Membru fondator al grupului Metamorf, Adrian Popescu este o figură binecunoscută pentru melomanii care au „prins“ scena autohtonă dinainte de Revoluția din 1989. Artistul născut în Timișoara și care s-a mutat în Franța cu 30 de ani în urmă ne-a acordat un interviu special, în care ne-a povestit care sunt cele mai frumoase amintiri din epoca Metamorf, cum era viața muzicală a Timișoarei în anii 80, cum explică prietenia pe care o are de câteva decenii cu Tavi Iepan… și care a fost cea mai mare provocare pe care a avut-o de-a lungul timpului.
– La vârsta de 11 ani, ai auzit la un vecin, „Stairway to Heaven” și „Smoke on the Water”, și aceste două melodii te-au marcat. Care au fost momentele tale muzicale înainte de a cânta cu Metamorf? Cum ai ajuns să faci parte din această trupă?
– Vecinul cu pricina locuia cu noi în curte, pe lângă Piața Traian, și era actor la Teatrul German. Un adevărat hippie pe vremea aceea. Și avea o chitară rece. El a fost declanșatorul aceste povești. El mi-a pus prima oară mâna pe chitară și m-a învățat primele acorduri. Momente muzicale marcante nu prea am avut înainte de Metamorf. Zdrăngăneam de unul singur pe o chitară rece în curte și visam la o chitară electrică de la Reghin dar care costa destul de scump, și presupun că părinții credeau că „virusul” muzical îmi va trece.
Bazele Metamorf au pornit când aveam 13 ani și m-am mutat din cartierul Piața Traian în cartierul Stadion. Și pe la 14 ani am primit cadou de la părinți o chitară electrică marca Reghin.
În același timp mi-am cunoscut noii vecini de cartier cu care am construit temelia Metamorf. Sorin Grajdeanu (chitară) la care mergeam să cântăm împreună la chitară. Aveam un radio rusesc pe care am reușit să-l bibilesc și să îmi amplific chitara. Attila Elekeș care era vecinul de la etajul 6 și îi plăceau tobele. Așa că am rechiziționat oalele de gătit de la mama și puneam folie de plastic întinse pe ele și legate cu sfoară. Și Tibi Gajdo la bass,care era vecinul de „după” stadion, pe lângă Alea Sportivilor. Dar prima formulă Metamorf oficială și funcțională a fost Adi Popescu (chitară), Tibi Gajdo (bass), Sorin Grajdeanu (chitară) și Bela Tar (tobe).
Baza de operație a fost stabilită la fosta Casă a Armatei, de la care am primit o sală de repetiții la subsol prin pile și relații. După ce am fost dați afară de acolo că făceam prea mult zgomot, am fost luați în primire de domnul Galetin (un mare domn, by the way), care era director la Casa Tineretului. După care am plecat la clubul „Constructorul”. Și am terminat la clubul Electromotor. De amintit că Bela, care nu avea tobe , și le-a fabricat singur din butoaie de fier, sudate și vopsite. Epic ,într o zi transportam tobele cu tramvaiul ,când o persoană ne întreabă așa mai pe șoptite: „Auzi maică? Ăsta e cazan de țuică?”
Și un elogiu pentru toți cei care au făcut parte din trupă: Emil Sol, Laurențiu Morun, Nicu Virag, Vali Potra, Zozo Albert, Romi Margit, Tibi Korcsog (the best roadie în the world – el ne-a fabricat singur un pupitru pentru „orgă de lumini” dintr-o cutie de lemn în care a instalat întrerupătoare și prize electrice).
– Ce amintiri frumoase și mai puțin plăcute ai din epoca Metamorf?
– Am două amintiri marcante. Prima, când aveam 16 ani (în 1981) și am fost chemați să cântăm pe stadionul din Timișoara la Cenaclul Flacăra a lui Adrian Păunescu. Ne-am trezit în fața a 15.000 de spectatori și nu prea înțelegeam ce ni se întâmplă. Emoția a fost mare. Iar a doua a fost când am primit acasă un telefon de la Aurel Gherghel din București și care ne-a invitat să cântăm la festivalul de rock de la Costinești 1982. L-a cerut pe tata la telefon să își dea acordul să mergem la festival, pentru că eram minori.
