Născut în 20 iunie 1977 la Curtici în județul Arad, Gabriel Almași este o figură cunoscută în lumea muzicală timișoreană. Absolvent al Facultății de Muzică și Teatru din cadrul Universității de Vest din Timișoara, specializarea în pedagogia muzicală, Gabriel și-a continuat studiile în București și și-a încheiat doctoratul în muzică cu teza „O teorie a instrumentelor electronice“.
Creația sa include lucrări pentru instrumente solo, pentru ansambluri de cameră și orchestre. A compus în diferite genuri muzicale și a colaborat de-a lungul anilor printre alții cu Alexandrina Hristov, Bega Blues Band, Implant pentru Refuz, Trompetre, Blazzaj și mulți alții. În cele ce urmează, am realizat un interviu alături de lectorul universitar al Facultății de Muzică și Teatru din Timișoara, în care am aflat despre emoțiile pe care le-a avut cu prilejul primului concert susținut în Timișoara, ce părere are despre muzica „cultă“ și cea „pop“, care a fost concertul care l-a marcat cel mai tare în carieră și cum arată o zi tipică din viața lui.
– Ai început să studiezi vioara de la șase ani, dar ai trecut mai apoi la chitară. Ai evoluat în mai multe trupe rock din Arad pe perioada liceului, inclusiv Anarhia. Cum a fost perioada „rock“ din acei ani din Arad, ce amintiri frumoase ai? Care au fost primele evenimente la care ai apărut în fața publicului?
– Da, așa este, am început să studiez vioara la șase ani, nu mai știu cât de mult era dorința mea și cât de mult dorința părinților. Cert e că la un moment dat începeam să uit vioara acasă și mergeam doar cu tocul ca să mai treacă din oră. Ginerele profesoarei mele de vioară, Mircea Senic un pictor local celebru, dădea ore de chitară și de fiecare dată când mergeam la ora de vioară dintr-o încăpere vecină puteam auzi acorduri pe chitară. Am fost fascinat. Abia la 14 ani am primit cadou prima mea chitară. Am învățat trei acorduri și am început să compun. Satisfacția a venit mult mai repede decât la vioară. În copilărie, în anturajul meu se ascultau trupe ungurești cum ar fi Pokolgep sau Moby Dick. Mai târziu au apărut în zonă trupe precum Grimegod în Arad și Neurotica în Timișoara. Când am ascultat prima dată Neurotica păreau niște extratereștri. Forte târziu am reușit să-i prind live.
Prima trupă în care am cântat a fost Anarhia o trupă locală din Curtici cu care repetam la Macea. Eram cel mai tânăr membru. Cu ei am dat multe concerte în județul Arad. Îmi amintesc că la începutul anilor 90 am fost cooptați de un organizator de evenimente, un fel de bingo, cu tombole, spectacol de dans, teatru și muzică și ne organizau turnee prin căminele culturale și vechile cinematografe din județ.
– Când ai cântat pentru prima oară în Timișoara? Aveai emoții înaintea recitalurilor? Mai ai și acum?
– Prima mea apariție în Timișoara a fost în 1995 într-un recital de chitară clasică la Salonul Vega, la Bastion. A fost un concert susținut de Alexandru Crețescu (profesorul meu de chitară de atunci) și Monia Chiriac în memoria profesorului Eduard Pamfil, unde am cântat și eu o piesă scurtă. Am avut foarte mari emoții, cred că am uitat bucăți din piesă și improvizam, mâinile imi erau încleștate și reci și tremuram. Mai am emoții și acum înainte de concerte. Însă cu timpul ele au devenit controlabile și sunt bune. Emoțiile sunt parte a muzicii. Este foarte importantă experiența și pregătirea mentală.
– Ești lector la Facultatea de Muzică din Timișoara. Cum vezi tu nivelul culturii muzicale în general în țara noastră? S-a schimbat ceva în ultimii ani, mergem în general „spre bine“, sau nu?
– Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara este prima instituție în care m-am format, o respect foarte mult și sunt onorat că fac parte din echipaj. O mare parte a studenților noștri știu ce vor, sunt curioși și pasionați. Cred că rolul instituțiilor de cultură este dincolo de a satisface o cerere, acela de a cultiva, de a arăta că există și altceva. Ne place ceea ce am fost educați să ne placă și din păcate educația vine în mare parte de la televizor, iar publicul este mai mult satisfăcut decât educat. E un cerc vicios. Dacă cineva de exemplu, e educat să mănânce în restaurant snițel de pui cu cartofi pai, atunci asta o să ceară și la restaurantul vietnamez. Trebuie să privim un pic și profilul melomanului autohton. O mare parte a oamenilor merg la concerte strict pentru a asculta hitul, care poate fi o parte de concert sau o arie. Și de multe ori filarmonicile le oferă acest confort. Chiar dacă acest lucru se întâmplă și în alte țări, oferta culturală este mult mai diversă și există cumva un echilibru. Mai demult filarmonicile aveau obligația de a interpreta câte o lucrare românească contemporană. Astfel, publicului i se strecura din când în când și altfel de muzică, pe care cu timpul începeau să o digere ba chiar să o guste. Singura cale prin care această muzică ajunge la oameni e sala de concerte. Televiziunea oferă confort și pentru a evolua este nevoie să ieșim din zona de confort. Cred că puțin mai multă diversificare muzicală ar face mult bine culturii muzicale Românești. Din fericire există fonduri pentru cultură și se încearcă și la noi crearea unei alternative, lăudabile sunt eforturile fundațiilor și asociațiilor culturale, ale UCMR prin Adrian Iorgulescu, Dan Dediu, Diana Rotaru, Sabina Ulubeanu, Gabriel Mălăncioiu, Irinel Anghel ansambluri precum SonoMania, Atem, Profil, Trio Contraste și multe altele. Există Festivaluri precum George Enescu, Intrada, Iubiți muzica Românească, Cluj Modern, Meridian, Săptămâna Internțională a muzicii noi, Timsonia.
– Ai compus o serie de lucrări pentru filme sau orchestre. Care sunt cele mai reprezentative dintre acestea?
– Muzical activez pe o plajă largă. Orchestrez, scriu muzică de scenă și muzică simfonică (cultă). Am orchestrat multă muzică pentru nume mari precum Andrea Bocelli, Roberto Vecchioni, Pooh, Matia Bazar, etc. Însă cel mai bine mă simt atunci când scriu liber. Cred că cele mai reprezentaive lucrări ale mele sunt compozițiile scrise liber și nu cele de scenă. Am câteva lucrări la care țin foarte mult, însă foarte multe din lucrările mele mai vechi le-aș modifica sau rescrie acum. Poate cu o singură excepție: “Muzica Funebră pentru ansamblu de coarde”, pe care am scris-o la foarte scurt timp după pierderea bunicilor mei, la care am ținut foarte mult. Am avut o emoție puternică pe tot parcursul creației care s-a întipărit în partitură. M-am eliberat surprinzător după ce am terminat de scris. Lucrarea nu s-a cântat niciodată, dar a fost tipărită la editura UNMB.
– Ce părere ai de muzica „cultă“ și muzica „pop“? Există muzică „pentru elite“ și „pentru mase“? Cum se diferențiează diversele genuri muzicale, în opinia ta?
– Există muzică pentru toată lumea. Există muzică utilitară, ambientală, terapeutică, de divertisment, cultă sau elaborată, populară, improvizată, experimentală, de ritual, creștină sau laică etc. Terminologia e complicată. Fiecare se regăsește în funcție de educație, cultură, necesități sau anturaj într-o zonă muzicală. Ne place ceea ce suntem educați să ne placă, iar educația muzicală vine de la vârste fragede. Mai târziu, fiecare devine responsabil de evoluția sa, iar această evoluție se va reflecta și în opțiunile muzicale.
