ufo avea deja festivalul bine pus la punct și ne-a ajutat cu promovarea, noi – poate cu excepția Urban Experience – neavând expunere altfel. Evident, ne-am implicat și noi în organizarea festivalului, începând cu a treia ediție. Dar „crew-ul” TMBase a însemnat în special un grup de producători de muzică electronică de toate genurile: Adapt / Dump52 (techno, electro), Alien Kru (drum&bass), P Nal (breakbeat, drum&bass), Qewza (techno, drum&bass, breaks), Sneila (goa, psy-trance), Ufo & Ummo (drum&bass, dub) și Urban Experience (jungle, techno, rave, trip-hop). Mai apoi, din colaborarea unor membri ai proiectelor de mai sus, s-au născut și Toxica (breakbeat, trance) și Makunouchi Bento (IDM, experimental).
Makunouchi Bento a apărut în urma unui remix IDM de-al meu după o piesă veche, solo, a lui Felix Petrescu (Waka X, din Urban Experience). Ne-am dat seama că vrem amândoi să explorăm partea mai experimentală și nedansantă a muzicii electronice, așa că ne-am găsit un nume prin noiembrie 2000 și am adunat material de-un prim album (Himette).
Cum au fost primele apariții în fața publicului? Care era atmosfera de la primele evenimente TM Base?
Prima mea apariție solo, sub numele Qewza, a fost la TM00Base (a treia ediție), cu un set scurt și haotic. A fost o experiență nouă, interesantă și murdară! Cu Makunouchi Bento, prima apariție live a fost în Iași, în cadrul festivalului de artă Periferic: noi am fost singurul act muzical, fapt care n-a fost prezentat și promovat ca atare, prin urmare a creat destulă confuzie în rândul publicului. Cu excepția unui singur fan care venise special pentru noi, n-o să-l uităm pe Culiță. Al doilea eveniment a fost în Timișoara, la Evolution – pe atunci bar și magazin de haine, nu club – TMBase Fused Series: RIDMA, adică un DJ set de IDM alături de Adapt. Îndrăznesc să cred că a fost primul „party” IDM din Romania, și chiar a avut un succes neașteptat. S-a dansat pe Aphex Twin…
Dacă e să faci o comparație între evenimentele din anii TM Base și cele din zilele noastre, care ar fi aceasta? Ce ne lipsește acum și aveam atunci? Ce lipsea atunci și avem în zilele noastre?
„Anii TMBase”, dacă vorbim despre festival, au fost 13 la număr, și s-au schimbat destule și pe parcursul lor. În prima fază – sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000 – muzica electronică alternativă (termenul „underground” avea încă sens, dar noi am botezat-o „urbană”) era ceva relativ nou pentru țara noastră. Erau foarte puține surse de muzică de gen: magazine (downloadul încă mergea greu și nu era la îndemâna oricui), emisiuni radio/TV specializate, concerte și party-uri. România nu prea era pe harta evenimentelor de gen, așa că apariția pe line-up-uri locale a unor nume deja cunoscute, din UK și nu numai, a fost ceva deosebit. Au fost pași mici până la line-up-uri mai solide, și toți cei care-au prins gustul muzicii de gen au primit cu foarte mult entuziasm evenimentele respective. În ziua de azi nu mai lipsesc lucrurile astea: muzica electronică nu mai e deloc de nișă, este peste tot în jur, evenimente sunt săptămânal. Nu lipsește nimic în acest sens, și e natural să dispară tipul ăla de entuziasm.
De-a lungul anilor ați editat trei albume și 35 de E.P.-uri sub numele Makunouchi Bento. Care a fost motivul pentru care ați avut atât de multe release-uri într-o țară în care muzica pe care o cântați voi nu are “priză“ la marele public? Cui vă adresați voi?
Aproape, dar nu chiar. 25 de EP-uri cred că erau pe la ultimul comunicat. Acum sunt 26, și urmează și albumul numărul 4. Motivul este că am făcut mereu muzică din pasiune și plăcere, mai mult pentru urechile noastre, chiar dacă o împărtășim (gratuit, de altfel) cu cei interesați. Da, încercăm să ne promovăm muzica, atât cât putem și avem timp – și adevărul e că preferăm să ne dedicăm mai mult timp muzicii decât marketingului – dar nu ne adresăm neapărat cuiva anume. Release-urile noastre au cele mai mari șanse să atingă oamenii pasionați de muzica cinematică (de film… sau film imaginar), de sunete noi, neîncadrabile în genuri sau rețete cunoscute. Cei ce nu preferă playlist-uri care curg imperceptibil în background, ci au timp să dedice unei audiții cap-coadă. Pe ceilalți s-ar putea să-i deranjeze, că-i destul de „intruziv” soundul nostru.
