Sebastian Spanache a pus bazele trio-ului care îi poartă numele cu nouă ani în urmă, în Timișoara, iar primul concert desfășurat sub această titulatură s-a desfășurat la sfârșitul anului 2011. „Echipa“ formată din Sebastian Spanache – pian, Csaba Santa – contrabas, chitară bass şi Radu Pieloiu – tobe a editat primul album, „Humanized”, și a evoluat pe scenele principalelor festivaluri autohtone, iar mai apoi într-o serie de orașe europene.
În decembrie 2013, Sebastian Spanache Trio a câștigat „Grand Trophy” la Festivalul/Concurs Internaţional „Johnny Răducanu”, iar un an mai târziu, cel de-al doilea material discografic, „A Pasha’s Abstinence”, a primit titlul de „cel mai bun disc“, din partea revistei Sunete. Lansarea acestui album a reprezentat o premieră la nivel național, fiind primul «silent concert» din România, concert la care sunetul se aude doar în căștile purtate de spectatori. Acum trei ani, în data de 20 mai, cei trei muşchetari ai jazz-ului timişorean au lansat cel de-al treilea material discografic, „The Furnace“, cu un concert desfăşurat la Casa Artelor, după care Sebastian Spanache Trio a dispărut de pe firmament. În cele ce urmează, am realizat un interviu cu Sebastian Spanache, din care am aflat care au fost primele discuri pe care le-a ascultat, cum vede el scena jazz românească, care a fost motivul pentru care a „dispărut“ din viața muzicală românească în ultimii ani și alte chestiuni interesante…
– Ai studiat pianul clasic la Colegiul „Ion Vidu”. De unde vine pasiunea ta pentru muzică, ai moștenit pe cineva din familie?
– Da, amândoi părinții mei sunt muzicieni, mama profesoară de pian, tata artist liric la Opera Română; între „sesiunile” de studiu, acasă „mergea” Bach, Ella Fitzgerald, Giacomo Puccini.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
– Prima mea casetă a fost Queen – „A Night at the Opera” – care a fost și prima mea experiență stereo. Apoi am fost pur și simplu obsedat de cele două albume clasice ale lui Dave Weckl – „Synergy” și „Hard-Wired” – care mi-au arătat un mod intenționat de-a cânta, foarte coerent din punct de vedere muzical, rezultate ale unei munci imense.
– Care au fost primele apariții în fața publicului, în ce proiecte ai fost implicat înainte de sextetul Expanding Time Colours?
– Înainte de ETC eram într-o perioadă de tranziție muzicală, de studiu, de jam-sessions de jazz. Eram din ce în ce mai puțin interesat de muzica clasică. De la remix-urile electronice până la readaptări funk-folclorice eram cu antenele întinse peste tot, în căutarea unei direcții muzicale.
– Cu Expanding Time Colours ai realizat două turnee naționale. Cum s-a născut această idee, cine făcea parte din acest grup și ce stil de muzică ați abordat? De ce nu ați înregistrat niciun material sonor și cum a „dispărut“ proiectul din scena muzicală?
– Sextetul ETC a fost prima mea provocare adevarată în calitate de compozitor și pianist. Eram cu Ștefi Olariu (trompetă), Lucian Naste (chitară), Csaba Sánta (contrabas), Sergiu Cătană (percuție), și Radu Pieloiu (tobe). Practic n-a fost o dispariție, ci mai mult o sitare către trioul SS3. Programul de studiu și de repetiții a fost destul de intens, la fel și tranziția către un material mai greu. ETC a fost acel „stepping stone” către un proiect mai intenționat, mai bine pregătit de un debut cu o înregistrare de album.
– În iarna anului 2011, avea loc primul concert oficial Sebastian Spanache Trio, mai exact în data de 17 decembrie, în sala de spectacole a Colegiului Național de Artă „Ion Vidu”. Îți mai amintești, cum a fost, ai avut emoții?
– Emoțiile sunt un lucru bun. Dacă nu ai emoții înainte să urci pe scenă, nu e OK. E ceva de spus despre acel sentiment pe care-l ai atunci când prezinți pentru prima oară un material muzical nou, iar publicul a simțit asta: ne-a urmărit de-a lungul albumelor și concertelor cu mult interes și susținere.
– În 2017 ați lansat albumul cu numărul trei, „The Furnace“. De atunci, nu s-a mai auzit nimic de Sebastian Spanache Trio. De ce? Este o „pauză“ în viața Sebastian Spanache Trio sau acel moment a fost un „good bye“?
– Cele trei albume SS3 au fost foarte bine primite pe scena muzicală, atât națională cât și internațională, și trupa – un capitol fain în cariera mea de pianist și compozitor. Am încheiat acel capitol și am pornit altele, mai ambițioase.
– Cum ți se pare cultura muzicală în general în România?
– E într-o perioadă de găsire de sine, zic eu. Artiștii caută public și promotori; promotorii caută public și artiști. La un moment dat va trebui să ne găsim.
– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea îți sunt pe plac și de ce?
– Mi-am tot spus că la un moment dat o să mă apuc de colecționat viniluri.
Până atunci rămân cu digitalul.
– Cum ți se pare scena de muzică „clasică“ și scena „jazz“ în România? Ce s-a schimbat în ultimii ani – din perspectiva artiștilor care sunt activi în aceste scene dar și din punctul de vedere al publicului care „gustă“ aceste stiluri? Ce ne lipsește?
