De numele lui Sorin Bocerean se leagă, printre altele, succesul uneia dintre cele mai celebre formații de muzică dance din România, Genius. Fostul basist al formației timișorene Foileton a început să cocheteze cu activitatea de impresariat artistic imediat după Revoluția din 1989, fiind pentru câțiva ani impresarul formației Cargo. După fenomenalul succes înregistrat ca manager al trupei Genius, Sorin Bocerean a mai colaborat și cu alți artiști, iar în ultimii ani s-a orientat spre organizarea de turnee axate pe sport și în esență publicitare.
– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai moștenit pe cineva din familie?
– Din sumarul arborelui genealogic n-am aflat să fi cântat cineva la modul „profi”. Tata cânta și fluiera – romanțe și cântece în general liniștite – doar în fața oglinzii. Pe mama am auzit-o pentru prima oară cântând abia când a ajuns la vârsta senectuții și am rămas surprins de cât de bine, de curat, cânta. În anii ’50 mama s-a ocupat de activități artistice ale copiilor dintr-un sat de graniță aflat la vest de Timișoara. Era dăscăliță suplinitoare la școala românească și un fel de ceea ce în socialism se numea „animator cultural”. Țin minte că în copilărie radioul era deschis aproape non-stop, iar de la opt ani ascultam muzică la pick-up, de pe plăci. Când nu eram afară la joacă, ascultam muzică la radio sau pick-up și simulam scena în fața oglinzii, dar asta din urmă era un secret al meu, niciodată cu cineva de față, indiferent cine ar fi fost. De mic am visat să fiu pe scenă.
– Care au fost primele evenimente la care ai apărut în fața publicului?
– Ca instrumentist – violonist – al orchestrei de muzică populară de la Palatul Pionierilor din Timișoara, în anul 1972, am urcat pe scena operei din Timișoara. A urmat un spectacol la o școală din Vârșeț și apoi imprimări profesionale cu aceeași orchestră în sala studio a Liceului de Muzică din Timișoara pentru o filmare în aer liber în fața sălii „Olimpia”, filmare care s-a transmis pe programul unu al TVR, singurul program vizibil în întreaga țară la acea vreme. Impactul acestor momente a fost mare asupra mea și fiindcă ele s-au petrecut în contextul muzicii populare, m-au făcut să acord o mare importanță preocupării respective, preocupare care avea să-mi marcheze copilăria, adolescența și nu numai. A aminti de aceste momente și de activitatea mea în zona folclorului, implică neapărat a spune că toate acestea se leagă de un om pentru care am un sentiment aparte, un om deosebit, care, la fel ca și părinții și bunicii mei, mi-a făcut copilăria fericită: dl. Gheorghe Galetin („Cica Giurița”), îndrumător al ansamblului de copii menționat și apoi al celui de tineret (UTC). Tot datorită dumnealui am luat prima dată chitara bas în mână, așa că la un moment dat am ajuns la …Foileton, grup fondat de Marius Mihalca, în prezent membru al corului Filamonicii de Stat „Banatul” din Timișoara și interpret de muzică pop-folk.
– Care au fost cele mai frumoase momente alături de trupa Foileton și care este motivul pentru care trupa nu mai există?