Am ajuns noi puștanii să cântăm cu cele mai mari trupe românești din vremea accea. Cu mare umilință pot spune că am avut un standing ovation din partea publicului. Probabil că dezinvoltura, vârsta dar și stilul nou abordat la vremea aceea, un fel de amestecătură de punk ska și new wave i-au cam uimit. Aveam aripi care ne creșteau pe spate.
Anecdota cea mai tare a fost după concert, când Ladislau Herdina de la Progresiv TM a venit la noi și ne-a propus să plecăm cu ei în turneu. Și i-am răspuns, „Lați, îmi pare rău dar nu putem”. Mă întreabă mirat „Păi de ce ?” Și răspund: „Păi trebuie să mergem la școală”. Chiar terminasem clasa a XI-a. Și nu în ultimul rând, toate participările la festivalul TIM Rock
Amintirile cele mai neplăcute au fost de ordin personal, când am început să fiu luat în vizor de Securitate, dar asta este o altă poveste și este destul de neplăcută.
– Ce stil încercați să cântați și de unde va venea inspirația pentru piesele compuse?
– Cum marea majoritate din trupă am fost autodidacți și din păcate fără studii muzicale,abordarea stilistică la început a fost mai „roots” și fără pretenții, stil Madness. Cu toate că ascultam toate stilurile muzicale. Inspirațiile muzicale veneau de unde mai apucam să ascultăm muzică de „afară”. Tibi Gajdo mai primea viniluri din Ungaria. Și mergeam des la Dejan Feniat care avea o colecție destul de mare de casete pe vremea aceea. Le ascultam la el, că nu mi le împrumuta, el avea deja scule profi, iar eu un amărât de casetofon care „mânca” casetele. Și nu în ultimul rând, inspirația ne venea de la posturile de radio din Iugoslavia și Ungaria
– Cum era viața muzicală a Timișoarei în acei ani? Se poate face o comparație cu vremurile noastre?
– Sincer să fiu, nu știu cum să descriu exact viața muzicală de atunci. Cine vroia să facă muzică, o făcea. Cu condiția să posede un instrument, care pe vremea aceea costa destul de scump. Și nu mai vorbesc de instrumente din străinătate. Prima stație adevărată pe care am cumpărat-o, un Fender Deluxe Reverb m-a costat cam un an de salar. Și cu ajutor financiar din partea părinților. No comment.
Și chiar dacă sistemul politic era unul de rahat ,o trupă tot găsea un local de repetiții și putea da un concert în cadrul unui club .Cu toate că noi nu eram plătiți la început. Iar concertele erau destul de rare,și când se întâmpla ceva, parcă era sărbătoare.
Să fac o comparație cu scena muzicală actuală, din păcate nu am cum. Sunt plecat de prea mult timp din România ca să am o părere fiabilă și obiectivă despre ce se întâmplă.
– În 1984 l-ați cooptat în Metamorf pe Tavi Iepan și Dixie Krauser. Cum s-a produs această „cooptare“ Și ce s-a schimbat în viață trupei, după?
– De fapt nu noi i-am cooptat pe Tavi și pe Dixie. Mai degrabă ei ne-au cooptat. Să fim serioși, noi nu aveam aceeași valoare tehnică în fața lor. Dixie a plecat de la Pro Musica fiincă și-a băgat dosarul de emigrare și nu vroia să le creeze probleme. Și lui Tavi îi plăcea energia pe care o emanăm.Așa că ne am zis „Hai să vedem ce iasă”. Și a ieșit o experiență unică.
Și îmi amintesc cu plăcere, proiectul în paralel a lui Dixie cu „Sector 3”. Cu Nick Krakowski la chitară și Lică Dolga la tobe. O trupă fenomenală și foarte avangardistă la vremea aceea, care după părerea mea putea rivaliza cu orice trupă tare din străinătate.
– Cum ai ajuns să cânți în Cargo?
– După festivalul Tim Rock din anul 1988, și ultimul concert cu Metamorf, am fost contactat aproape concomitent de Ilie Stepan de la Pro Musica și de Adi Bărar de la Cargo. Pentru Pro Musica, am făcut o audiție pentru postul de vocalist. Adi Bărar știa deja ce pot la chitară. Cu toată stima și respectul etern pe care îl aveam, și îl am pentru Ilie Stepan, am preferat oferta lui Adi Bărar. Orientarea muzicală Cargo era mai pe placul meu, și nu vroiam să renunț la postul de chitarist într-o trupă.
