Născut la Arad, pe 29 martie 1965, Teo Boar (pe numele lui complet Lucian Teofil Boar) este o figură binecunoscută în breasla muzicii românești, grație numeroaselor colaborări pe care le-a avut de-a lungul anilor. Artistul arădean care zilele trecute a împlinit frumoasa vârstă de 55 de ani ne-a acordat un interviu în care a povestit despre primele sale apariții în public, concertul care l-a marcat cel mai tare în cariera sa, care este liantul care îl leagă de Vlady Cnejevici și cum i se pare scena muzicală autohtonă din ziua de azi…
– Te-ai apucat de cântat după ce fratele tău a trecut în neființă în 1972. Ai fost autodidact? Care au fost primii tăi pași în studierea chitării?
– M-am apucat de cântat după 1972 când fratele meu a trecut la cele veșnice. Fratele meu s-a înecat pe Litoral, pe când cânta cu formația Pacific, la Majestic în Mamaia. Eu aveam șapte ani atunci. Mama mea m-a dat la vioară, am cântat un an, m-am lăsat, nu mi-a plăcut. După aceea am făcut pian cu o profesoară la mine acasă și după ce m-am lăsat și de pian, în final, în clasa a VI-a, am început să studiez chitara. Prima dată am cântat la mandolină, în orchestra unei biserici baptiste, apoi am studiat cu un profesor care mi-a predat niște lecții preliminare, după care am fost autodidact. Din 1977 pînă în 1980 am studiat acasă
– Care au fost primele tale apariții în public, înaintea reînfințării în 1982 a trupei Pacific?
– Primele apariții în public au fost în 1980 când eram la Liceul Hidro în anul I. Am intrat în formația liceului, care se numea Hidro Grup 8. Acolo am cântat cu doi profesori și niște colegi. Am avut niște concerte de sâmbătă seara. După aceea am fost cooptat într-o formație de nunți – cum era pe vremea aia – unde cântam și vocal și cu chitara.
– Cum era viața muzicală rock a Arad-ului în acele vremuri?
– Era o viață destul de bogată. Se cânta în restaurante. În același timp se cânta pe Litoral, se cânta la munte. Erau multe trupe arădene care cântau la mare și la munte. Mulți dintre ai au plecat din România. Era o activitate, era Clubul Tineretului, era Casa Sindicatelor, se cânta în restaurante la Storia, Carusel… Erau trupe care cântau bine și mult pe vremea aceea…
– Din 1992 ai colaborat cu Ioan Gyuri Pascu și mai apoi și în Divertis. Cum l-ai cunoscut pe Ioan Gyuri Pascu?
– Pe Gyuri l-am cunoscut prin intermediul lui Vlady Cnejevici, care cânta deja cu el în 1992. Noi eram cu formația Pacific la mare, la Costinești, la Festivalul de Blues și Jazz. Gyuri cânta cu Vlady. Vlady ne-a cooptat pe noi: pe mine și pe Lache Mihăilescu și Cristi Iorga la tobe, și Pollymoog la clape, ca să-l acompaniem.
– Un alt muzician cu care colaborezi de multă vreme este Mircea Baniciu. Cum ai ajuns să-l cunoști și care sunt motivele pentru care această colaborare rezistă de atâta vreme?
– Cu Mircea colaborez din 2008, când am început să cântăm atât eu cât și Vlady cu el în concerte mai mari sau mai mici de cluburi. L-am cunoscut mai demult pe Mircea, tot prin intermediul lui Vlady. De câte ori venea în Arad și avea concerte vorbeam cu el, schimbam păreri.
– Aveai emoții înaintea concertelor? Mai ai și acum?
– Câteodată am emoții, dar sunt pozitive, nu în sensul de a fi timorat. Sunt emoții firești când e un concert important sau când ai o audiență mai deosebită. E și normal că încerci să fii cât mai concentrat și cât mai OK.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
– Mi-a plăcut foarte mult și am ascultat Deep Purple, cu Ritchie Blackmore. Apoi Dire Straits. Din muzica românească Sfinx – Zamolxe, Progresiv TM – Puterea muzicii… și Post Scriptum mi-a plăcut foarte mult.
– Ce părere ai de muzica pop–rock românească de la ora actuală? Ce lipsește din scena autohtonă?
– Este destul de dezvoltată, dar a fost mai dezvoltată în anii ’80 și ’90. Erau și mai multe trupe, se cânta foarte bine. Acum într-adevăr sunt concerte, dar nu știu, visavis de dezvoltarea care a avut loc în ultima vreme, eu zic că la capitolul ăsta scena e destul de săracă. Lipsesc mai multe concerte, turnee pe bilete, săli de spectacole…
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
– Monsters of Rock, la Budapesta, în 1991, unde au cântat AC/DC, Metallica, Mötley Crüe și Queensrÿche. Acolo am văzut prima oară o scenă enorm de mare, 80.000 de oameni, sunet, lumini, ceva extraordinar pentru vremea aia. A fost un concert de mare anvergură.
– Ce părere ai de concertele susținute în centrul orașului (sau în alte locuri) unde intrarea este liberă?
