File negre din istoria României: armele de la frontieră, ațintite spre interior....

File negre din istoria României: armele de la frontieră, ațintite spre interior. Cum au fost călcate în picioare drepturile românilor în primii ani ai statului comunist FOTO

1
DISTRIBUIȚI

Restricțiile impuse în cele mai multe țări afectate de pandemia COVID 19, unele de durată mai lungă, al căror scop este acela de a limita, pe cât posibil, răspândirea coronavirusului, au produs iritare în rândul unei părți a populației, care a decis că e oportun să protesteze împotriva lor pe motiv că i-au fost încălcate drepturile și libertățile.

Pentru mulți, mai ales dreptul de a ieși la o terasă, de a se distra în general, e o privare de libertate, la fel ca luarea temperaturii sau purtarea măștii, deși ignoră multe alte decizii ale autorităților care nu țin cont de ceea ce își dorește populația și mai ales uită de drepturi și libertăți îngrădite într-o epocă nu prea îndepărtată, dar străină cu desăvârșire mai ales tinerilor născuți în democrația românească originală.

România sub cizma sovietică

Trupele sovietice, care aveau să se retragă din România abia în vara anului 1958, au instituit cu forța, noua „democrație roșie” și întreaga țară a intrat în sfera de influență a Moscovei, care a culminat cu abdicarea forțată de Regelui Mihai I – ultima barieră din calea comunizării definitive a țării – și proclamarea republicii populare, prin încălcarea constituției în vigoare. A urmat naționalizarea, țăranii au fost obligați să achite cote exagerate și forțați să se înscrie în gospodăriile agricole colective, a fost anihilată inițiativa privată, s-au confiscat bunurile și casele celor considerați „chiaburi” de noile autorități comuniste, în realitate cei mai harnici oameni din sate.

În localitățile aflate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, unde politica titoistă de independență față de U.R.S.S. s-a bucurat de numeroși simpatizanți în România, mai ales în Banat, autoritățile au luat măsuri din cele mai dure pentru a preveni trecerile frauduloase de frontieră: erau identificate toate persoanele străine, se făceau controale permanente la toate intrările în comune, localnicii aveau obligația de a anunța prezența oricărui străin în termen de o oră de la sosirea acestuia, iar „elementele suspecte” trebuiau predate de îndată organelor de siguranță. Se făceau raportări cu privire la starea de spirit a populației, care era liniștită dar nemulțumită, și la „chiaburii” care refuzau să se supună ordinelor. Cei considerați a fi ostili regimlui, au fost aruncați în închisori, trimiși în lagăre de muncă silnică ori la canal.

Deportările în Bărăgan

La sfârșitul anului 1947 fusese semnat un tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală între România și o delegație guvernamentală condusă de Iosip Broz Tito pe o perioadă de 20 de ani, dar în urma divergențelor apărute între Moscova și Belgrad, după ce Stalin îl acuzase pe conducătorul Iugoslaviei că acționa fără să consulte U.R.S.S., portretele acestuia au fost date peste tot jos în România iar conducerea politică a statului iugoslav a început să fie blamată, Tito fiind considerat un trădător și un călău sângeros care și-a vândut țara pentru un pumn de dolari.  Tratatul de prietenie a fost denunțat de guvernul român iar în 1950 au fost întrerupte căile de comunicații între cele două țări. A fost momentul în care bănățeni de diferite etnii, considerați „elemente periculoase”, „titoiști”, dar și multe alte categorii indezirabile regimului, să fie deportați în Bărăgan.

Printr-o hotărâre a consiliului de miniștri, pe o lățime de 25 de kilometri de-a lungul graniței cu Iugoslavia, între localitățile Beba Veche din Timiș și Gruia din Mehedinți, urmau să fie dislocați în câmpia Bărăganului zeci de mii de locuitori – mai ales germani și țărani însăriți, așa-numiții „chiaburi”, din 297 de localități aflate în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți. În unele locuri însă, au fost incluse și sate prospere aflate la 30-35 de kilometri depărtare de graniță iar în total au fost deportați peste 40.000 de locuitori din zona respectivă, în cele mai multe cazuri familii întregi.

Dislocarea lor, pentru „asigurarea securității zonei de frontieră cu Iugoslavia”, a avut loc în noaptea de 18 iunie, noaptea de Rusalii a anului 1951. Cei vizați au fost luați prin surprindere, în puterea nopții, întreaga operațiune, pregătită în mare secret, fiind declanșată concomitent la data cunoscută doar de conducerea superioară de partid și de ministerul de Interne. Organele de securitate, cu ajutorul rețelei de informatori, avuseseră sarcina de a sonda în prealabil terenul și de a întocmi rapoarte amănunțite despre starea de spirit a populației, deja intimidată de măsurile anterioare deportărilor, care anihilaseră treptat aproape orice rezistență din partea acesteia.