– Momente frumoase au fost multe, ele fiind legate de relațiile pe care le-am avut cu cei care au făcut parte din grup de-a lungul existenței sale: frații Lajos și Ianos Várady, Zozo Albert, Sorin Tătaru, Florin Bălan, Nicu Maistor (†), Ștefan Mardale (ulterior la „Cri Gri”), nu în cele din urmă Dorin Anghel (†), al cărui suflet a cedat în fața realității cu care nu a fost împăcat niciodată, la scurt timp după ce a coborât de pe scena pe care tocmai susținuse un recital cu grupul Amala, al cărui membru a fost după destrămarea Foiletonului… Pe lângă aspectul uman, din punct de vedereprofesional am rămas marcat de momentul imprimării la radio a primelor piese, în iulie 1988, după doi ani de repetiții, în componența Marius Mihalca (chitară și voce, compozitor, textier), Tiberius Maczek (chitară și voce, compozitor și textier), Daniel Fischer (percuție, membru în grupul Alla Breve), ultimul având statut de colaborator. Reușita imprimărilor respective și difuzarea lor pe programele 1, 2 și 3 ale unicului radio din România acelor vremuri, m-au făcut să-mi schimb prioritățile și să-mi imaginez un viitor legat de Foileton. Erau vremuri în care Perestroika a dat speranțe că vremurile se vor schimba; în aer plutea ceva ce eu eram sigur că se va întâmpla, ceva ce avea să schimbe realitățile social-politice. Eram un fervent ascultător al posturilor de radio care vorbeau despre schimbările ce se întrevedeau în Europa Centrală și de Est. În birou, la serviciu, ascultam fără să mă mai feresc posturi de radio precum Europa Liberă sau Deutsche Welle, Vocea Americii ș.a. Mă și rugam pentru ca lucrurile să se schimbe în țară și speram clipă de clipă că ceva avea să declanșeze schimbarea social-politică. Eram complet deconectat de la muzica din România. Nu ascultam radioul românesc, nu priveam tv-ul din România, nu știam mai nimic despre ceea ce se întâmplă în zona de pop-rock din România și nici nu mă interesa. De pe la mijlocul anilor ’70, dar mai ales după fuga legendară a Phoenixului nu m-a mai interesat nimic, aflând câte ceva doar accidental. Însă imprimările și difuzarea pieselor de câteva ori pe săptămână (nu exista atunci „heavy-rotation”), pe fondul speranței că vremurile se vor schimba în scurt timp, mi-au imprimat un optimism debordant, problema stringentă, în viziunea mea, fiind doar găsirea unui percuționist care să fie exclusiv al nostru. După doi ani de repetiții și imprimările respective, am simțit că Marius și cu Tibi se completau mai bine, niciunul nu avea ambiții nemăsurate, erau cumpătați în atitudine atunci când nu erau pe aceeași lungime de undă, muzical vorbind, dar și uman. Chiar dacă îi dădeam dreptate vreunuia dintre ei în ceea ce privește compozițiile, textele, orchestrația sau în discuțiile pe tema grupului, atunci când rămâneam singur cumpăneam spusele lor și mi se părea că fiecare spune ceva ce trebuie luat în seamă. Eu eram cel mai exaltat în timp ce ei erau cerebrali. Mă simțeam bine în compania lor și aș fi stat în sala de repetiții alături de ei 24 de ore din 24. Lucrurile mergeau înspre bine, așa am simțit eu și eram extrem de fericit. Totul a durat până la o lună jumătate de la momentul imprimărilor… Tibi a ales Occidentul, noi, firesc în acele timpuri, neștiind nimic dinainte despre planurile sale. Pentru mine a fost un șoc peste care nu am reușit să trec psihic, iar din acel moment îmi părea că nimic nu se mai leagă în formație. Pentru mine, august 1988, adică momentul plecării lui Tiberius Maczek a însemnat sfârșitul formației. Grupul a „agonizat” (este viziunea mea) până în 1994, ceea ce ne-a ținut împreună în diversele componențe fiind speranța unui reviriment și faptul că în paralel cântam coveruri și alte muzici pentru bani, fie împreună sau separat. Și așa, încet-încet, în tumultul post-revoluționar, în anul 1994 Foiletonul …s-a terminat.
– Se poate face o comparație între scena rock din Timișoara și România din acei ani și vremurile noastre? Ce lipsea atunci și ce lipsește în 2020?
– În primul rând e vorba de problema tehnică. Noi cântam și la evenimente private și având bani ne-am cumpărat amplificatoare și instrumente, dar foarte mulți renunțau fiindcă nu aveau pe ce să cânte sau cântau pe echipamente care nu le dădeau nicio satisfacție. Existau câteva trupe în Timișoara, dar noi nu am ținut legătura cu niciuna. Eram din alt film. De fapt nici nu mă prea interesa, pur și simplu nu băgam pe nimeni în seamă, nu-i cunoșteam personal. Sfera mea de procupări era cu totul alta, ziua la servici, după-masa repetiții, sâmbăta-duminica cântam pentru bani la eventuri private sau repetam, erau perioade când cântam „în birt”, acum se spune „la local” sau „în bar”… În două rânduri am avut câte o stagiune cu „Foileton” sub egida filarmonicii timișorene la un cinematograf din oraș, în fine, eram ocupat mai tot timpul. Iar despre ceea ce se întâmpla în România cu rockul am spus mai înainte că nu eram la curent. Am fost la două-trei concerte și cam asta a fost tot. Nu am avut nici o revelație. Nimic nu m-a marcat la fel cum m-a marcat „Phoenix”-ul de la vârsta de opt ani începând, de când i-am devenit fan, culminând cu lansarea albumului „Cantafabule”, care mi se pare de neegalat atunci când vorbim despre rockul din România.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențatacestea?
– Phoenix cu „Vremuri”, „Canarul” și cele două preluări (ale lui The Beatles și The Easybeats), tot din zona rock – Led Zeppelin cu „Black Dog”, Deep Purple cu „Black Night” și „Speed King”, Jimi Hendrix cu „Hey Joe” și „Voodoo Child”, Uriah Heep cu „Gypsy” și altele. În afară de Phoenix, care mi-a intrat din prima clipă în suflet, „Black Dog” și „Hey Joe” le-am ascultat și reascultat de sute și sute de ori. Hendrix mi s-a părut absolut straniu, extraterestru și magnetizant. Erau discuri pe care fratele meu elev la liceul „Nikolaus Lenau” le aducea de la prieteni și le ascultam. Într-o zi a anului 1970, fratele meu a venit de la școală și mi-a povestit întâmplarea unui coleg, care a apărut la școală cu o panglică de doliu la reverul jachetei de uniformă. Una din profesoare s-a oprit lângă el și cu o voce de compătimire, blândă, l-a întrebat ce s-a întâmplat de poartă doliu. Colegul fratelui meu n-a răspuns, profesoara l-a îndemnat să se liniștească și a insistat, vrând să mângâie sufletește elevul, iar acesta în cele din urmă a spus că a murit Jimi Hendrix și de aceea poartă doliu. Ce a urmat nu e greu de bănuit… 😊 Astea au fost primele „plăci” din zona rockului și o amintire nostimă legată de extraterestrul Hendrix. În afară de asta erau Radio Luxembourg, un radio foarte ascultat în acele vremuri, „Minimaks”-ul lui Milovan Ilić pe Belgrad 2, emisiunea de vineri seara a lui Kovács Károly de la Radio Novi Sad și tot acolo „Sâmbăta pe unda medie” a lui Costa Toader, nu în cele din urmă Radio Europa Liberă, care, țin minte, la Ștrandul Tineretului, unde încăpeau vreo cinci mii de oameni, duminica după-amiaza, se auzea din zeci și zeci de radiouri, la un ison pe tot ștrandul cu „Metronomul” lui Cornel Chiriac. Cu astea am crescut, începând cu anii ’60. În acest mediu muzical mi-am petrecut copilăria.
– Ce părere ai de muzica pop–rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac?
– În mare, face ceea ce a făcut și până acum, adică imită ceea ce se face acolo unde se impun trendurile. Nu am o preferință anume, iar unele nume care mi-au plăcut simt că s-au plafonat. Sunt câteva piese faine, ca întotdeauna.
Muzica pop-rock urmează un curs în raport cu ceea ce se întâmplă la nivel autohton și internațional. Globalizarea a ajutat mult generațiile tinere autohtone, ele „crescând” împreună cu cele de dincolo de fosta barieră politică, existentă până în 1990. Sigur, piața mondială nu a fost penetrată pe cât ne-am fi dorit, banii și cei care imprimă trendurile nu trăiesc în Europa Centrală sau în Europa de Est, dar câteva nume de aici, inclusiv din România, au ajuns să concerteze în Occident și în țările de proximitate; să fie difuzate, iar asta înseamnă că s-au făcut pași importanți. Din momentul în care va apărea un producător muzical din România sau din orice țară central-estic-europeană, care să imprime un trend la nivel mondial, iar pentru asta trebuie omul potrivit la locul potrivit și în momentul potrivit, cred că diferența dintre puterea producătorilor occidentali și cei de aici, cu timpul, se va diminua. Trendurile au fost impuse și susținute de producători grei de afară, dar vremea lor va trece, globalizarea a acționat și acționează împotriva lor. Zonele muzicale pe care încă le domină sunt cele în vogă până spre sfârșitul anilor ’90.
– Ce ar trebui să se schimbe în viața muzicală a Timișoarei?
– Schimbările vin de la sine, de la oamenii implicați, nu cred că trebuie să existe o preocupare în „a schimba” ceva; fiindcă lucrurile sunt într-o permanentă schimbare, în bine sau rău, depinde de perspectiva celui ce face evaluarea. A schimba ceva nu înseamnă neapărat a face ceea ce ține morțiș cineva care nu observă schimbările aflate într-o altă sferă de interes sau preocupare. Dar celor preocupați de subiectul schimbării, le amintesc o vorbă: „N-aduce anul ce-aduce ceasul” așa că fiți mai optimiști! 😊
– Cum ai „schimbat“ macazul, din muzician în impresar (manager)? Cum ai învățat noțiunile specificeacestei meserii? Mai exact, care erau îndatoririle tale în perioada în care ai activat ca manager – impresar – producător muzical?
– În ceea ce privește munca de impresar am început-o când îmi căutam angajamente de cântat, începând de pe la șaptesprezece ani, când la sugestia dlui Galetin am trecut pe chitară bas. Ajungând la „Foileton” mă ocupam și cu chestia asta. Prin anul 1991 Dubravko Iațin, un timișorean care se învârtea prin mediul de rockeri și venea pe la noi pe la sala de repetiții, îmi tot povestea de concerte mari, de stadioane și alte din astea. Nu-i dădeam prea mare atenție și nu mă gândeam la asta până când treaba cu cântatul pe bani n-a mers cum speram. Erau anii de haos de după Revoluție. Dubi tot insista cu chestia asta și la un moment dat am început să visez și eu săli și stadioane pline la concerte aranjate de mine. M-am sfătuit cu el, ne-am asociat într-o mică firmă și am început să organizăm concerte. Primul a fost un mare kix. Instalația de sunet, pe care am luat-o destul de ieftin, s-a defectat în timpul concertului și am avut mari probleme cu publicul. M-am învățat minte… Apoi am mai organizat câteva concerte la sala „Olimpia” din Timișoara (pop, rock și folclor) și în decembrie 1992 m-a contactat Adrian Bărar, întrebându-mă dacă vreau să colaborez cu formația lui – Cargo – în ceea ce privește impresariatul și managementul. Nu eram hotărât fiindcă bănuiam că mi se restrânge astfel activitatea organizării de concerte, dar totuși am acceptat fiindcă mă gândeam că poate fi o oportunitate care să-mi aducă foloase în viitor. Nu am greșit. În ianuarie 1993 am început colaborarea cu Cargo. În ianuarie 1997 am pus punct colaborării cu Cargo. Între timp, cum am mai spus, în anul 1994, Foiletonul a încetat să mai existe; am mai organizat câteva concerte fie de unul singur, fie ca organizator local în Timișoara și alte orașe, pentru turnee organizate de alte firme.
Ultimele concerte pe bilete le-am organizat în anul 1996. Rămăsesem singur, era greu. Dădeam de tot felul de probleme pe care trebuia să le rezolv, nu aveam oameni, câștigurile erau foarte mici; nu le puteam face pe toate doar eu. Ca impresar și manager, în mare, știam ce trebuie să fac, fiind vorba de treburi organizatorice și de a căuta de cântat, de reprezentare, lucruri pe care eu le făceam deja de mulți ani.
– Cum a fost colaborarea cu formația Cargo și care au fost cele mai frumoase momente din acea perioadă? Au existat și momente mai puțin plăcute? Cum ai reușit să treci peste acestea din urmă?
– Colaborarea cuCargo m-a ajutat să trec peste momentele de sfârșit ale Foiletonului și să-mi atenuez neîmplinirile din activitatea de organizare de concerte. Am început bâjbâind, în condițiile în care nu cunoșteam pe nimeni din formație, nu le cunoșteam pretențiile. De la un moment dat, am fost foarte implicat sufletește, până la sfârșit. Am trăit multe clipe frumoase, foarte frumoase dar și unele tensionate, chiar foarte tensionate. Cea mai grea perioadă a fost cea ivită în urma accidentului lui Ovidiu Ioncu „Kempes” cu momentele din spital, când nu se știa dacă el va mai trăi, operația, perioada de recuperare, incertitudinea, acesteia din urmă Adrian Bărar găsindu-i o soluție de avarie, prin aducerea lui Adrian Igrișan în formație, soluția de avarie transformându-se cu timpul într-o alternativă câștigătoare. Am admirat atitudinea lui Adrian Bărar față de „Kempes” în acele momente grele, care au durat luni și luni de zile, în sensul că nu l-a lăsat de izbeliște, s-a ocupat îndeaproape de el, l-a menținut în formație, i-a acordat sprijin atât cât i-a stat în putință, în calitate de coleg și lider de grup. Când eu am părăsit puntea Cargoului, după un an și jumătate de la accident, „Kempes” nu era recuperat total, iar starea lui încă presupunea o atitudine înțelegătoare, binevoitoare în raport cu el. Le mulțumesc încă o dată și pe această cale tuturor celor care ne-au ajutat atunci și mă bucur că până la urmă Cargo a avut și are solist foarte bun, „Kempes” s-a pus pe picioare și face muzica care-i place, nu mai e constrâns de limitele stilului impus de cineva, el fiind o fire libertină. Momente frumoase au fost atât din cele în care Cargo a fost pe scenă cât și momente în care a fost în studioul de imprimări sau parcurgând sute și mii de kilometri spre locurile de concert sau spre casă.
– După colaborarea cu Cargo ai devenit cunoscut grație colaborărilor cu Genius și Laguna. Ce ai învățat din acea perioadă și cât de mult te-a ajutat această experiență?
– Hmmmm, ce am învățat? Poate să fiu mai rezervat, uman vorbind, a privi măcar cu o minimă circumspecție orice demers al unui partener de colaborare, a căuta puțin în dosul cuvintelor. De învățat se pot învăța multe din orice, important e să și aplici ce ai învățat. Ambele colaborări au fost destul de greu de gestionat, poate și din cauza faptului că exista o mare diferență de vârstă, eu având dublul vârstei lor, ori neavând copii îmi era greu să-i înțeleg în câteva privințe. Și chiar dacă-i înțelegeam, lipsa de experiență pedagogică mă împiedica să găsesc întotdeauna o variantă de rezolvare potrivită. Țin minte că o dată unul dintre ei mi-a spus foarte ferm: „degeaba îmi spui să nu fac aia sau sa fac aia, dacă eu nu știu pe pielea mea cum e să nu fac sau să fac. Lasă-mă să văd cum e și apoi voi ști cum să procedez pe viitor.” În fond, avea mare dreptate. Ceea ce mi-a plăcut însă la toți, a fost un anume pragmatism și curaj, o încredere în propriile forțe. În zona asta de activitate e mare nevoie de așa ceva.
– În ultimii ani au început să se organizeze și în România diverse conferințe dedicate industriei muzicale. În anii trecuți n-au existat asemenea manifestări. Cât de greu a fost să activezi într-o piață în care lucrurile nu prea erau reglementate?