Cum e omul așa e și muzica sau cum e muzica așa e și omul. E cert că o muzică bună, fie ea pop, rock sau disco nu dispare într-un an. O muzică bună face istorie.
– Ce părere ai despre concursurile de descoperire de talente gen Vocea României? Sunt necesare? Cei care participă la asemenea concursuri au ceva de câștigat de pe urma apariției lor?
– Sincer să fiu nu prea urmăresc aceste emisiuni. Dar, cred că sunt OK. Pot fi o experiență importantă pentru cei care doresc să se lanseze în zona muzicii de divertisment.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
– În copilărie ascultam rock. Primul disc pe care la 14 ani aș fi vrut sa-l iau cu mine pe o insulă părăsită a fost cel formației EAST, The Victim (Sodom), din 1984. Îl aveau părinții mei în colecție și cred că l-am ascultat de mii de ori. De atunci au urmat multe discuri cu muzici diverse și fiecare a lăsat o urmă în ceea ce sunt eu astăzi.
– Ce părere ai despre formațiile care interpretează exclusiv cover-uri la evenimente private?
– Părerea mea este că aceste formații câștigă niște bani și atât. Nu toată lumea are ceva de zis. Ideea de “interpretare” ale unor lucrări celebre este veche.
– De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?
– Sunt un om curios. Marea majoritate a pieselor compuse de mine sunt scrise la comanda unor instituții, festivaluri sau ansambluri. În foarte multe cazuri există o tematică însă orice poate să devină o sursă de inspirație. Într-o lucrare scrisă recent și dedicată centenarului Orchestrei Timișene, de pildă am plecat de la încifrarea numelui orașului care m-a adoptat Timișoara, prin combiarea sunetelor din gamă în diferite notații. Ti=Si, Mi=Mi, S=Mib, O=Do, A=La, R=Re, A=La. Am creat astfel un mod, o melodie cu numele orașului. După care i-am găsit un titlu: Themes/Anthemes. Acesta reprezintă un joc de cuvinte între Themes-care insemna „temă” sau „castrum regium Themes” cum este menţionată Timișoara în izvoarele medievale timpurii și Anthemes- lipsa temei. Acest joc sugereaza si forma piesei- o intercalare între tema (muzicală) sau teme si lipsa ei.
– Ce părere ai de muzica pop – rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac?
– Sunt multe trupe faine în țară. Urmăresc cu placere Implant pentru Refuz, Alexandrina, Orkid, Uniforma, Byron, Kumm etc. Iar printre artiști, sunt mulți oameni la care țin foarte mult, și care într-un fel sau altul au contribuit la formarea mea. Aș enumera doar câțiva: Tavi Scurtu, Petre Ionuțescu, Anghel Mailat, Toni Kuhn, Lucian Nagy, Tavi Horvat, Johni Bota, Uțu Pascu, Horea Crișovan, Vlaicu Golcea și mulți alții. Sunt mulți tineri talentați care se impun tot mai mult în zona pop-rock. Îl urmăresc de pildă cu mare interes pe chitaristul Vlad Cotruș.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
– Eram în primul an de facultate la Timișoara când am ajuns la un concert de muzică contemporană (eu având o educație clasică) cu Trio Contraste în formula veche: Sorin Petrescu-pian, Emil Shein –Saxofon și Doru Roman la percuție. Nu mai țin minte exact ce au cântat, dar știu sigur că una dintre piesele interpretate a fost lucrarea“Aksax” de Costin Miereanu. Am plecat alt om de la concert. Era o muzică foarte nouă pentru mine, a fost cumva o cheie aruncată care pe urmă mi-a deschis multe uși. Sunt însă multe alte întâlniri și oameni care mi-au marcat profund direcția. Cu siguranță aș fi fost mult mai sărac dacă nu l-aș fi întâlnit pe Maestrul Remus Georgescu, pe Dan Dediu, pe Ștefan Niculescu, pe Aurel Stroe, pe Doina Rotaru sau dacă nu aș avea colegi precum Gabriel Mălăncioiu, Diana Rotaru, Mihai Măniceanu, Cristian Lolea și mulți alții care mă motivează și mă țin în priză mereu.