La evacuarea „elementelor dușmănoase”  și „suspecte”, au participat peste 11.000 de ofițeri, subofițeri și soldați selecționați din școlile de securitate, grăniceri și alți angajați ai ministerului de Interne și s-au stabilit liste nominale cu locuitorii care urmau să fie deportați. Singura poză care a imortalizat momentul deportării a fost făcută în gara din Tomnatic de fotograful Hans Hehn, ascuns în podul casei sale, și fiind unicat, are o mare valoare documentară pentru dramaticele evenimente petrecute atunci.

Lăsați sub cerul liber

Cei ridicați în noaptea de Rusalii au putut să-și ia câteva haine și ceva mâncare, și puține alte piese de mobilier, o vacă sau un cal, câțiva saci cu grâu și porumb, și câteva găini. Au fost duși în gări, urcați în vagoane de marfă și transportați zile în șir, spre o destinație necunoacută. Toată agoniseala mai multor generații, casele și bunurile lor, au fost confiscate de noii privilegiați ai regimului comunist, alcătuită din activiști de partid, milițieni și securiști.

În Bărăgan au fost debarcați în plin câmp, în prima noapte au dormit sub cerul liber, pe câmpul pustiu, unii adăpostiți în dulapurile culcate la pământ, iar în zilele următoare, sub controlul riguros al activiștilor de partid și al securității, și-au încropit bordeie în care au petrecut prima iarnă. În anul următor și-au făcut primele case din chirpici, acoperite cu stuf, în cele 18 localități noi înființate în Bărăgan. În noile sate, deportații aveau domiciliu obligatoriu și erau atent supravegheați de autorități, putându-se deplasa doar pe o distanță de 15 kilometri și neavând dreptul de a primi scrisori, pachete sau vizite. Locuitorilor din satele învecinate li se spusese că deportații fuseseră duși acolo pentru că erau „bandiți periculoși”.

Destinderea relațiilor cu Iugoslavia s-a petrecut treptat, în anii care au urmat morții lui Stalin, iar o normalizare a avut loc în 1956, când Tito a făcut o vizită oficială în România, soldată cu stabilirea unei colaborări în mai multe domenii. În același an, deportații în Bărăgan care au supraviețuit, au revenit în localitățile de baștină, îmbătrâniți și bolnavi, iar cei mai mulți și-au găsit gospodăriile ocupate, jefuite sau distruse, averea confiscată, și au fost nevoiți să ia totul de la început, în condițiile impuse de noul regim care lichidase orice inițiativă privată.

Anihilarea opozanților în anii dictaturii ceaușiste

Acțiunile de supraveghere ale populației au continuat și s-au intensificat, noi măsuri represive au fost luate după revoluția anticomunistă din Ungaria, din 1956, care a avut ecouri puternice la Timișoara și în așezările din vestul țării.


După 1965, numărul condamnărilor politice s-a diminuat simțitor dar regimul ceaușist a trecut la folosirea unor metode mai subtile de anihilare a opozanților. Granița de vest, mai ales cea cu Iugoslavia, continua să fie păzită cu strășnicie, mai ales în ultimii ani ai regimului, posturile de observație erau dese și suplimentate de patrule călare și câini antrenați special pentru a-i prinde pe cei care încercau să treacă frontiera fraudulos, căci cei care reușeau să ajungă în țara vecină, fie pe granița terestră, fie pe cea fluvială, aveau posibilitatea de a ajunge mult mai ușor în țările occidentale.

Actele celor care ajungeau în apropierea localităților aflate nu departe de graniță erau controlate de grăniceri, cei care nu erau localnici erau chestionați în legătură cu motivul vizitei în zona respectivă iar în așezările aflate de-a lungul Dunării, nici măcar localnicii nu aveau voie să se apropie de apa fluviului. Nu puțini au fost cei care și-au încercat norocul să ajungă în lumea liberă, unii au reușit, dar cei mai mulți au fost prinși și condamnați la ani buni de temniță și urmăriți apoi de securitate, sau chiar împușcați. Nu puține sunt poveștile despre cei care au încercat să evadeze din marea închisoare comunistă, unele cu final fericit, altele cu sfârșit tragic, dar deopotrivă de dramatice pentru cei care doreau libertatea de a putea fi ei înșiși, într-o lume în care să-și poată pune în valoare capacitatea creativă și să nu fie cenzurați.

Surse foto: miscareaderezistenta.ro, evz.ro , wikipedia.org, historia.ro

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.