Alex Anca: „Sunt un entertainer, cu aceeași viață ca și oamenii pentru...

Alex Anca: „Sunt un entertainer, cu aceeași viață ca și oamenii pentru care cânt și cu care empatizez, cu care mă distrez și cu care împart refrenele“

0
DISTRIBUIȚI

Numele lui Alex Anca are o rezonență specială în rândul melomanilor din vestul țării. Artsitul născut în 1983 a devenit cunoscut grație rolului său de solist în formația Desant, dar și pentru multitudinea de concerte „solo“ pe care le susține în diverse cluburi din vestul țării. Am realizat un interviu alături de Alex Anca în care am aflat care au fost primele lui discuri ascultate, cum a fost perioada Desant și cum se prezintă scena muzicală din Timișoara în zilele noastre…

– De unde iti vine pasiunea pentru muzica? Care au fost primele tale apariții în fața publicului? Cum era scena muzicală din acei ani?

– Am fost mereu pasionat de muzică, am copilărit la bunici unde în pragul ușii locuia difuzorul de la pick-up, care răsuna în toată curtea. Și am cunoscut cu ocazia asta cam tot ce a scos Electrecordul pe vinil în materie de artiști români. Era foarte mult pop, ușor, accesibil, perfect pentru urechile unui copil. Nu eram încă la școală când am format prima trupă, cu vecinii, neștiind să cântăm la vreun instrument. De altfel, nici nu aveam așa ceva, eram un vocalist și doi tobari la o găleată. Dar am avut un oarecare succes, în sensul că singurii noștri spectatori, bunicii, au hotărât că am nevoie de o chitară.

– Cum ai ajuns să cânți alături de formația Desant și ce amintiri plăcute și neplăcute ai din acea perioadă? Care a fost motivul pentru care nu ai mai făcut parte din formula Desant?

– Ne-am cunoscut via prieteni comuni, așa am ajuns să îi știu pe băieți. Știam că au un proiect și am fost încântat să mă alătur. Nu pot spune că am amintiri neplăcute, pentru că a fost un cadru colegial foarte ok, iar amintirile plăcute sunt nenumărate și de pe scenă și de la bere. Preferatele mele sunt probabil lungile discuții cu Alin (basistul trupei), pot spune că am învățat multe despre muzică și viață în general. Cu Vlad (primul clăpar al Desantului) am rezonat muzical și există o conexiune faină care se formează atunci când cânți cu un prieten și amândoi improvizați în aceeași direcție, e ca și cum ai schimba pase fără să te uiți. Dar toată lumea a fost mișto în trupă și sunt ani plini de amintiri și vibe-uri bune.

Am plecat din Desant după cinci ani mișto, în care am învățat mult, dar pur și simplu voiam alt sound. Acum sunt mai aproape de mult mai multe stiluri, lucrez în ritmul meu la piesele mele, chiar se conturează încet un album, sunt fericit. Trupa părea să promită și în absența mea, așa că nu am fost foarte îngrijorat pentru băieți și chiar am păstrat o prietenie care mi-ar fi permis să colaborăm ca textier. Din păcate, nu a fost cazul.

– Ce părere ai despre numeroasele concerte cu intrarea liberă organizate de autoritățile locale din România? Sunt benefice sau dăunează scenei muzicale?