– Ai plecat din România în timpul turneului cu Cargo, în 1990, după ce ai văzut la televizor imagini de la Mineriada din acel an. Știu că a fost greu să iei această decizie. Cum te-ai acomodat imediat după aceea la viața din Paris? Cât de greu era în acele vremuri să te integrezi în Franța că muzician din România?
– Înainte să te integrezi ca muzician, trebuie să te integrezi că cetățean. Adică chestiile de bază. Mai ales să vorbești corect limba în țara în care te afli. Acomodarea a fost mai simplă decât credeam, probabil prin faptul că Franța este o țară latină și mai cool la nivel de relații umane, și nu una rigidă ca Germania. Și ca muzician o iei de la început. Răspunzi la anunțuri, mai dai o audiție. Adică, începi să cunoști un cerc de muzicieni în care te poți învârti…
– Ai lucrat pentru Disney Channel, la Paris. Ce presupune acest job?
– Sunt deja câțiva ani buni da când nu mai lucrez pentru Disney Channel. La ora actuală lucrez în regia de emisie pentru canalele de televiziune Canal+.
– Care este secretul unui inginer de sunet „bun“? Atunci când îti vine în studio o formație care are anumite așteptări din punct de vedere al sunetului și tu trebuie să le explici că sound-ul trebuie să sune „altfel“, cum o faci?
– Nu există în sine nici un secret. Calitatea umană și o fărâmă de psihologie ajunge. Și pentru a fi „bun”, opinie personală, 80% tehnică, 20% talent la „urechi” ajunge. Dar cei 20% sunt primordiali. Dacă o trupă are așteptări din punctul de vedere al sunetului în sine, înseamnă că nu știu ce vor, sau cântă prost. Există o lozincă celebră în acest sens: Don’t fix in the mix. Adică grosso modo, nu repari greșelile în timpul mixajului. O trupă care cântă prost, sună prost. Și vina dată pe inginerul de sunet devine insuportabilă la un moment dat. Din cauza asta am și renunțat să mai sonorizez concerte live. Tu captezi sunetul emanat de artist. După care îl „sculptezi” tehnic și (sau) artistic pentru a îi da o omogenitate. Bineînțeles că poți să dai sfaturi, aici intervine psihologia umană, că să nu lezezi artistul în ego-ul lui. Dar de obicei schimbul de păreri este constructiv, dacă muzicianul nu este un amator. Și să nu uităm rolul producătorului artistic care este un fel de supervizor în toate etapele unei creații artistice și care are o viziune mai globală în proiectul în care este implicat.
– Care sunt stilurile preferate ale tale și cum reușești să înregistrezi producții muzicale (sau nu) în zone muzicale pe care nu le asculți în mod neapărat?
– Nu am neapărat un stil preferat fiincă mă consider muzical vorbind, destul de eclectic. Trecând agale de la muzică clasică la blues și jazz, de la rock la metal. Știi că îți place ceva când te gâdilă urechea într-un mod plăcut. De obicei înregistrezi în zone muzicale cu care ești obișnuit și ai afinități și cunoști tehnica necesară. Dar câteodată apar și excepții cum a fost cazul când lucram în regia sonoră din amfiteatrul bibliotecii naționale a Franței și a trebuit să înregistrez timp de trei luni, în fiecare săptămână un concert de muzică clasică în live.
Provocarea a fost mare, dar te adaptezi tehnic situației fiincă în zona asta (a muzicii clasice) nu prea ai dreptul la greșeli.
– Mai demult, studiourile de înregistrare din România erau mult mai „sărace“ decât cele din Vest și din această cauza mulți artiști preferau să înregistreze albume „afară“. În zilele noastre, care mai e situația? Mai există acest decalaj tehnologic între studiourile de afară și cele din România? Dacă nu, ce face diferența între un studio de înregistrari bun și… restul?
