Mircea Bunea: „E mare păcat să nu studiezi serios muzica, dacă tot...

Mircea Bunea: „E mare păcat să nu studiezi serios muzica, dacă tot îți face plăcere să cânți“

0
DISTRIBUIȚI

Plecând de la trupa din liceu în care a cântat alături de Vlady Cnejevici și Sergiu Simionese și până la Bega Blues Band și Riff, povestea chitaristului timișorean Mircea Bunea este presărată cu episoade interesante în care apar – așa cum e firesc – o seamă de alți reprezentanți ai breslei.

Cunoscut și pentru layout-urile sale pentru cărți și albume de artă, artistul născut pe 2 ianuarie 1962, la Timișoara, ne-a acordat un interviu în care ne-a explicat de ce era o plăcere să faci muzică pe vremea lui Ceaușescu, cum a fost cooptat să cânte în Riff și Bega Blues Band și despre frumusețea repetițiilor de la Muzeul Satului alături de formația Locatarii…

– Ai moștenit pe cineva din familie, la capitolul muzică ? Cum te-ai apucat de chitară și care a fost primul eveniment la care ai apărut în fața publicului, „ca artist“ pe scenă?

– Tatălui meu îi plăcea mult muzica și canta un pic la muzicuță. De chitară m-am apucat prin clasa a IV-a, după ce am „tăiat-o” cu gimnastica din cauza antrenorului. Am început să studiez chitara clasică, însă am trecut repede la varianta electrică și am și facut o trupă de puștani, prin clasa a VIII-a, în care i-am cooptat repede pe Vlady Cnejevici și pe Sergiu Simionese. La bas era bunul meu prieten Puiu Ghibaor, iar la tobe Marcel Cotro. În formula asta am început să apărem live pe la tot felul de acțiuni ale Casei de Cultură a Tineretului.

– În liceu ai făcut parte din trupe ca Uranus, Aqua Vox și Univers. Care era viața rock a acelor ani?

– Da, trupa de care ziceam mai sus se chema Uranus și s-a transformat un pic mai târziu în Aqua Vox, la propunerea lui Sergiu. Cu Univers am cântat mai târziu, în vremea facultății, dar și cu alte trupe, în restaurante și la celebrul Bar de noapte al orașului. Apoi am cântat câțiva ani cu celebra trupă timișoreană Stelele. