PORTRET Cristi Iakab, liderul trupei The Road Band: „Am învățat multe lucruri...

PORTRET Cristi Iakab, liderul trupei The Road Band: „Am învățat multe lucruri de la lăutari fără studii muzicale“

0
DISTRIBUIȚI

Cristi Iakab s-a născut în 27 mai 1978, la Reşiţa, și a fost atras de muzică încă din copilărie. După ce a petrecut câţiva ani în Elveţia, unde a început să cânte în diverse trupe, în 1994 s-a întors în ţara noastră și a devenit cunoscut grație trupei Screaming Heads. De-a lungul anilor, artistul a avut o serie de colaborări iar din anul 2000 artistul a fondat trupa The Road Band.

Cu trei ani în urmă, Cristi Iakab & The Road Band a lansat melodia „Îngerii plâng“, iar anul trecut melomanii au avut parte de câteva colaborări inedite realizate de trupa sa alături de americanul Dean Bowman, un artist stabilit la Reșița. Am realizat un interviu alături de Cristi Iakab, în care artistul ne-a povestit cum a ajuns în Elveția, care este părerea lui visavis de concertele cu intrarea liberă, care este secretul unui bun muzician și care este mesajul său în contextul situației actuale…

– Te-ai născut la Reșița și tatăl tău a fost vocalist și instrumentist. Care sunt primele tale amintiri legate de muzică ?

– Amintirile mele legate de muzică vin de acasă din copilărie. Tata cânta și am fost deseori martor la momentele în care tata scotea piese, studia și asculta muzică. Aveam un pickup românesc, un magnetofon și un casetofon mono la care ascultam muzică. Îmi mai arata tata ritmuri de tobe pe care trebuia să le cânt pe picioare și mi-a arătat primele acorduri la chitară. Părinții m-au dat la școala de muzică.

– Ai copilărit patru ani în Elveția. Cum și când ai ajuns acolo și cu ce te-a schimbat această experiență?

– Taică-meu a avut două tentative de trecere a graniței pe vremea comunismului și ultima oară a fost închis. La scurt timp după revoluție, „frontieriștii” au fost eliberați. Nu a trecut mult timp și tata a plecat spre vest, oprindu-se în Elveția. Aproximativ după un an, am plecat și noi. Eu, mama și sora-mea. În prima fază am ajuns în Germania cu un prieten de familie, Freddie, care locuia deja acolo. A fost mai greu să întrăm în Elveția. Nu primeam viză. Tata își făcuse o trupă cu care cânta deja acolo și au venit cinci mașini ale colegilor săi de trupă, după noi, să încerce să ne bage în Elveția. Am reușit să intrăm din prima încercare, cu soția unuia dintre colegii săi, o doamnă doctor de etnie maghiară care ne-a poftit într-un Cadillac și ne-a spus să ne comportăm normal și că vom reuși. Am trecut prin câteva emoții dar am reușit să ne reunim ca și familie. Am cerut azil politic. Anii petrecuți acolo și-au pus în mod sigur amprenta pe mine. Dacă mă gândesc în urmă, la cum arata România după revoluție și la gândirea pe care o aveam atunci ca și popor, primul cuvânt care îmi vine în minte pentru a descrie sentimentul de a privi vestul de atunci este ditamai ȘOCUL. Diferențele dintre est și vest au fost mult mai mari pe atunci. Noi în perioada comunistă am trăit mereu cu o oarecare frică de Miliție, Securitate îndeosebi dacă un membru din familie avea tentative de a fugi peste graniță. Acolo am învățat încet să scap de toate sentimentele astea. În prima fază mi-a fost foarte greu fără rude, prieteni. Ore în șir mă izolam cu chitara în cameră și încercam să reproduc ce auzeam la radio, TV, CD sau pe la repetițiile lui taică-meu. Chitaristul din trupa lui tata, Mr. Helfrich, mi-a făcut pe atunci viața mai frumoasă. Îmi mai arăta în pauză câte un lick de chitară și mă încuraja să cânt. Am început școala acolo, după ce am urmat un curs intens de limba germană care a durat șase luni. Acum realizez că am avut parte de un sistem de integrare extraordinar de bine gândit de la A la Z pentru a învața foarte repede limba într-un mod frumos și fără stres, alături de două profesoare extraordinare, Frau Data și Frau Margelist. Am început să îmi fac prieteni, mi-am făcut prima trupă Flash, apoi am intrat în a doua trupă Pure Yeast. Printre rânduri mai mergeam și îl înlocuiam pe tata la tobe când nu putea ajunge la repetiții. După cei patru ani petrecuți acolo ne-a fost refuzat azilul politic, România devenind «safe country». Am fost nevoiți să revenim în țară. După, am mai fost în Elveția și în ansamblu cred că am locuit acolo în jur de șapte – opt ani.