– Eu cred că toată muzica ar trebui să fie gratuită iar accesul la muzică de orice fel, nelimitat. Sună ciudat, pentru că au și artiștii nevoie să trăiască, dar cumva, într-un viitor utopic, cine știe.. Mai cred și că muzica bună e cea live, sunt sigur că cei umblați pe la festivaluri sau concerte vor fi de acord cu mine. Implicit, din punctul meu de vedere toate concertele ar trebui organizate cel puțin cu sprijin din partea autorităților, a comunităților, dacă nu cumva direct de către ei sau de către comunități. La fel ca și sportul, muzica este un catalizator pentru nișe și personalități de diferite tipuri, dar care vibrează împreună. Construim arene pentru sport, de ce nu și pentru muzică? Investim în acoperișuri retractabile și mă bucur că putem să facem asta, dar mi-aș dori un amărât de teren viran lângă Timișoara, cu stație de autobuz și scenă de festival. Ok, e cool că avem cărămidă nouă în parcul gării, dar chiar nu am putea mobila cu boxe, un mixer și cu un nene paznic o hală pentru liceeni? Până atunci, evenimentele sub egida statului vor continua să fie inutile, pentru că le lipsește acel ceva. Poți pleca bucuros după ce ai cântat alături de artistul preferat, dar mă îndoiesc că pleacă cineva de la concerte cu feel-ul ăla mult mai convingător ce ți-l lasă un festival sau un concert adevărat. Benefice, deci? Nu enorm, dar măcar mai ieșim din casă împreună. Au această mică utilitate.

– Se poate trăi decent din muzică în România?

– Desigur că se poate, condiția este să fii conectat cu lumea din jurul tău. Pentru asta, trebuie să ai urechile deschise la orice, să acorzi suficient timp muzicii și în afara granițelor muzicale în care te situezi confortabil. E foarte posibil ca, în era virtuală contemporană, muzica să nu mai ocupe un rol atât de important în viața românilor, dar asta nu înseamnă că se poate trăi fără ea. De aceea, va fi mereu nevoie de oameni cu pasiune pentru acorduri.

– Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual“ înainte de concert? Dar după? Ce te faci în momentul în care ai uitat ceva dintr-o piesă pe care trebuie să o cânți?

– Nu pot spune că mai repet insistent, nici nu urmez acum o carieră profesionistă în muzică, cu excepția pieselor ce le scriu pentru mine și de dragul prietenilor cu care le mai ascult. Dar am grijă pentru micile mele concerte să aleg piesele, cuvintele și încerc să interpretez totul într-un stil care să le facă accesibile mai ales celor care în mod normal nu ar acorda prea mult timp muzicii. Petrec timp destul mai degrabă alterând muzica, dar nu consider asta ca fiind repetiții, ci un hobby. Lego.

Din cauza asta, recunosc că dau mai puțină importanță versurilor, iar când au fost scrise de alții iar eu le uit, îmi iau libertatea să improvizez cu cât de mult umor găsesc la dispoziție pe moment.

– Care sunt trupele românești care îți plac în acest moment și de ce? Pe plan internațional, ce trupe îți sunt aproape de suflet și de ce?

– În ultimii ani cred că trupa care s-a împroprietărit în sufletul meu e Golan, fac ce fac și mă întorc la sound-ul lor. Dar sunt, prin natura meseriei, foarte aproape de scena românească și am ocazia an de an să văd cam pe toată lumea prin concerte. Vița de Vie sunt, de douăzeci de ani tot mai buni, sunt incredibili. Îmi plac românii, Cargo au concerte când pur și simplu se așează pe timpan ca niște grei ce sunt. Nu poți sta jos la Subcarpați sau Zdubi. Mai sunt trupe care chiar mă fac să mă simt bine în concerte, una dintre ele este Blană Bombă, pe cea de-a doua nu o pot numi, dar numele se termină cu „Pistol”. Internațional.. nu aș avea loc în pagină 🙂

– Concertele tale au parte alături de muzică și de o sumedenie de glume. Cât de important este aspectul acesta de a relaționa cu publicul, între piese? Ai avut momente când „glumițele“ tale au dat greș?

– Nu știu dacă muzica ar trebui să fie exclusivă, atunci când ești pe scenă cu scopul de a distra lumea.