– Ce părere ai de concertele susținute în centrul orașului (sau în alte locuri) unde intrarea este liberă?
– Situația aceasta creează confuzia cum că arta ar fi gratis și nu e așa. Eu plătesc biletul și dacă merg să-mi ascult prietenii.
– Care sunt principalele atu-uri ale unui muzician „bun“? Cât contează teoria și cât contează „urechea“?
– Omul este muzica, deci cred că în egală măsură are importanță atât sănătatea aparatului auditiv (ureche bună) cât și cultura, personalitatea și nu în ultimul rând cunoașterea temeinică a limbajului abordat. Un muzician bun, în opinia mea, reușește să se exprime într-un fel unic. Un muzician este curios fără să-și propună asta și face muzică pentru că de orice altceva s-ar apuca tot la muzică ar ajunge.
– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea îți sunt pe plac și de ce?
– Clar vinil. Pentru că e viu. Se simte relieful muzicii dacă plimbi degetele pe disc. E cumva mai direct, nepixelat. Se poate asculta și neamplificat. Dar poate și datorită faptului că eu am crescut cu viniluri.
– Cum arată o zi tipică în viața ta? Cât timp petreci „on duty“ și cum te relaxezi?
– Sunt o persoană matinală. Mă culc devreme și mă trezesc devreme. Înainte să merg dimineața la facultate îmi rămâne de obicei timp să mai scriu și sa-mi pun gândurile în ordine, de multe ori scriu și în pauzele dintre ore. În general mă relaxez “on duty”. Îmi place să fac saună, să pilotez și să citesc articole și studii.
– Ai fost invitat de mai multe ori să cânți alături de Blazzaj. Care-s cele mai frumoase amintiri ce le ai din aceste colaborări?
– Cânt cu Blazzaj de când a plecat Horea Crișovan din trupă (de prin 2013) de atunci am făcut și lansat piese noi împreună. Toate concertele cu Blazzaj sunt memorabile. Sunt muzicieni extraordinari și sunt foarte bucuros de experiența pe care o am cu ei. Cred că unul dintre concertele foarte faine a fost cel aniversar, 15 ani de existență Blazzaj. Au fost foarte mulți invitați și foarte multă lume.
– Care este mesajul tău pentru melomani în vremurile de pandemie pe care le traversăm? Crezi că „după“…scena muzicală va arăta la fel ca în trecut?
– Cred că e momentul să asculte și mai multă muzică! Sunt forte multe instituții de cultură din întreaga lume care oferă concerte gratis. Mulți muzicieni își împărtășesc experiența sau fac mini concerte online. Foarte mulți s-au alăturat mișcării #stayhome. E o solidarizare în masă. Nu stiu cum va fi lumea după pandemie, dar știu sigur că muzică bună se va face și după.
– Folosești o sumedenie de instrumente electronice, printre care și theremin-ul. De unde vine această pasiune a ta și care este rolul acestor „chestii exotice“ în industria muzicală actuală?
– Sunt foarte interesat de modalități alternative de control ale instrumentelor muzicale. Acest lucru se poate face prin gesturi sau biosemnale. Thereminul l-am cumparat în timp ce lucram la teza mea de doctorat și am început încet să mă familiarizez cu el.
– Ce planuri de viitor ai?
– Pe lângă muzică îmi place să pilotez (avioane) și sunt pasionat de neurobiologie. Aș vrea să mă specializez puțin și în aceste zone. Sunt convins că datorită noilor pasiuni muzica mea va suna altfel.