Experiența din Elveția mi-a dat curaj să cred că pot face orice îmi doresc și a fost momentul în care am interacționat cu muzicieni și am învățat de la ei. Tânăr fiind am participat foarte des la Jam Session-uri cântând la chitară,voce, bas sau tobe. Surprizele mari erau atunci când urcau pe scenă la Jam Sesion instrumentișți foarte buni , printre ei profesori sau elevi ai școlii de jazz sau instrumentișți consacrați care unii dintre ei cântau cu Joe Cocker, printre alții. În Basel, unde am locuit, există și acum o școală de jazz de mare notorietate. La fel de mult am învățat și în România alături de instrumentiștii și trupele în care am cântat. Partea mai grea pentru mine după ce m-am întors din Elveția a fost limba română pe care în Elveția o vorbeam mai puțin acasă cu părinții, seara după ce veneau de la serviciu. Am rămas mai mulți ani în urmă din punct de vedere gramatical și am reluat cât am putut de mult să mă corectez. Și acum încerc să fiu atent.

Cristi Iakab alături de formația sa și Dean Bowman, la Embargo Fest 2019

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în carieră ta?

– Au fost multe albume de stiluri diferite care m-au influențat : Mircea Baniciu – „Tristeți Provinciale”, Holograf ‎– „69% Unplugged”, Gary Moore – „Blues Alive”, Stevie Ray Vaughan – „Couldn’t stand the weather”, Rage Against The Machine, Faith No More – „Angel Dust”, Dream Theater – „Images And Words”, Steve Vai – „Fire Garden”, Dave Weckl – „Heads Up”, George Benson – „That’s Right”, Porcupine Tree – „In Absentia”, Queen – „Inuendo”, Greg Howe – „Introspection” sau Jimmy Rosenberg / Stian Carstensen – „Rose Room”.

– În 1996 te-ai întors cu familia în România și ai cântat cu Screaming Heads. Ce stil aborda această trupă și cum era viața muzicală autohtonă în acele vremuri? Se poate face o comparație cu ce lipsea atunci și ce lipsește acum din „scenă“?

– Îmi amintesc și acum cu plăcere de perioada cu Screaming Heads în care cântam Rap/Metal alături de Cătă, Dio, Flavius și Alecu. După plecarea mea s-a alăturat trupei Toni Dijmărescu. A fost o trupă cu mesaj și atitudine care la vremea aia se adresa prin stil unui val nou de ascultători. Trupa cânta fără menajamente riffuri fioroase și se țintea sus.Consider că a fost o trup[ perfectă prin atitudine și mesaj. Viața muzicală autohtonă a existat din plin, fie ea mai bună sau mai rea. Au fost mai multe trupe care se etalau prin festivaluri și încercau să ajungă mai sus. Pe vremuri lipseau sculele mai bune, nelipsind atitudinea și dorința în a fi cool cu o chitară sau basul în mâna. Sau să stai în spatele unui set de tobe. Azi avem scule. Timpurile se schimbă, la fel și muzica.

– Cum vezi tu particularitățile pieței de concerte din România, în raport cu cele din țările din vecinătatea noastră și în raport cu restul lumii? Ce ne lipsește și ce avem în plus față de alții la capitolul festivaluri, cluburi, concerte?

– Mă pot raporta cel mai bine la ce am trăit în Elveția din punct de vedere al concertelor, cluburilor. În România au început să apară acele evenimente mari cu artiști consacrați de peste hotare. A fost de așteptat să se întâmple asta și cred că România este o piață relativ nouă în sensul ăsta, care va crește tot mai mult. M-am bucurat să văd concertul lui Emir Kusturica la Reșița Custom sau Chick Corea cu Electric Band la Timișoara. M-am mirat că nu a trebuit să plătesc bilet la Electric Band, dar asta este altă poveste. În Basel unde am locuit, în prezent au dispărut foarte multe cluburi de muzică live. Totuși concertele la scenă mare există, ca și în trecut, sunt foarte diverse existând un public larg pentru stiluri diferite.

– Ce părere ai despre numeroasele concerte cu intrarea liberă organizate de autoritățile locale din România? Sunt benefice sau dăunează scenei muzicale?