Ci poate doar atunci când ești pe scenă cu scopul de a cânta, dar eu prefer scenele mici, unde ești foarte aproape de oameni. Sunt un entertainer, cu aceeași viață ca și oamenii pentru care cânt și cu care empatizez, cu care mă distrez și cu care împart refrenele. Așa că există această intimitate și oamenii sunt obișnuiți cu ea. Desigur, admit că uneori mai scot oamenii din zona de confort, dar de obicei asta se transformă într-o relație mai solidă, la per tu. Nu îmi iese întotdeauna, dar mi-am și făcut așa prieteni extraordinari, direct de pe scenă.

– Ce părere ai despre concursurile de descoperire de talente gen Vocea României? Sunt necesare? Cei care participă la asemenea concursuri au ceva de câștigat de pe urma apariției lor?

– Sunt niște programe de televiziune foarte ok, care țin publicul informat referitor la ce poate vocea românului. Și cam atât. Au aceeași influență culturală în viața reală ca și ultimul film al lui Schwarzenegger, nu prea am auzit de măcar un singur titlu de album scos de vreun câștigător al acestor programe.

În schimb, un mic boost de celebritate e folositor atunci când chiar ai un talent excepțional. De ce să ajungi peste câțiva ani unde ai putea ajunge deja de luna viitoare? Cred că un artist hotărât să facă o carieră din muzică are nevoie de orice formă de promovare media, iar acoperirea tv națională e utilă. Vrei să audă lumea vocea ta? Mergi (și) la tv. O să găsești apoi câteva gig-uri pe ici pe colo și de acolo, dacă ești bun, te descurci. Ideea e, oamenii care distribuie muzica nu sunt la tv și nu sunt acolo nici în cazul în care câștigi, au alte priorități ca producători și pentru artist alte canale sunt mai importante oricum.

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?

– Primele pe care mi le amintesc… Hmm, un „best of Beatles”, asta îmi amintesc sigur. Ceva Tumbleweeds și sigur mult, mult Phoenix. Primele casete din banii mei au fost „Nevermind”-ul, apoi „The Sign” al Ace of Base deodată cu un Roxette, dar nu mai știu sigur care, și apoi „Live in Rome”, tot Nirvana, trupa care m-a și influențat cel mai mult.

Ce te faci când cineva îți cere să cânți o piesă la un eveniment și nu știi să o cânți? Cum rezolvi situația?

De obicei sunt un nesuferit și nu cânt o piesă cerută nici dacă o știu. Același lucru se întâmplă când sunt la pupitrul de DJ. Văd mai bine lumea din față, sunt atent la tot ce se întâmplă, chiar dacă fac tot posibilul să nu pară, așa că filtrez bine orice vine. Dar în situații în care sugestia e foarte bună îi dau curs cu cât mai multă originalitate. În situații în care sugestia e foarte rea găsesc mereu resurse să ne distrăm pe seama ei. Spun mult „Nu” dar nu am mulți dușmani. Semn bun.

– Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara? E mai greu să cânți la evenimente private (nuntă, botez) sau în cluburi?

– Cu excepția a câtorva foarte izolate cazuri, e o lipsă crasă de instrumentiști și vocaliști în Timișoara, chiar dacă pe partea de electroniști o ducem relativ ok. Așa că poți cânta oriunde, dacă vrei, loc este suficient. Nu am un repertoriu pentru nunți și botezuri și atunci #nupartikip, nu pentru că nu mi-aș dori, dar sunt prea leneș să învăț versurile mai complicate, necesare la un botez fin, de talent. Eu mă descurc bine acolo unde lumea vine să își facă prieteni și încerc să catalizez genul ăsta de atmosferă. Pe de altă parte, mi se pare slabă oferta de muzică live pentru cluburi. Eu lucrez și de o parte și de alta a scenei, iar ca angajator nu ai foarte multe opțiuni ca să îți distrezi muzical clienții, dacă nu vine cineva să apese play de pe un laptop. Și asta și pentru că trupele nu se adaptează, ci continuă să împungă același sac cu stiluri în speranța ca mai curge un strop de muzică original.

– Cum ți se pare cultura muzicală în general în România?