– Ar trebui să existe și aceste evenimente, dar mai rar și la un nivel mai ridicat… adică să se desfășoare doar cu ocazii deosebite, nu atât de des. Bineînțeles asta afectează și preferința publicului de a cumpăra bilete
– Care sunt numele reprezentative pentru tine ale scenei arădene și timișorene, de-a lungul timpurilor ?
– Am avut trupe foarte cunoscute în Arad. După ce a murit fratele meu, foștii colegi au continuat ca trupa Depold, care era foarte cunoscută. Mai era Carusel, unde am și cântat o perioadă cu Virgil Iuga. Din Timișoara bineînțeles Phoenix, Pro Musica… Post Scriptum mi-a plăcut foarte mult, a fost o trupă deosebită pentru mine, care m-a marcat din tinerețe.
– Ai simțit nevoia vreodată să te exprimi ca „solo artist“, fără altă formație, să exprimi idei proprii?
– Nu prea am avut idei de artist solo. Dar nu se știe… dacă aș avea timp aș face și chestia asta. Deocamdată am avut multe proiecte
– De-a lungul anilor ai cântat în mai multe proiecte. Cum ai reușit să te adaptezi „echipelor“? Cât e de greu să te „integrezi“ într-o trupă? Cât de greu este să ajungi la un numitor comun cu ceilalți artiști dintr-o formație?
– Nu este ușor.
Am colaborat cu mulți artiști sau proiecte. Ca trupă am fost trupă stabilă. E greu să aduni ideile și să fii la un numitor comun.
– Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara în 2020? Se poate face o comparație cu anii ’90 si perioada de dinainte de Revolutie când scena rock timișoreană era recunoscută ca fiind una dintre cele mai interesante din România?
– Este o altă perioadă. Scena e bogată, dar și-n anii ’80 exista și era mult mai cunoscută și… mai revoluționară. Erau și alte vremuri atunci. S-au schimbat multe lucruri. Timișoara și Arad au fost dintotdeauna pepipinere foarte bune de instrumentiști pentru toată țara…
– Ai vreun „ritual“ înainte de concert? Ce te faci în momentul în care ai uitat vreun pasaj dintr-o piesă pe care trebuie să o cânți?
– Nu am niciun ritual. Improvizez. Se mai întâmplă mici accidente, dar mă descurc de obicei.
– Dacă ar fi să îl descrii pe Vlady Cnejevici printr-un singur cuvânt… care ar fi acela?
– Profesionalism. Ăsta e cuvântul care mă leagă de Vlady.
– Care au fost cele mai mari dezamăgiri în cariera ta de până acum?
– Am avut câteva dezamăgiri dar am trecut cu zâmbetul pe buze peste ele… Spunea un coleg de-al meu că pentru a fi dezamăgit, prima oară trebuie să fii amăgit… N-am fost amăgit niciodată de nimeni și de asta n-am fost nici dezamăgit. Am prevăzut niște lucruri și m-am așteptat, m-am pregătit pentru fenomene de dezamăgire…
– Care sunt secretele unui muzician bun? Care-s diferențele între un muzician de jazz și unul de rock, de exemplu? Există genuri muzicale „pentru elite“ și pentru toată lumea?
– Jazz-ul e un gen foarte greu de cântat. Presupune cunoștințe muzicale avansate, studiu… este un gen mai greu, apropiat de cel clasic. Rock-ul foarte bine cântat la fel, presupune cunoștințe muzicale solide. Fiecare gen are complexitatea lui, și dacă este luat în serios e la fel de complex. Ideal e să ai experiență în mai multe genuri. Versatilitatea muzicianului, adaptabilitatea contează foarte mult. E important să nu fii un muzician rigid.
– Alături de chitară, adeseori cânți și Nessun Dorma. De unde vine pasiunea pentru voce și această piesă în particular? Ai și alte piese pe care le interpretezi? Ce cânți sub duș…?
– Am încercat să cânt și câteva piese din repertoriul clasic. Am cântat la corul bisericii când aveam 16 ani și cântam bariton, după aceea tenor… Mi-au ieșit câteva. Nu întotdeauna cânt și nu la toate concertele… Nu obișnuiesc să cânt sub duș…
– Se poate trăi decent din muzică în România?
– Se poate, dacă ai niște proiecte serioase. Cel puțin unul, dacă nu mai multe, cu care să ai concerte, colaborări… Dintr-un singur proiect cred că e destul de greu de trăit.
– Care este mesajul tău pentru melomani în contextul situației actuale a pandemiei globale?
– Perioada asta va fi destul de critică și o să lase urme asupra lumii muzicale. Mesajul meu este să ținem aproape, să fim optimiști, să stăm acasă să cântăm singuri acasă, să mai reflectăm la ceea ce avem de făcut… și lucrurile se vor regla de la sine într-un final.
– Care este visul tău muzical? Să ai o formație proprie și să cânți în fața a mii de oameni? Să scrii o piesă din categoria „de neuitat“? Unde te vezi peste cinci ani?
– Formație am… Cu care am cântat la deschiderea Scorpions, la Cluj Arena, în fața a 40.000 de oameni… cu Leo Iorga… a fost un sentiment extraordinar. Am câteva piese, nu știu dacă sunt de neuitat, dar sunt destul de bune. Peste cinci ani mă văd cântând tot pe o scenă, sper să nu fiu… pe lângă scenă…
Sursa foto: Teo Boar