– De mulți ani deja, informatica a devansat modul tradițional de a înregistra. Este comic să mai vedem prin videoclipuri mese lungi interminabile de mixer, când de fapt marea majoritate înregistrează pe computer și mixează prin Pro Tools. A înregistra într-un studio profesional a devenit un lux și nu toți muzicienii mai au acces, din cauza prețurilor mari practicate.Nici prețurile nu mai sunt afișate pe site-urile web. Și marea majoritate de home studiouri sunt închiriate cu ora. Iar diferența dintre studiouri este calitatea de microfoane, periferice și masa de mixaj pe care le deține. Un microfon de 50 de euro nu poate suna ca un microfon de 2.000 de euro. Idem pentru un compresor sau un procesor de efecte. Și nu în ultimul rând calitatea acustică a platourilor.
– Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai avut în activitatea ta?
– Provocarea cea mai mare a fost să obțin diploma de inginer de sunet de la „School of Audio Engineering” din Paris. Am fost o promoție de 55 de stundenti, și doar cinci am obținut diploma mult râvnită. Și regret faptul că nu am putut continua studiile de „Tonmeister”, din Anglia, în cadrul aceleași școli.
– Ce părere ai de revirimentul vinilului în întreaga lume în ultimii ani, e un lucru bun pentru generațiile tinere? Personal ce preferi ca mod de audiție: CD, vinil sau streaming? Care sunt albumele pe care le asculți în zilele noastre?
– Sincer, nu știu dacă în ziua de azi un vinil e mai bun decât un CD, SACD sau un fișier FLAC. Totul a pornit de la un efect de modă vintage care personal mă deranjează. Partea „metalică” a sunetului de pe un CD se datora „tinereții” CD-ului când a apărut pe piață. Semnalul trebuia filtrat înainte de a fi fixat pe suport, iar filtrele analogice nu era performante, și cu probleme de defazare. Dar problemele tehnice au fost de mult depășite. Cred că totul depinde pe ce „scule” asculți și câți bani plătești pentru a avea o calitate audio. Personal vorbind ,când vreau să ascult ceva în condiții optimale, nu folosesc niciodată boxe hi-fi, care au o curbă de frecvențe generoase în bași și înalte, ci doar boxele mele amplificate de control de studio care au o curbă flat EQ. Care totuși costă 2.000 de euro perechea și care este un preț rezonabil pentru un profesionist.
Dar să mă iau după modă, și să plătesc un Pick-up marca „Jadis Thalie” la 47.000 de euro, un amplificator Cayin cu 30.000 și boxe B&W cu 20.000… Nu, mulțumesc. Dar să fiu bine înțeles. Nu reneg în nici un moment partea „călduroasă”, analogică, a sunetului produs de un hardware cu armonicile ei pare. Dar la nivel de software, ne apropiem cu pași uriași de modelizarea sunetul analogic.
Ce mai ascult în ziua de azi? Of, lista e lungă. Ascult destul de des trupe din categoria „oldies but goldies”, iar din trupe mai actuale – Steven Wilson, Trasatlantic, Porcupine Tree, Sons of Apollo, The Dead Daisies, Foo Fighters, Tenacious D etc…
– Ai fost unul din „nași“ formației Rezident Ex. Astăzi ești membru „special“ sau doar producător ? Cum vezi tu viitorul acestei super – formații?
– Da, am fost nașul principal fiincă printr-un mare hazard la un concert pe care l-am susținut cu Locatarii la Arad, prin 2010 cred, m-am întâlnit cu soția lui Kempes. Și așa am reușit să intru în contact cu el și să-i expun împreună cu Tavi proiectul Rezident X. Viitorul trupei acum depinde de mai mulți factori, problema principală după mine fiind distanța dintre Germania și România. Și cu cât mai rar sunt aparițiile scenice, cu atât mai repede te uită lumea. În ziua de azi, cred că sunt mai degrabă membru onorific. Și după cum se știe, nu eu am produs ultimul CD „Audio Dopping”.
– Ai cântat în Franța cu trupa Krakatoa. Ai mai avut și alte colaborări în Franța cu muzicieni? Nu-ți lipsește să fii din nou „pe scenă“?
– Proiectul Krakatoa a fost de scurtă durată. Pe vremea aceea, prin 1991, să cânți în Franța în limba engleză nu era bine văzut și era o erezie. Și sincer să fiu, cu toate că limba lui Moliere e frumoasă, nu prea se pretează la stilul rock decât cu rare excepții. Așa că nu am reușit să penetrez showbusiness-ul francez cu o trupă care cânta pe engleză. Ce este interesant este că acum majoritatea trupelor de rock și metal cântă aproape numai pe engleză. Care nu mai este considerată o problemă. După Krakatoa, am fost chitarist pentru un interpret de șansonete franțuzeșți cu care am fost în câteva turnee și am participat la diverse festivaluri. După care mi-am dat seama că ar fi mai bine să mă reorientez profesional.