– Hmm, nu aș ști să îți răspund. Unde anume în România? Care muzică? Muzica e altceva acum. Suntem chiar foarte tari pe câteva genuri electronice la modul că dictăm piața internațională, dar e o piață care ignoră complet caracterul național, e muzică ascultată afară, stabilim trenduri. Înăuntru, avem festuri chiar cool și mișcări solide în jurul lor, patroni dedicați care își dedică resursele de o viață pentru a cultiva și a crește afecțiunea pentru muzică a generațiilor. Dar nu mai e cazul să vorbim despre cultura muzicală așa cum o știam noi, cei obișnuiți să ascultăm absolut tot ce ne cade în mână, piesă cu piesă. Cred că e mai degrabă o cultură a emoțiilor generate de muzică, a interacțiunii umane. Nu se mai transmite piesa din mână în mână, ci chiar starea de la un eveniment, iar dacă nu ai fost acolo o regăsești imediat, la următorul fest, la următorul club. Nu ai nevoie de un anume artist, ci de o anume stare. De aceea, cunoștințele legate de artiști scad, dar cele legate de subgenuri cresc cu repeziciune și nișele își fac mult mai ușor loc în mainstream.

– Cochetezi cu ideea de a compune piese proprii? Sau de a interpreta piesele altcuiva, într-o formație?

– Desigur, nu doar cochetez ci așa, foarte încet pun pe picioare un album, dar e un element secundar în viața mea din cauza altor priorități. Mă flatează ofertele de a cânta alături de cineva, dar nu e intenția mea, momentan. Și cu siguranță nu se va întâmpla prea curând, cu excepția câtorva colaborări minore, făcute de drag, cu prietenii.

– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea îți sunt pe plac și de ce?

– Streaming-ul, clar. Are avantajele urgenței. Sunt un ascultător de muzică foarte nărăvaș și ascult tot felul de ciudățenii și genuri, fără discernământ sau ordine. Dacă mă întrebi care cred că se aude mai bine, nu m-aș arunca să zic vinilul, dacă nu ascult neapărat Stratocastere la treabă. Pentru că unele chestii nu mai contează decât de la un volum și niște frecvențe încolo, iar playerul își pierde din importanță.

– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera muzicală? Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?

– Cel mai bun sfat și pentru profesioniști și pentru neprofesioniști e ăsta: apucă-te! L-am primit și eu și îmi pare bine că nu l-am ignorat. Muzica e un tratament pentru multe stări și, mai ales, pentru multe angoase ale omului modern. Să faci muzică în 2020 e chiar simplu, distractiv și extrem de relaxant. Îți plac tobele? Festurile? Playerele? Xilofoanele? Apucă-te!

– Care este visul tău muzical? Să ai o formație proprie și să cânți în fața a mii de oameni? Să scrii o piesă din categoria „de neuitat“? Unde te vezi peste cinci ani?

– Am cântat cu oameni faini de-a lungul timpului și mi-ar plăcea o trupă cu cei 3-4 preferați cunoscuți pe drum, dar mă gândesc la muzică doar foarte relaxat, de fun. Nu urmez un vis muzical, ci doar îmi place muzica și o predic tuturor cunoscuților. Unde m-o duce ea, e treaba ei, iar eu am încredere și nu pun prea multe întrebări. Există momente diverse, de la cântat o piesă veche de zeci de ani ca și cum a fost scrisă ieri, la cântat piese de ieri evocând amintiri. Mi-e indiferent câți oameni sunt la concertele mele, satisfacția o primesc de la raportul dat de cei care se distrează cu adevărat. Muzica e arta de a transpune, e singura adevărată mașină a timpului și când iese bine, sufletul ancorează într-o zonă de confort pe care îl simți aproape palpabil. Când sentimentul ăsta se reflectă din public, mă simt fenomenal și asta e ce mă face fericit. Și sper să am aceeași viziune și în cinci ani, cu aceeași pasiune.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.