Ce părere ai despre numeroasele concerte cu intrarea liberă organizate de autoritățile locale din România? Sunt benefice sau dăunează scenei muzicale?
Ar trebui să fie benefice, în ideea de a lărgi orizonturile, de a cultiva. La evenimentele gratuite sunt șanse să existe și mulți „trecători” curioși, de care s-ar putea lipi ceva. „Try before you buy”. Dar depinde și ce scop au evenimentele, ce promovează. Mai departe, lumea are priorități, și poate nu mereu arta sau entertainmentul primează, pe plan financiar. Eu nu cred că neapărat din cauza evenimentelor gratuite nu merg mulți la cele cu intrare. E ca și cu muzica cumpărată: e greșit să crezi că, dacă ai un milion de ascultări pe YouTube și zeci de mii de download-uri pirat, toți oamenii ăia ar fi fost potențiali cumpărători, de n-ar fi avut alternativa gratuită. Nu, e foarte probabil ca oamenii respectivi să nu fi avut niciodată bugetul ăla alocat pentru tine (de altfel, pentru banii lor se luptă mii de alți artiști, produse și servicii), și faptul că au acces gratuit e singurul motiv pentru care te ascultă. Asta e.
Problema principală pe care o am, ca muzician, cu evenimentele gratuite cu finanțare publică, e că de multe ori organizatorii doar bifează acțiuni și se interesează mai puțin de promovare, de investiții în aspectele tehnice și asa mai departe. Cei care investesc bani, și se bazează și pe participanți, tind să se preocupe mai tare.
Ai un job stabil și ești membru Makunouchi Bento. Cât de greu este să îmbini cele două aspecte? Se poate trăi decent din muzică în România? Ce fel de muzică trebuie să creezi ca să trăiești din ea?
Nu știu dacă sunt cel mai în măsură să vorbesc despre cum se poate trăi din muzică în România (sau oriunde altundeva), câtă vreme eu nici nu am încercat s-o fac. Da, văd exemple în jur de oameni care trăiesc din muzică, inclusiv din muzică electronică, și nu obligatoriu doar din cea pe care ai numi-o “comercială”. Unii trăiesc mai modest, alții mai bine. E greu de zis ce muzică trebuie să creezi, mai ales în vremurile actuale, când trendurile, hiturile, artiștii se schimbă tot mai des. OK, nu am timp să-mi dedic muzicii cât mi-ar plăcea, dar pe de altă parte nu am nici constrângeri sau stres legat de priza pe care-o are muzica mea, sau ce proiecte obțin. La genul pe care-l practic, singura variantă de venit constant pe care mi-o pot imagina este să intrăm într-un circuit de scoring de filme și animații.
De artă, experimentale, de autor, dar și cu buget rezonabil. Destul de greu.
Ești pasionat de muzica electronică și participi și la petreceri de acest gen. Cum s-au schimbat stilurile mzicale care se ascultă la asemenea evenimente în ultimii ani în Timișoara? Evident și publicul s-a schimbat. În bine sau în rău?
Când am început noi era vorba despre muzică electronică, de orice gen. Poate chiar mai mult, de muzică underground, și asta putea depăși granițele muzicii electronice. Lumea se bucura că există o alternativă și o primea cu interes și curiozitate, cu sete de nou, fără mofturi și discriminări. Mai apoi s-au format gusturile, și unii au început să respingă anumite genuri, pe motive mai mult sau mai puțin discutabile. Muzica s-a schimbat și ea, și drum&bass-ul, și techno-ul, și hip-hop-ul, și trance-ul… Unele genuri, precum breakbeat-ul, au cam dispărut. Altele s-au ridicat extrem de rapid și la fel au și căzut de pe val – dubstep-ul, de exemplu. Există sounduri și sub-genuri noi, dar eu acum sunt mai interesat de muzica de ascultat decât de cea de party, deci probabil nu mai sunt așa la curent cum eram.
Cât despre public, el se adaptează, și nu mă interesează să cataloghez asta în bine sau rău, e pierdere de vreme. “It is what it is”.
De unde vine porecla de Qewza?