– Spuneai într-un interviu că te întelegi „din priviri“ cu Tavi Iepan. Cărui fapt se datorează această prietenie pe care o aveți de peste 30 de ani?
– Cei 30 de ani sunt de fapt 40. Câteodată nu poți exprima prin cuvinte interconectivitatea și osmoza dintre două persoane. That’s it.
– În cei 30 de ani de când ai plecat din țară ai revenit de câteva ori. Cum ți se pare că evoluează societatea româneasca în zilele noastre? Care sunt lucrurile pozitive și la ce capitole mai avem „de lucrat“?
– Este interesant termenul de evoluție despre care mă întrebi. Evoluția societății românești, și nu numai, global vorbind, este doar o evoluție materială. Restul este involuție. Eu sper la o evoluție culturală, spirituală, dar nu religios vorbind. Unde ființa umană își regăsește alte valori dacat orgasmul provocat de a achiziționa ultimul Iphone sau un BMW seria X.
– Ce părere ai despre numeroasele concerte cu intrarea liberă organizate de autoritățile locale din întreaga țară? Dăunează scenei muzicale?
– Să zicem că merge, câteva evenimente pe an. Stil ca și în Franța, de sărbătoarea muzicii sau Ziua națională. Dar ca să organizezi trei – patru zile în șir concerte de „Ziua orașului” și mai știu eu ce festivaluri, asta e dăunător. Și am înțeles că mai nou există și un festival de jazz cu liberă intrare în fiecare an în Piața Victoriei. Asta mi se pare și mai grav.
– Care a fost cel mai impresionant concert văzut de tine în România? Dar în străinătate?
– În România cel mai marcant concert a fost la Sala Olimpia din Timișoara cu trupa Sfinx. Iar în Franța concertul lui Pink Floyd în 1991.
– Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană în 2021. Orașul nostru nu are încă o sală de evenimente pe măsură. Cât de importantă este o asemenea investiție? Cum vezi tu pregătirile pentru acest eveniment? La ce capitole stăm bine și unde mai avem de muncit?
– Mi se pare de neconceput ca Timișoara să nu aibă o sală polivalentă pentru evenimente culturale și sportive după 30 de ani de la la Revoluție. Cât de importantă este o asemenea investiție? Sper că glumești când mă întrebi despre asta… Mi se pare penibil când aud prieteni care se duc la Belgrad sau la Budapesta să vadă un concert.
– Cum arată o zi tipică în viața ta?
– Nu am o zi tipică. De obicei lucrez trei zile pe săptămâna în full time, 12 ore pe zi pe care le organizez cam cum vreau eu. După care… fac ce vreau. Mă distanțez din ce în ce mai mult de o viață trepidantă și prefer să-mi acord timp pentru activități mai plăcute.
– Cum vezi tu, de la distanță, cultura muzicală în România? Unii se plâng că la festivaluri sau petreceri promoterii aduc aceleași nume, iar la radio și TV se repetă în neștire playlist-urile. Ce părere ai de „efectul de turmă“ care se manifestă adesea? Cum ți se pare cultura muzicală în Franța?
– În Franța există același șablon ca și în România, sau Europa, în general. Playlist în heavy rotation la TV și Radio cu acceași supă insipidă, lipsită de orice gust muzical. Pot spune că muzica rock a dispărut de pe firmament și nu mai este deloc promovată. Noroc cu internetul și web radiouri. Dar mișcarea rock nu a dispărut, este destul de activă. De semnalat că pentru festivalul Hell Fest din 2020, s-au vândut toate cele 55.000 de bilete în doar două ore. Iar sălile de concerte sunt de obicei pline. Deci speranța există.
– Care sunt planurile tale de viitor, unde te vezi peste cinci ani?
– Sincer, să lenevesc pe un balansoar cu chitara în mână,și o bere rece pe lângă. Să gătesc, care a devenit o mare pasiune. Cu o casă lângă ocean și cu o grădină de legume și flori. O zonă de confort cool zen. Pe o planetă mai puțin violentă și cu mai multă înțelegere între oameni.
