Muzica e o navă, care transportă emoții și amintiri. Rolul artiștilor este acela de a se asigura că acestea ajung în deplină siguranță și nealterate în sufletele oamenilor. Mihai Câmpineanu este „comandantul“ navei care poartă numele de Șuie Paparude. Trupa care a editat albumul de debut cu un sfert de secol în urmă a reușit de-a lungul vremurilor să topească granițele dintre „underground“ și „mainstream“.
Pentru muzica electronică autohtonă, Șuie e cam ceea ce a fost Bill Haley pentru rock’n’roll: un punct de reper, iar Mihai Câmpineanu (Michi) este „căpitanul“. Omul din umbră, care-și face treaba și atât. În cele ce urmează, am realizat un interviu cu Michi, din care am aflat despre începuturile formației Șuie Paparude, cum au fost recitalurile lor din cadrul legendarului festival TM Base, ce părere are despre efectul de turmă și care este mesajul lui în vremurile de pandemie pe care le trăim. Așadar, legați-vă centurile de siguranță și …vă dorim un zbor plăcut în lumea emoțiilor și amintirilor. Pentru că sunetul ajunge / Din difuzoare până-n sânge/ Pentru că inima ta moare / Atunci când sunetul dispare…
– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Știu că ai cântat mult timp la pian. Cum te-ai apucat și ce fel de muzică cântai la pian? Care au fost primele evenimente la care ai apărut în fața publicului?
– Am crescut într-o familie în care muzica era Regină. Tatăl meu erau unul dintre cei mai cunoscuți oameni care colecționau muzică pe benzi și vinyl. Aveam în casă două magnetogfoane Revox B77 și un Revox A77. Îi sunt recunoscător tatălui meu, pentru influența decisivă pe care a avut-o asupra mea, cu muzica. La noi în casă se auzea muzică non stop. Am făcut Școala de Muzică și Arte Plastice „Iosif Sava” în clasele I-VIII, apoi, o pauză de patru ani, cu liceu de matematică fizică în primii doi ani. Dar care și el mi-a prins bine, pentru că m-a ordonat. Bunica mea, care era din zona de mică burghezie interbelică, evident cu mare pasiune și respect pentru cultura franceză, mi-a călăuzit pașii spre școala de muzică. Totul bazat, pe ceea ce vedea la mine, că fredonam non-stop piese, cântam non stop. Mi-a plăcut din prima pianul. Mă fascina cum mecanismele acelea complicate, puteau scoate asemena sunete. De fiecare dată când venea domnul care acorda pianul, eram fascinat când îl deschidea și cum proceda ca să-l facă să sune bine. Avea o trusă de ciocănele cu care lovea corzile, care scoteau un cu totul alt sunet, față de cel obișnuit. Din când în când, ridicam și eu capacul, mă suiam pe un scaun și ciupeam corzile să văd cum sună. Cântam exclusiv muzică clasică, la examenele de an și apoi la examenul final de la o sală mai mică de concert din Ateneul Român. Examenele erau de fiecare dată cu public. Erai tu, claviatura, scaunele care scârțâie în sală, tusea și șoaptele publicului, în liniștea sălii. Nu erau telefoane mobile care să sune. Am partiturile toate, într-o ladă, păstrate și de curând mi-am luat o claviatură de pian Yamaha cu 8 octave, pentru că vreau să mă reapuc de cântat muzică clasică.
– Ai cântat într-o formație de heavy metal și ascultai „multe răutățiׅ“, după care ți-a picat în mână o casetă cu muzică industrială. Care a fost caseta și ce s-a schimbat după audiția ei?