– Îmi pare firesc și corect să plătesc bilet când merg la un concert. Concertele cu intrare liberă nu sunt corecte. Singura scuză ar fi culturalizarea unui segment de public care din propria inițiativă nu ar plăti bilet pentru a asculta o muzică pe care nu o cunoaște sau nu o înțelege.

– Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual“ înainte de concert? Dar după? Ce te faci în momentul în care ai uitat ceva dintr-o piesă pe care trebuie să o cânți?

– Există perioade când repetăm ca band foarte des unde se întâmplă să ne suprapunem și cu alte proiecte sau concerte sau există perioade când facem pauză totală de aproximativ o lună, timp în care totuși studiem individual.


Înainte de concerte, am mai mereu emoții până decid cu ce piesă încep show-ul.La concertele de club sau evenimentele private nu folosesc playlist-uri. Personal nu le găsesc rostul. După concert simt nevoia să mă liniștesc, să simt cum gradual cobor toate sentimentele concentrarea și efortul, pe care le-am ridicat la nivel maxim în timpul concertului.Funcționează și o bere sau o băutură tare după. Se poate întâmpla să îți ieși din focus în timpul concertului dar fiind experimentat vei repara rapid și probabil vor observa foarte puțini oameni sau nu va observa nimeni. Partea interesantă este că poți să o sfeclești și cu o tonă de experiență… Se cântă live doar.

– Care sunt trupele româneșți actuale care îți plac și de ce? Pe plan internațional, ce trupe îți sunt aproape de suflet și de ce?

– Trupe româneșți… Am fost recent impresionat de trupa Lupii și de trupa BaLaKo. Îmi plac trupele în care există instrumentiști foarte buni și se cântă bine live. Sună foarte bine live câteva dintre trupele pop de pe la noi. Doresc să fiu foarte sincer! Sunt mai multe trupe pe care le apreciez dar în realitate nu le consum. Din trupele de afară rock pe care le-am mai consumat în ultima vreme aș menționa Monster Truck, Rival Sons sau The Winery Dogs. La jazz îmi plac Tigran Hamasian, Snurky Puppy, Ibrahim Malouf și Scott Handerson.

– De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzică ta?

– Inspirația vine din viață. Am trăit destul de intens. Pățesc să mă trezesc din somn cu câte o idee pe care o înregistrez cu telefonul să nu o uit. Sau cânt la chitară și apar idei. Nu vreau să spun că am un mesaj anume.

– Ai făcut parte din formația Pentru Voi sau Verbys. Deasemenea ai colaborat cu Anca Țurcașiu, Adrian Enache, Oana Sârbu etc. Care a fost motivul pentru care ai avut așa multe colaborări și care au fost cele mai frumoase momente din această perioadă?

– Pentru Voi a fost a doua mea familie.Tase, Robi, Flavius, Remus. Am avut parte de colegi de trupă care îmi sunt prieteni, foarte talentați și fiind cel mai tânăr din trupă la vremea aia am învățat câte ceva de la fiecare. Trupa Verbys condusă de Cornel Varban a fost una dintre cele mai interesante colaborări pentru mine.A trebuit să fac față unor instrumentiști mult mai în vârstă și mai experimentați decât mine care cântau de mama focului.A fost vorba despre un Big Band care există și în prezent. Cu Anca Țurcașiu, Adrian Enache, Oana Sârbu am cântat în cadrul aceluiași spectacol, Verbys Show. Unde cânta pe atunci și Minodora Muntean. Am fost onorat să împart scena cu aceșți artișți. O colaborare la fel de interesantă a fost cu trupa Conexiuni din Brașov unde am cântat metal alături de chitaristul și prietenul meu Marius Pop.

Cristi Iakab și The Road Band

– În 2000 ai format The Road Band. Anul acesta formația împlinește 20 de ani de activitate. Care au fost cele mai grele momente în carieră trupei? Dar cele mai memorabile?

– Am încercat mereu să trăiesc din muzică și va dați seama că au fost și multe momente grele.Am avut și câteva tentative de muncă prin Germania când a mers mai greu cu muzica dar m-am oprit la timp. Am preferat să rămân cu chitara în mână să cânt și coveruri pentru a mă putea întreține. Am cântat și folclor în câteva conjuncturi o experiență pe care o găsesc extraordinară acum.Am învățat foarte multe și din zona aia.

– Pregăteșți un album live alături de Dean Bowman. Cum v-ați cunoscut și care este motivul pentru care ați hotărât să faceți această colaborare?

– Pe Dean Bowman l-am cunoscut când a venit de la Bucureșți la Reșița să cânte alături de fostul nostru tobar Radu Hanes și Rareș Totu la chitară. În prezent Dean locuiește la Reșița.A fost inevitabil să nu cântăm împreună. Pur și simplu muzica și prietenia stă la baza acestei colaborări.