– Nu am participat la conferințele respective. Dar îmi aduc aminte, amuzându-mă de fiecare dată, cum am solicitat unui avocat timișorean un model de contract pentru concert, eu compilând din diferite contracte cu alte obiecte și făcând astfel un contract destul de stufos, care-mi părea pe deasupra că-mi conferă o oarecare importanță în acele vremuri de incertitudine, vremuri în care, de exemplu, la notariat se certificau documente cum greu ar crede acum cineva că este posibil… Nu i-am spus avocatului de contractul respectiv fiindcă voiam unul 100% făcut de un „specialist”. Avocatul era cam nedumerit, fapt care m-a dezamăgit, dar am insistat și mi-a promis că se va interesa și mă va căuta. Abia după vreo lună-două am reușit să ne reîntâlnim și mi-a întins să citesc un model de contract, spre bucuria mea. Citind rând după rând, bucuria îmi creștea fiindcă am „descoperit” că al meu contract era destul de apropiat de ceea ce tocmai citeam. Asta până la un moment dat când am descoperit o formulare care îmi aparținea, atunci dându-mi seama că de fapt eu citeam propriul model de contract, pe care avocatul respectiv, probabil, îl obținuse de la cineva care a încheiat o înțelegere cu mine pe baza modelului elaborat de mine. Era pe ici pe colo schimbat, dar nu în …„punctele esențiale”. Nu m-am putut abține și i-am spus că era un model de contract făcut de mine, la care cu o sinceritate debordantă, domnul avocat mi-a spus că el pledează la divorțuri și furturi, cu astfel de probleme nemaintâlnindu-se. Cam așa am început după Revoluție…
Însă stupoarea mare am trăit-o la așa numitele cursuri de impresari și organizatori de spectacole, pe care am fost obligați să le parcurgem acum vreo cinsprezece ani, noi cei din domeniu. Acolo, o parte din lectori nu erau familiarizați cu domeniul respectiv, iar problema contractelor din domeniu nu era o cunoscută 100% pentru aceștia. Mai degrabă, decât să fim învățați cum să facem un contract prin care să nu fim vulnerabili în raport cu cealaltă parte semnatară, la curs discutam cu lectorii și le explicam care sunt problemle noastre care cereau o rezolvare prin contract, nu o dată problemle rămânând neclare.
– Care este diferența între un muzician și un muzicant?
– Este o chestie de semantică, termenul atribuit persoanei care se ocupă cu muzica – „muzician” – având o conotație în sens academic saude nivel academic, dacă ar fi să judec după cadrul discuțiilor în care termenul este folosit la noi. Pentru persoane neinițiate, muzicienii sunt muzicanți, dar pentru cei inițiați muzicanții nu sunt muzicieni decât într-o vorbire colocvială. Rămâne să ne întrebăm, o parte dintre noi, care-i catalogăm pe unii și pe alții în fel și chip, dacă, de exemplu, Johann Strauss – tatăl sau Johann Strauss – fiul, erau muzicanți sau muzicieni cânt cântau „cover”-uri la Fasching…
– Care este secretul unui bun impresar (manager) muzical? Care au fost atu-urile care te-au ajutat să rămâi în această branșă atâția ani?
– Nu-i nici un secret. Trebuie să știi să faci comerț. Despre asta-i vorba. Referitor la mine nu știu ce să spun, dar uite că nu sunt chiar foarte mulți ani. După încheierea colaborării cu „Krypton” și cu Jojo (Cătălina Ionescu/Grama) nu am mai avut alte colaborări, dar e drept, m-am axat mai mult pe organizarea de evenimente de amploare.
– Care sunt motivelepentru care numărul evenimentelor de anvergură din Cluj este mult mai mare decât cele din Timișoara, de exemplu?