– Da, la Liceul „Ion Neculce” să asculți King Diamond sau Mercyful Fate, în timp ce toată lumea era cu Modern Talking sau CC Catch, era mega underground. Și nu heavy metal-ul era neapărat cel pe care îl ascultam în liceu, ci thrash metal-ul, care abia scosese capul la lumină. S.O.D., M.O.D., Anthrax, Slayer cu Dave Lombardo și double kick erau preferatale mele. Și îi mai ascult și azi, din când în când, după atâția ani. Cântam într-o trupă în liceu, ceva realmente underground, pentru perioada aia comunistă. Și periculos. Repetam într-o sală la subsol, cu niște tobe improvizate, și niște chitări cumpărate de la Magazinul Muzica. Nu lipseau privirile lungi ale tinerilor UTC-iști, care nu vedeau cu ochi buni chestia asta. Iar „Seek and Destroy” a lui Metallica, pe care o trăsesem pe casete și pe care o ascultam la Europa Liberă la emisiunea Metronom a lui Radu Theodoru, era de pe altă lume, ceva neamaiauzit la vremea aia. Vroiam să facem și noi distorsul ăla. 🙂 „Master of Puppets”, altă capodoperă, cu piesa „Orion”, favorită. Cliff Burton, rege. Bass-ul a devenit instrumenul meu favorit, de-aici și admirația mea pentru Peter Hook de la Joy Division/New Order. Iar în ’89, „Disintegration” a lui Cure. Capodoperă. Apoi Revoluția, când am ascultat Laibach și Front 242 – „Headhunter”. Imediat după ’89. Sunau fresh în urechile mele, diferit de oboseala și șabloanele care cuprinseseră thrash metal-ul. Ascult și acum zona asta, Meshuggah fiind foarte des la mine la studio în boxe. Apoi jungle-ul cu sub bass-ul ăla ucigător, a fost momentul când am rămas efectiv paralizat când am auzit prima piesă jungle. E un feeling pe care îl doresc tuturor, să fie contemporani cu apariția stilurilor muzicale, diferite total față de cel de dinainte, cu alt feeling, chiar dacă cu rădăcini și influențe comune. Sunt un om norocos.
– Te leagă o prietenie veche de Dobrică (Mihai Dobre), cu care ai fost coleg și de școală și de liceu. În lumea artistică unde sunt multe orgolii, se leagă destul de greu prietenii strânse. Care este motivul pentru care vă înțelegeți bine și după atâția ani?
– Am fost colegi de clasă la școala generală și doi ani la Liceul „Ion Neculce”. De la început, lucrurile au fost foarte clare, bazate pe abilitățile fiecăruia dintre noi, eu cu Școala de muzică și felul meu de a fi un pic mai distant și aplecat spre compusul muzicii, o pasiune, și el mai extrovertit și mai bun la comunicare, rolul de vocal fiind ideal pentru el. Totul natural. Aici e secretul longevității noastre. La Șuie Paparude lucrurile sunt foarte clare, bazate pe practică și pe aptitudini dovedite, nu pe altceva. Lucrurile în Șuie Paparude sunt bazate pe adevăr. Dobrică e unul din oamenii care îmi ascultă piesele cel mai devreme, uneori în aceeași zi imediat ce termin o piesă și părerea lui, contează foarte mult pentru mine. Dobrică, mi-a dovedit concret de multe ori că este și un prieten adevărat. Îi mulțumesc.
– După prima clapă și primul sampler, ați cântat la Balul Arhitecturii. Cum erau acele vremuri, din punctul de vedere al muzicii care se asculta și a party-urilor ?
– Prima clapă a fost o Yamaha DX 7, pe care am adus-o cu Dobrică cu trenul de la Iași, tren de noapte, iarna, în 1992. Și un DX 7 este foarte greu de cărat pentru că este tablă sănătoasă în carcasă. O căram și cu metroul în drumul nostru spre Club A la repetițiile pe care le făceam acolo. Apoi, am vândut-o și mi-am luat un Roland D-20, pe care l-am dat și pe ăsta, după care am luar Roland-ul W 30, pe care îl am și acum, pentru că în compania acestei clape am stat baricadat în casă să învăț cum să fac piese. La fel și cu celelalte scule. Trebuia să învăț cum se face muzică cu sequencere, cu module de sunet, cu mixere, cu cabluri midi, chestii care la vremea aceea erau folosite de extrem de puțini oameni la noi în țară. Total diferit față de pianul cu care eram învățat de la școala de muzică. După ce au fost primele piese gata l-am chemat pe Dobrică, hai să vedem de voci, hai să cântăm. Piesele erau industrial, cu samples din documentare, erau oricum de pe altă planetă, la vremea respectivă. Lumea, efectiv nu prea auzise despre așa ceva, pe-aici. Balul Arhitecturii a fost chiar singurul loc unde practic, pe lângă Club A, puteam pune piciorul cu muzica asta. Eram singuri. În Club A, se punea muzică ok, mult peste ce era la vremea aceea în România, dar nu se punea techno, sau foarte multă muzică electronică. Era mult indie englezesc. Și era distracție, puteai face absolut orice. Nu exista absolut nici o regulă. Nimic. Libertate absolută. Apoi a venit Martin, unde, vorba aceea, am făcut istorie. Acela era CLUBUL, din România. Apoi Web. Dar Martin, pentru noi, Șuie Paparude, a fost casa. Acolo am învățat ceea ce este concertul, scena. Am cântat acolo cel puțin o dată sau de două ori pe lună timp de ani de zile. Acolo veneai dar nu știai cum și când pleci. Aici sunt de menționat cei doi ex membri ai formației, DJ Vasile și NIkki4. Apăruse jungle-ul. Asta a fost după părerea mea, muzica care a definit, prima parte a anilor ’90. Dar nu jungle-ul ăla comercial.de MTV. Nu. Ăla bun. Se dansa până dimineața când se făcea lumină și ne întâlneam cu lumea pe Dorobanți care mergea la piață. Lumea știe despre ce vorbesc aici. Cultura de club, a apărut. Și noi am făcut parte din începuturile ei.