Nu e nimic semnificativ în spatele numelui. Era un nickname de IRC, pe care s-a întâmplat să-l folosesc când m-am cunoscut cu restul echipei TMBase și când mi-am făcut publice primele piese. Unul din spelling-urile alternative și tot mai forțate pentru „Cuza” – care din nou, era doar o glumă de moment. Nu prea mai are relevanță, nu mai folosesc numele ăsta în niciun context – deși unii prieteni îmi mai zic Cuza – acum pentru orice proiect solo sunt Toma Carnagiu.
De prin 2006 te-ai apucat de făcut mixuri muzicale. Ai reunit laolaltă o serie de piese românești mai mult sau mai puțin obscure. Ce feedback au avut aceste mixuri și cât timp petreci ca să descoperi „chestii interesante“ din muzica românească?
Nu mi-am pus vreodată problema să calculez „cât timp petrec”. Sunt online mare parte din zi, aud mereu muzici noi, inclusiv românești. Ce-mi place, rețin și adaug la colecție. Pe la începutul anilor 2000, scena era mult mai mică și probabil aveam aproape tot ce exista, în materie de electronică și hip-hop în special – release-uit oficial sau chiar „leaked” prin rețelele p2p. Cu argumentul ăsta m-a convins Ufo prin 2006 să particip cu un DJ set, alături de el, la un party Indigo Session bazat strict pe muzică românească… deși eu insistam că sunt producer, nu DJ. N-a fost multă lume la evenimentul respectiv, era o serie „lounge” de joi seară. Nu am vrut să public înregistrarea setului live, pentru că nu era bine mixat (tehnic), dar selecția a fost inspirată, așa că am refăcut mixul în studio, cut & paste. Am primit un feedback deosebit de bun la acel mix de studio, inclusiv de la prieteni DJ-i, cărora nu le păsa că nu-i făcut live – deci am fost practic încurajat să continui seria. Am făcut și pauze, când am simțit că am epuizat prea multe din piesele preferate / deosebite și n-ar mai ieși un mix la fel de bun ca anterioarele. Sau când am observat că interesul scade… în fond, cât să și tragi de același concept? Momentan proiectul e pe pauză, dar nu exclud să revin la un moment dat cu ceva nou.
Când și care au fost cele mai bune lecții pe care le-ai învățat în secțiunea „interacțiune cu publicul“?Cât de importantă ți se pare această chestiune în zilele noastre?
Noi nu suntem DJ-i de party, iar la concertele Makunouchi Bento, ideal e să nu existe prea multă interacțiune – este în general o muzică de stat jos și ascultat în liniște, cu atenție la detalii, pentru cea mai bună experiență. Sau cel puțin așa simțim noi, că pâna la urmă, fiecare o percepe și consumă cum îi priește. Feedbackul după concert e binevenit, ne place să credem că suntem suficient de prietenoși și nu mușcăm tare. Dacă te referi la interacțiunea „online” cu publicul, în sensul de promovare pe social media… Am fost mereu comunicativi cu cei interesați, dar nu am pune niciodată accent pe asta, cum se mai obișnuiește acum, cu vlogs, stories și alte artificii. Preferăm sa comunicăm prin muzică.
Cât de cunoscător este publicul care merge la concertele Makunouchi Bento? Dar cel care merge la party-urile drum and bass? Lumea este curioasă să descopere noi orientări muzicale sau se ghidează după principiul de „efectul de turmă“?
Nu mă interesează să fie „cunoscător” publicul Makunouchi Bento. Nu e examen. Mă interesează să fie open minded și curios de muzici mai deosebite. Party-urile sunt party-uri, așa cum le zice numele, lumea merge să se distreze. De aia contează mai mult contextul, locul, anturajul. Nu cred că mai merge nimeni la party-uri ca să se cultive, și nici să-și etaleze cunoștințele. Treburile astea s-au cam mutat online. Eu personal nici nu mai sunt așa conectat cu party-urile drum&bass. Prefer concertele live, festivalurile cu cât mai multe genuri muzicale – de altfel, și TMBase a încercat mereu să promoveze muzica electronică de (aproape) toate felurile, nu doar drum&bass, în ciuda preferințelor unora din public.
Cât de importantă este cultura muzicală a unui DJ în zilele noastre? Cât de mult contează tehnica de mixaj?Un DJ bun trebuie să le stăpânească pe amândouă?