– N-am stat foarte la curent cu întâmplările din țară, dar m-am bucurat să văd înflorind tot felul de noi trupe, proiecte, happening-uri. Lipsesc produsele muzicale.
– Știu că în ultimii ani ai plecat să cânți pe diverse vase de croazieră. De ce ai ales această modalitate de exprimare artistică? Cum te-au schimbat pe plan artistic aceste „experiențe“? Ai ales acest drum pentru satisfacțiile materiale sau din alte cauze?
– Experiența performing-ului în mașinăria monstruoasă a entertainment-ului americănesc a fost de un real ajutor pentru mine. O școală mai bună decât școala. Am cunoscut și am cântat împreună cu oameni din toate culturile muzicale ale pământului, și de peste tot am furat meserie. Aici răsplata materială pentru munca depusă mi s-a părut un lucru complet normal.
– Care este mesajul tău pentru melomani în aceste vremuri grele de răspândire a pandemiei de coronavirus? Cum crezi că va arăta viața muzicală „după“ ?
– Stăm acasă! Preconizez o nouă „sete” pentru muzică după ce ieșim din pandemie. Mai ales pentru concerte live.
– Pe plan internațional, ce asculți în zilele noastre?
Am luat la ascultat discografia lui Pat Metheny din nou. Apoi Lyle Mays R.I.P. și în ultimul timp sunt fascinat de compozitorul și pianistul argentinian Guillermo Klein.
– Care este secretul unei trupe „stabile“? Cât de greu este să menții o trupă „în viață“ având în vedere că mulți muzicieni au orgolii exacerbate? Există o rețetă „valabilă“ pentru ca o formație să rămână „pe baricade“ decenii întregi?
– Nu-i chestie de orgolii. E mai mult o chestie de studiu: dacă nu-ți pasă suficient de o trupă încât să studiezi – nu va funcționa. Pentru mine e o provocare de compozitor ca materialul muzical pe care-l prezint să-i determine pe muzicieni să investească studiu.
– De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?
– Ma inspiră totul din jurul meu: fiecare loc pe care-l vizitez, fiecare sunet pe care-l aud, fiecare vis pe care-l visez. Fiecare muzician cu care cânt, fiecare concert pe care-l ascult, fiecare sesiune de studiu individual, fiecare album pe care-l disec. Mesajul e unul universal: să ne bucurăm de o formă de artă atât de puternică precum muzica.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
– Am întotdeauna admirație pentru marii muzicieni dar o chestie care să mă marcheze tare încă n-am avut. (Dar n-am ascultat încă Yellowjackets live, n-am ascultat încă Pat Metheny live, n-am ascultat încă Brad Mehldau live, n-am ascultat încă Joshua Redman live).
– Spuneai la un moment dat că „jazz-ul în România este încă într-un punct în care nu știe exact cum să evolueze, cum să vină cu inovații în cîntatul live și în produsele înregistrate“. Care ar fi pașii pentru „modernizarea“ jazz-ului românesc? Consideri că „scena“ autohtonă este prea conservatoare?
– Conservatoare nu, dar lipsită de identitate. Single-urile, EP-urile, și cântările „de gară” stagnează modernizarea. Poate un prim pas ar fi emanciparea de la cântatul gen fast-food. Mediocritatea e confortabilă.
– La fel ca și-n alte genuri, și-n jazz se cântă o sumedenie de standarduri. Hituri pentru public. Cum vezi acest fapt, care ar trebui să fie raportul dintre „hituri“ și compoziții proprii într-o scenă muzicală „sănătoasă“?
– O scenă muzicală sănătoasă este cea care transformă compozițiile bune în hituri. Nu trebuie să existe un raport între cele două; e un proces de valorificare.
– Se poate trăi decent din muzică în România? Ce fel de muzică trebuie să creezi ca să trăiești din ea?
– Se poate, categoric. Orice fel de muzică se poate monetiza. În schimb trebuie calitatea să fie un atribut împins cât mai sus în lista de priorități.
– În afară de jazz știu că ești pasionat (și) de muzica electronică. Ce alte stiluri muzicale mai asculți?
– În ultimii trei ani am călătorit in America Centrală foarte mult și muzica m-a cucerit. Indiferent de stilul muzical, oamenii de-acolo au o bucurie și o pasiune de-a cânta ieșită din comun. O abordare complet diferită de expresiile sombre de la noi.
– Cât de cunoscător este publicul care merge la concertele de jazz și muzică clasică din România? Ai putea spune că lumea este curioasă să descopere noi orientări muzicale sau se ghidează după „efectul de turmă“?
– Efectul de turmă va exista intotdeauna. Noi ca artiști putem să ne folosim de el: curiozitatea publicului sa fie amplificată, nu exacerbată.
– În cariera ta muzicală ai avut și momente mai puțin reușite? Cum ai trecut peste ele?
– Da, au fost momente când nu eram pregatit, și s-a simțit automat pe scenă. S-a mirosit de la o poștă. Am trecut peste ele prin sfântul studiu.
– Care sunt planurile tale de viitor? Intenționezi să revii pe scena muzicală autohtonă cu proiecte „fresh“?
– În ultimii trei ani am scris mult material muzical nou. Voi prezenta proiectul următor în 2021. Până atunci probabil mici „teaser”-uri.