– Spuneai la un moment dat că ați face un cover după New Order. Știu că îți place și Modeselektor. Care sunt celelalte nume internaționale care au avut impact în formarea ta?
– Da, mi-ar plăcea să încerc. New Order, Biosphere, Aphex Twin, sunt din preferații mei. Breakbeat-ul nu l-am uitat și nici nu l-am lăsat la o parte, ba chiar cred că îmi vine cheful să fac din nou muzică mai de club. Breakbeat. Dar 2020, cu rădăcini, însă. Apoi îmi place mult zona de ambient, am scos un album în 2002 un album mai chill, ambient dub, Michi – DubFreeRomania, și pe toate albumele Șuie, am inclus și piese instrumentale ambient-dub, chill, pentru că Șuie Paparude nu înseamnă numai hiturile sau piesele de concert. Poate o să scot în viitor și un album Șuie Paparude in Dub.
– Îți amintești când ați cântat prima oară în Timișoara și cum a fost?
– Prima ediție de TM Base este legată de primele noastre concerte acolo. Care oricum erau unul pe an, ceva de genul ăsta. Ediția de la Lira, prin 1998 parcă, când era un frig incredibil în sală, display-urile de la scule abia luminau, nu prea vedeam parametrii. Dar era fier pe fier tot, începutul începutului perioada aia.
– Ce părere ai de fenomenul TM Base? Ce a reprezentat această mișcare pentru scena autohtonă și cum vezi tu cu ochii din prezent acele vremuri?
– TM Base și Ufo, aici au tot respectul cuvenit. TM Base-ul a fost cel mai frumos festival de muzică electronică din România.
– Care sunt numele românești pe care le apreciezi și de ce?
– Îmi plac cei care se țin de treabă și sunt artiști. După părerea mea un artist adevărat trebuie să fie în primul rând sincer. Îmi plac de la noi, oamenii din zona techno foarte mult. Poate e o surpriză pentru unii să audă de la mine asta, că apreciez techno și dub techno, dar o fac. Urmăriți-i și ascultați-i pentru că eu zic că merită. În discuțiile cu unii dintre ei, am fost impresionat plăcut când mi-au spus că Șuie Paparude a fost pentru ei un model muzical.
– Vinil, CD sau streaming? Care dintre acestea îți sunt pe plac și de ce?
Știu că e la modă să zici vinyl-ul, dar eu cred că lumea trebuie educată să asculte muzică în condiții mai bune. Să asculți muzică la laptop sau la telefon este aproape imposibil. Se aude în ultimul hal. Dacă se investește însă în sisteme audio decente sau căști decente, atunci eu zic că digitalul este ok. Digitalul în schimb este lipsit de personalitate și parfum. E o chestie sterilă. Vinylul este aici semnul că muzica pentru tine este pe primul loc. Are personalitate și este timeless. Părerea mea.
– A existat (sau există) presă muzicală adevărată în România? Ar fi necesară?
– E o întrebare la care nu știu dacă mă pricep foarte mult. Deși am dat multe interviuri și la presă scrisă și online.