– Ce părere ai de muzică așa-zis comercială difuzată în heavy rotation la posturile de radio din România? Te-ai gândit să „ajustezi“ un pic muzică voastră pentru a fi compatibilă cu ceea ce se cere la radio/TV în România?

– Mereu a existat muzică comercială . Ea s-a schimbat sau mai bine spus s-a simplificat din punct de vedere armonic și al textului foarte mult în ultimii 20 de ani. Am terminat o piesă la care am făcut un radio edit fiind implicat în producție Marius Pop. Datorită evenimentelor actuale din țară nu avem o dată stabilită pentru lansarea piesei. Avem în plan să facem și un videoclip la piesă.

– Care e diferența între un concert „de club“ și unul „de nuntă/botez“? Care dintre acestea e mai greu și de ce?

– Din punctul meu de vedere într-un concert de club poți expune mai multă improvizație chiar dacă cânți muzică proprie sau coveruri. La nuntă/botez cânți să distrezi un public atât tânăr cât și în vârstă și trebuie să fii versatil. Îmi place și postura asta. Mă simt solicitat în egală măsură. Cântările de club îmi plac mai mult.

– Care este secretul unui bun „muzician“? Cât contează studiul și cât contează „urechea“? Există vreo diferență între un muzician și un muzicant?

– Un bun muzician sau muzicant trebuie să poată cânta foarte bine în orice situație, să surprindă prin măiestria lui și să poată transmite emoție ascultătorului. Am învățat multe lucruri de la lăutari, fără studii muzicale pe care nu le înveți la școală. Și școala de muzică e foarte bună în a te dezvolta dar am impresia că pe la noi în țară te și îngrădește foarte mult. Ai toate șansele să ajungi un player de partituri fără prea multă imaginație. Studiul pentru mine contează foarte mult în primul rând pentru a-ți dezvolta urechea.

– Cum ți se pare cultura muzicală în România? Unii se plâng că la festivaluri sau petreceri promoterii aduc aceleași nume (care cu siguranță strâng public). Ce părere ai de „efectul de turmă“ ?

– Cultura muzicală în România? Dacă mergi la un party unde se cânta live sau va pune muzică un Dj și acolo începi să-ți dai masiv cu droguri sau alcool nu poți spune că mergi acolo pentru muzică, ci mergi acolo să pui muzica pe plan secund, să îți satisfaci viciile printre alți oameni. Este firesc ca cei care adună public să fie rechemați. Dacă se întâmplă prea des poate deveni o problemă. E bun și efectul de turmă pentru aceia care nu au o părere clară și proprie asupra vieții. Nu sunt singuri.

Ascult piese pop la radio de la anumiți artișți care sună destul de plat pe imprimare dar cică asta prinde și e ușor la ureche dar tot artiștii ăștia în concerte cânta aceste piese mult mai complex cu solo-uri de chitară pasaje și armonii complexe, pentru aceelași public. Nu e trist și ciudat?

– Care sunt planurile de viitor Cristi Iakab & The Road Band?

– Am mai spus că îmi doresc să reușesc să fiu constant în ce fac pe plan muzical. Compunem, cântăm, improvizăm, studiem, mai scoatem câte o piesă. Mă bucur de călătoria asta.

– Care este mesajul tău pentru melomani în contextul situației actuale a pandemiei globale?

– Consider că este important să respectăm regulile impuse de guvern. Trăim niște vremuri în care teoria conspirației îți poate pune judecata în umbră.Toți știm mai bine, suntem mai experți ca alții și de multe ori din teamă sau ignoranță negăm adevărul. Avem nevoie de experți,oameni de știință care să ne îndrume când e vorba de o pandemie. Dacă crezi că este o conspirație și virusul este creeat în laborator nu încerci totuși să te ferești de acest virus nou? Mi se pare logic să o faci indiferent de vârstă. Bineînțeles vor exista oameni sau guverne care vor profita de pe urma virusului. Dar ce mai contează asta dacă ajungi infectat pe un pat de spital ventilat și cu un picior în groapă? Împreună trebuie să respectăm măsurile care combat răspândirea.

Din când în când apare câte o molimă asupra omenirii pentru că și planeta Pământ are anticorpii săi. Probabil o să fim martori ale unor schimbări majore după toată povestea asta.Sper să avem înțelepciunea de a învața ceva de aici. Va doresc să fiți deschiși, să lăsați muzică bună în sufletele voastre și multă sănătate!

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.