– De ce Revoluția din Decembrie 1989 a pornit la Timișoara, de ce timișorenii nu au cedat în fața mitralierelor și tancurilor timp de o săptămână, singuri fiind, cu mîinile goale? De ce Phoenix a fost la Timișoara? De ce Timișoara a câștigat titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021? Mai am în tolbă, dar mă opresc cu întrebările aici. Lucrurile sunt făcute de oameni, iar când un om capabil va fi încrezător că în Timișoara se pot organiza concerte de anvergură astfel încât să-i aducă beneficii financiare, acest lucru se va întâmpla.
– Care este situația actuală în București, pe tarâmul organizării de concerte?
– Concertele cu „intrare liberă” s-au rărit în mod evident. La Sala Palatului sunt concerte pe bilete cu artiști autohtoni și străini, aproape în fiecare săptămână cel puțin unu. În cluburi parcă nu mai e agitația de altădată cu concertele. Când spun astea exclud perioada actuală creată de pandemie. Nu știu ce va fi în viitorul apropiat.
Crezi că industria muzicală românească merge pe un drum bun?
Nu sunt implicat în acest moment în așa-numita industrie, nu știu prea multe cifre din domeniul respectiv, dar din ceea ce se vede la suprafață și din ceea ce văd pe internet la țările din jur, calapodul pare același. E loc de mai bine, clar.
– Timișoara va fi capitală culturală europeană în 2021. Cum vezi tu pașii care se fac în această direcție?
– M-a impresionat puternic căștigarea titlului și am un respect deosebit pentru oamenii care au format echipa câștigătoare, inclusiv pentru mentorii celor cuprinse în dosarul de candidatură și cei ai strategiei prin care s-a obținut titlul. Spuneam mai înainte de oameni potriviți, la locul potrivit, în momentul potrivit… Speculând contrafactual aș fi îndemnat să spun că fără ei Timișoara nu ar fi reușit performanța respectivă, dar asta ar însemna să reduc impardonabil la o mână de oameni potențialul cultural al unui oraș al cărui nume dăinuie în istoria Europei de câteva secole, dar care avea nevoie și de o afirmare pe acest tărâm, cel al culturii. Aștept cu emoție anul 2021, an în care cultura Timișoarei și a Banatului va fi expusă Europei și nu numai.
Cât despre pașii care se fac în această direcție, îmi este greu să cred că Asociaţia Timișoara 2021 – Capitală Europeană a Culturii își va putea derula programele așa cum le-a gândit inițial, în primul rând din motive financiare fiindcă după cum am aflat autoritatea guvernamentală – în primul rând – nu vireză banii necesari. La asta se adaugă ceea ce trăim de câteva zile, pandemia picinuită de noul virus. O situație greu de gestionat, dar trag nadă că într-un fel sau altul, în condițiile existente, asociația va scoate maximum posibil pentru ca imaginea noastră să fie una onorabilă. Sper ca și primăria să se achite de obligații fiindcă pe umerii săi apasă o mare responsabilitate în sensul respectiv.
– De-a lungul anilor ai facut parte din mai multe „echipe“. Cum ai reușit să te adaptezi?
– De fiecare dată am avut emoții la început de drum, dar ele s-au estompat pe parcurs, iar acolo unde a fost „nepotrivire de caracter” nu am stat prea mult fiindcă s-a întâmplat și așa ceva și nu o dată.
– Se spune că munca unui impresar / manager este extrem de grea. Ești de acord cu această afirmație?
– Este stresantă, da, îți trebuie sânge rece și mult pragmatism. N-aș spune că excelez la aceste capitole. La urma urmei e vorba de comerț, iar comerțul nu se face ușor. În plus, în domeniul respectiv oamenii sunt din cei cu un ego exacerbat, nu în puține cazuri. În ceea ce privește managementul, trebuie să pui cap-la-cap problemele și să le duci la bun sfârșit în concordanță cu politica artistului.
– Cum ți se pare cultura muzicală în general în România?