La noi este o piață foarte mică cu foarte puțini artiști în comparație cu alte țări, de aceea nu știu dacă o presă muzicală națională ar avea foarte multe subiecte. Chiar și așa poate niște oameni pasionați de muzică să se strângă și să facă o presă muzicală, pentru că presa muzicală, criticii, sunt esențiali într-un ecosistem artistic. Cei care scriu presă muzicală trebuie să fie cu muzica în sânge. Și aici e vorba de pasiune. Într-un fel eu îi văd tot ca pe niște artiști, care trăiesc din ce facem noi și informează publicul, care apoi vine la concerte. Și sunt anticorpii (ca să fiu în actualitate) de care are nevoie artistul ca să rămână cu picioarele pe pământ.
– Care sunt particularitățile pieței de concerte și festivaluri din 2020 din România (înaintea pandemiei, bineînțeles) în comparație cu cele din țările vecine? Cum ți se pare „scena“ în general în comparație cu anii trecuți?
– Întrebarea despre ce a fost înainte de 2020, particularitățile de dinainte, contează mai puțin acum. Ne preocupă cum vom cânta. Cum vom scoate albume. Vom rămâne la ecrane cașetate cu membrii formațiilor și inserții de imagini, stând în fața ecranelor ca să urmărim un concert? Eu nu cred. Pentru că ar fi extrem de trist. Eu cânt muzică electronică, computere, laptopuri, sunt cu tehnica la zi, cu toate. Dar îmi displac live-urile astea. Dar, va trebui să ne adaptăm. Va trebui să găsim modalități să susținem live-uri în condiții de siguranță în primul rând. Un live, fără public în fața ta, este numai o filmare live. Și atât. Nu este un concert adevărat. Este o transmisiune în direct care ajunge la fanii tăi, dar nu le auzi reacțiile și nu îi simți cu adevărat. Pentru că nu ai cum. Este virtual totul. Sper din toată inima ca perioada asta să treacă cât mai repede.
Eu sunt un mare pasionat de science-fiction, un computer geek care e la curent cu lumea digitală, dar lumea reală nu va putea niciodată să fie înlocuită de cea digitală. Nu vreau să ajungem ca într-un desen animat, niște grași care stau cu ochii pierduți într-un ecran și care nu au mai ieșit din case cu anii. Nu vreau să cântăm din băi sau sufragerii cu „augmented reality”. Poate fi fun, clar, dar repet, concertul real, nu poate fi înlocuit. Să nu uităm de muzica clasică. De sălile de concerte cu acustica lor unică. De concertele de orgă din biserici. Sunt de neînlocuit.
– Care a fost cel mai impresionant concert (DJ set) văzut de tine în România?
– Chemical Brothers la Summerwell și Massive Attack. Absolut incredible concretele astea. Nu vreau să trec și peste Moderat sau Modeselektor din 2005, din București. Acela a fost un concert foarte important pentru mine.
– Dar în străinătate?
– Sunt multe, dar din străinătate m-a impresionat nu neapărat un artist ci un festival în mod special și anume SXSW din Austin, Texas, unde am avut și ocazia să cântăm. A fost o experiență cu totul specială, prezența la acel festival. Acolo, cântau trupe mari, în cluburi de 150 de persoane. Totul era incredibil de normal. Toată lumea venise să se încarce. Să învețe, erau workshopuri, concerte în curți de case normale, în care cântau artiști mari pe care în mod normal îi vezi pe stadioane. Un festival pe care eu îl recomand din toată inima.
– Cum vezi tu în general cultura muzicală în România? Unii se plâng că la festivaluri sau petreceri promoterii aduc aceleași nume (care cu siguranță strâng public). Ce părere ai de „efectul de turmă“?
– Mie mi-e dor de cluburi. În cluburi au apărut stilurile muzicale. Să simți oamenii aproape și să vorbești imediat după concert cu oamenii care au venit să te vadă la concert. Nu să te retragi în backstage. Să nu intri în zona de mega star :). Să crezi că lumea a început cu tine și se termină cu tine. Ușor poți să ajungi să te crezi ceeea ce nu ești. Să ieși în public după concert, să stai la o vorbă cu cei care au venit să te vadă. Noi așa am fost crescuți, În cluburi. Sunt festivaluri pe care le respect în mod deosebit și acelea sunt în primul rând, TM Base, Electric Castle și Summerwell. Nu fac parte dintre cei care să se plângă de public. Fiecare cu alegerea muzicală proprie, e vorba de gust. Punct. Este o piață liberă în care absolut nimic nu trebuie impus sau criticat bazat pe gusturile oamenilor, pentru că nimeni nu este mai presus decât celălalt atunci când ascultă nu știu ce stil de muzică. Muzica, unește oameni. Nu îi dezbină. E părerea mea, atât.