La muzica electronică de dans contează tehnica, cu siguranță, setul trebuie să curgă într-un anume fel pentru a ține lumea în film, pe ring. Oricum, uneltele din ziua de azi fac mare parte din lucrurile astea singure, deci DJ-ii au posibilitatea să se concentreze pe alte aspecte ce țin de live show, dacă nu vor doar să mângâie potențiometrul ore-n șir. Eu la ora actuală prefer DJ seturi eclectice, coerente dar variate, cu muzică care nu e neapărat mixabilă „pe beat”, așadar pun mai mult accent pe selecție și cultură muzicală.
Faci parte din „garda“ veche a producătorilor de muzică electronică din Timișoara. Cum vezi „garda“ nouă? Cu ce diferă scena electronică din perioada TM Base de cea din zilele noastre?
Garda nouă are mai multe unelte la dispoziție, și am auzit mulți producători tineri care sună foarte repede “ca afară”. Asta e cu două tăișuri totuși, pentru că de multe ori se pierde și originalitatea, se merge foarte mult pe rețetele și trendurile pornite de dincolo.
Scena muzicii electronice s-a schimbat oricum, la nivel global. La fel, modul în care se consumă muzica în general. Există mult mai multă muzică… enorm de multă, și foarte usor accesibilă. Ideea de posesie, interesul de a cumpăra, colecționa, sau chiar descărca ilegal muzică, scade, nu mai e nevoie. Muzica, ca și informația în general, e la un click distanță. Se consumă pe bandă rulantă, se dă mult skip, nimeni nu mai are timp de pierdut pe piese de umplutură sau ceva ce nu le atrage atenția din primele secunde. Pentru background există playlisturi bazate pe mood, în care nu contează foarte tare ce artiști sunt. Prin urmare, și muzicienii îsi gândesc altfel creațiile: știu că n-au viață lungă, dar că au șanse decente de a pătrunde pe undeva, direct din dormitorul lor. Se caută așadar rețete, trickuri de promovare, șamd.
Care au fost cele mai frumoase momente din perioada Makunouchi Bento? Ai avut și momente mai puțin reușite? Cum ai trecut peste ele?
O perioadă deosebită a fost cea de la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000. Noi am crescut într-o scenă alternativă (asta pe lângă Timișoara și TMBase), ceea ce era atunci „computer music”, promovată cu ajutorul netlabel-urilor. Muzică oferită gratis, fără excepție, și în prima etapă chiar „open-source”. Era o comunitate foarte strânsă, atât de producători cât și de ascultători, oameni interesați să descopere muzică nouă, care nu face parte din „industrie”. Putea fi și o rampă de lansare către label-urile „adevărate” (independente), dar continua să fie vazută ca o scenă separată și foarte foarte fresh. Încă am câteva cataloage întregi de la diverse netlabel-uri din perioada aia. Nu aș vorbi despre momente neplăcute. Concerte cu probleme, de natură tehnică sau organizatorică, au mai fost, ne-am enervat pe moment. Dar lucrurile astea trec și se transformă în povești amuzante. Mai sunt momente de dezamăgire, când ne amintim ce greu e în ziua de azi să ajungi chiar și la urechile celor interesați de genul tău de muzică, sau la label-uri, pentru simplul fapt că e o avalanșă prea mare de conținut care se luptă pentru atenția lor. Dar până la urmă o facem mai mult pentru noi, deci totul e ok.
Aveți „pe țeavă“ un album nou cu Silent Strike. Cum s-a născut această colaborare și ce ne poți spune despre acest material discografic?
Cu Silent suntem prieteni de mulți ani, eu vorbesc aproape zilnic cu el, deci a fost naturală colaborarea. Avem stiluri diferite, dar ne apreciem reciproc și e interesant să găsim punctele comune. Probabil cea mai clară intersecție este muzica de film. Am colaborat pe câteva materiale de-ale lui, apoi în 2019 am avut primul live act împreună, chiar în Timișoara, în cadrul proiectului Retracing Bartók, curatoriat de Lucian Ban și organizat de Jazz Updates. Am făcut împreună o oră de muzică, special pentru eveniment: muzică cinematică, experimentală, ambientală pe alocuri – un fel de „hauntology” – bazată mai mult sau mai puțin pe folclorul românesc (din zona Banatului) înregistrat de Bela Bartók pe cilindri de ceară cu vreun secol în urmă. Materialul a ieșit interesant, așa că am decis să-l lansăm și sub formă de album: „Ghostophonia”. Avem și o copertă deosebită realizată de timișoreanca Sorina Vazelina. 13 februarie e data, stați pe recepție, mai ales că se lansează cu încă o veste interesantă.