– E un subiect adesea abordat cu mult subiectivism, neținându-se seama de locul în care trăim, de etosul specific. Cultura muzicală a celor care trăim aici ne aparține, aceștia suntem, iar noi o transformăm continuu, dar nu cu viteza cu care ne-am dori și nu neapărat în sensul în care l-am dori unii dintre noi. O parte dintre cei nemulțumiți de acest fapt devin anxioși, acționează refractar, zgomotos, împroșcând oameni care nu au absolut nicio vină că nu rezonează muzical și cultural în general cu ei.
Nu îmi convin câteva lucruri apropo de cultura muzicală din România, dar evit cât pot să mă consum pentru acest lucru, mai degrabă încercând să înțeleg fenomenele care au loc, fără patimă. Nu e ușor, dar mai interesant și liniștitor.
– Care au fost cele mai mari dezamăgiri în cariera ta de până acum?
– În plan muzical a fost momentul august 1988, de care vorbeam mai sus, adică începutul sfârșitului formației Foileton, așa cum l-am perceput eu. În ceea ce privește impresariatul, am avut și acolo câteva dezamăgiri, dar fiindcă mi-ai provocat un remember pe această temă, acum îmi dau seama că nici o dezamăgire din zona impresariatului nu a egalat-o în intensitate pe cea legată de Foileton.
– Multă lume spune că ora exactă în industria muzicală românească se dă la București. Mai e adevărată această afirmație și-n zilele noastre?
– În virtutea unei inerții și din cauza faptului că banii mulți sunt la București, aici fiind companiile puternice și firmele de publicitate puternice, s-ar spune că afirmația este una întocmai realității. Într-un sistem supercentralizat, în care, după cum am spus, aproape jumătate din economia unei țări este concentrată într-un loc, performanța, chiar dacă aparține altor zone va fi transferată acolo unde ea se poate întreține. E cel mai ușor. Restul zonelor sunt „condamnate” la a fi în postura de furnizori de valori. Inexistența unor posturi naționale de televiziune în alte orașe decât București, absența posturilor de radio cu caracter național în alte localități decât București, a însemnat și înseamnă, încă, imposibilitatea ca alte localități să se poată dezvolta cultural mai mult decât au făcut-o până acum, oricum supervizat de București. Ori deschiderea unor posturi naționale de radio și tv private, în alte localități decât București, nu prea pare un fapt realizabil pe termen scurt. Sunt sigur că la un moment dat se va întâmpla acest lucru, dar pentru asta mai trebuie un pic de timp, până când se vor schimba niște lucruri, iar noile generații le vor schimba în mod sigur.
– Crezi ca Timișoara va mai putea reveni vreodată la statutul de „capitală muzicală a României“, așa cum era considerată în anii ’70 – ’80 la capitolul rock?
– Sintagma asta sună bine, gâdilă plăcut niște orgolii, dar eu văd altfel viitorul, un viitor care va fi din ce în ce mai mult legat de regiune, iar din acest punct de vedere Timișoara va fi un oraș câștigător, influența lui putându-se extinde spre vest; e adevărat în concurență cu Belgradul, Novi Sadul și Szegedul, dar ca centru industrial și universitar puternic poate face față concurenței având la cârmă oameni cu viziune. Pare desuet evocarea Europei regiunilor acum, când este un adevărat asalt asupra comunității europene, dar eu sunt încrezător că după liniștirea apelor lucrurile o vor lua în această direcție. Lucrurile nu pot sta pe loc, nu e în firea omenirii să stea pe loc. Iar Timișoara ultimilor 300 de ani nu a stat pe loc niciodată.
– Ce activitati legate de muzica mai ai in zilele noastre?
– În ultimii ani am făcut doar intermedieri privind prezența unor artiști din diferite zone de exprimare în evenimente private. Am fost axat mai mult pe organizarea de turnee, mai puțin în legătură cu muzica, mai mult axate pe sport și în esență publicitare. Volumul de muncă a fost unul considerabil, aceste turnee fiind de durată, atât ca pregătire cât și ca desfășurare efectivă, astfel că atenția mea a fost direcționată acolo aproape în totalitate.