– Cum arată o zi tipică în viața ta? Înainte de pandemie și acum?
– Nu am zile tipice. Caut să îmi schimb rutinele cât se poate de des și o fac natural, fără stres sau încrâncenare. Că trebuie. Nu trebuie nimic, niciodată. Trebuie doar să fac exact ce simt. De cele mai multe ori, sunt ori la făcut muzică, ori la ascultat muzică, ori la citit despre stele. Eu nu muncesc, pentru că fac muzică de plăcere. Stau 10 ore pe zi de cele mai multe ori la scule, de 20 de ani încoace. Pentru că îmi place cel mai mult. Muncesc ce-mi place, ăsta este adevărul. Și muncesc enorm. Muzica Șuie Paparude a apărut din plăcerea de a face muzică. Mie îmi place astronomia dar nu neapărat din unghi matematic ci din unghi artistic. Astronomii mi se par și ei artiști pentru că să studiezi stelele presupune și o latură emoțională. Am și o piesă scoasă în 2002, intitulată simplu: Michi – Stele. Citesc despre stele, apoi m-a tentat să urmez un curs de astrofotografie, lucru pe care vreau în viitorul apropiat să-l fac. Să reușesc să fac astrofotografie.
– Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le ai în legătură cu Timișoara de-a lungul timpului? Cum se vede Timișoara acum de la București?
– Prima dată am venit în căutare de viniluri de la sârbi, la Timișoara, cu un prieten bun din București. Undeva prin 1987. Căutam în mod special un album al trupei Saxon – „Power & Glory”, și auzisem că se găsea muzică super ok de la sârbi. So, hai să plecăm la Timișoara, unde am mers aproape pe scara trenului, pentru că era incredibil de aglomerat, tot drumul de 12 ore. Dar mergeam să ne cumpărăm muzică și ecusoane pentru gecile de blugi Lee pe care le aveam, ecusoane cu Motorhead, Saxon, Judas Priest, apoi Metallica care erau greu de găsit. Era punk, tot. Fier pe fier. Fight fire with fire. Timișoara de la București, pentru mine, încă se vede la vest de București.
– Care este secretul unui bun muzician? Cât contează „urechea“ și cât contează „studiile“?
– Nu știu. Nu vreau să dau definiții valabile universal. Nu mă consider muzician. Muzicienii sunt, după părerea mea, cei care se află în universul muzicii clasice. Sunt artist, compozitor de muzică. Atât și nimic mai mult. Depinde ce muzică cânți, dacă ești lăutar și ai talent nativ, studiile te pot ajuta dar te pot și încurca. Depinde de om, de artist de ce simte el. Nu poți da definiții unversale nici aici. Suntem diferiți unii de alții. Unora le prind bine studiile, altora nu. Etc. Unii sunt buni muzicieni și alții nu. Alții sunt interpreți buni, alții compozitori buni. Totul este extrem de subiectiv. Un compozitor nu este mai bun, pentru că este apreciat de mai multă lume. Mulți compozitori au murit singuri și bolnavi de tot felul de boli ale vremurilot, uitați și apoi apreciați post mortem. De ce, pentru că și-au dedicat viața muzicii, natural, au pus toate pe planul doi. Au fost egoiști, dar au dat totul muzicii și implicit oamenilor. Respect. Aceia sunt muzicienii pe care-i admir cel mai mult, cei din umbră. Care fac treaba. Pe mine, unul, studiul m-a ajutat enorm. Să fac teorie muzicală, să scriu muzică după dictare, să solfegiez cu voce tare de față cu colegii, să fac 8 ani de școală de muzică m-a ajutat. Mult.
– Ce s-a schimbat, pe plan stilistic, în muzica voastră în decursul anilor?
– La început totul era mai rough, mai imediat, mai heavy, mai spontan din punctul meu de vedere, acum, toate se fac într-un mod mai profesionist. Inclusiva, muzica, o fac cu ajutorul Ableton-ului, soft pe care fac muzică imediat, după ce am făcut albumul meu solo. Adică 2002. Eram singurul din România care foloseam la scos muzică Ableton Live 1.5, de fapt versiunea care mi-a rămas și cea mai dragă. Am zis, hai să văd cum e să faci muzică pe computer. Mi-a plăcut Live-ul, pentru că se asemăna într-un fel cu Yamaha Su700 pe care l-am folosit la comoziția albumului Șuie Paparude – „Urban”, sau cu Roland Sp-808, pe care l-am folosit la albumul meu solo, Michi – „Dub Free Romania”. Jungle-ul, drum and bassul, breakbeat, techno, dub-techno, ambient, muzică alternativă combinată cu muzică electronică. Îmi plac temele clare în piese, pe care vocalii din trupă să le cânte la unison cu linia de synth scris de mine, cum e la Soundcheck, A fost Odată, Pentru Inimi. La noi, aceste teme sunt cele care dau stilul nostru. Care generează reacțiile din concerte. Pentru asta existăm. Pentru public.
– Cum s-au schimbat stilurile muzicale care se ascultă la party-urile cu muzică electronică în ultimii ani? Evident și publicul s-a schimbat. În bine sau în rău?
– Aici lucrurile sunt ok. La noi în țară publicul din festivaluri este foarte bun, plătește un bilet pentru muzică, vine în cunoștință de cauză, e informat și știe unde vine. La Fall In Love În București, am cântat, exclusiv piese din albumele anilor 90-2000, mai ales că după noi au cântat Underworld și am constatat cu mare plăcere că lumea le-a primit foarte bine, ba chiar le și știau, deși noi nu le-am mai cântat de mult. Evident că ne concentrăm pe compoziția de piese noi și din când în când mai fac vizite muzicale viitorului și trecutului.
– Când și care au fost cele mai bune lecții pe care le-ai învățat în secțiunea „interacțiune cu publicul“? Cât de importantă este deschiderea către fani?
– Atunci când cânți la pian, înveți să nu lași emoțiile să te facă să te blochezi. Emoțiile sunt esențiale. Fără ele nu se poate. Mie mi se pare cele mai fun momente, cele în care emoțiile aproape că te doboară, dar reușești să faci ce trebuie. Atunci când fac o piesă, instantaneu, am în față publicul. La început aveam în studio, imaginar, publicul din Martin, dădeam piesa la care lucram în boxe și mă imaginam la concert și dacă simțeam fiorul ăla pe spate, însema că sunt pe drumul cel bun cu piesa. Publicul e întotdeauna în fața mea, chiar și în studio. Interacțiunea mea cu publicul, prin muzică se face, nu prin microfon. Dar am momente în care îmi place să comunic și eu cu publicul, mai ales la pasajele alea pe care le știți cu toții în care chiar îți vine să comunici cu publicul și o fac natural. După concerte, este cea mai mare plăcere să stai la o poză, la o vorbă, la un autograf. De fiecare dată am simțit asta. O onoare pe care o simt la fiecare solicitare de genul ăsta pe care o primesc.
– De-a lungul anilor, bănuiesc că Șuie Paparude a avut și momente mai puțin reușite. Cum ai trecut peste ele?
– Avem școala vieții de artist. Concertelor cu o mână de oameni. Dialogurilor cu publicul. Cu pieptul gol în fața gloanțelor, adică. Ca la Revoluție, unde eu am fost în stradă. Era așa la concerte: Noi sau ei, după care eram împreună, la o vorbă, la o bere, la altele. Dialoguri cu sala, trebuia să le faci față, trebuia să cânți apoi, era extrem de frumos, spontan și neprogramat, cum e azi. Totul la secundă. Programați și la respirație.
– Care este mesajul tău pentru melomani în vremurile de pandemie pe care le trăim?
– Să cumpere muzica artiștilor preferați ca să îi sprijine și să aibă încredere că lucurile, chiar dacă se vor schimba și vor veni către online o perioadă, vor reveni la normalul concertelor: Artiști pe scenă, public în sală, sau festival.
– Ce planuri de viitor ai? Când ne putem aștepta la un nou disc Șuie Paparude? Mai ai și alte planuri muzicale „pe țeavă”, în afara trupei?
– Nu-mi fac planuri, niciodată. Lucrez, fac muzică. De obicei, în ultimii ani, toamna mă apucam să lucrez pentru că altfel, în timpul anului eram mega ocupați cu concertele. Acum, în perioada asta, mă concentrez la făcut muzică nouă. Și sunt optimist. Totul o să fie bine. Sănătate tuturor, să aveți grijă de voi și să ne vedem cu bine la concerte.
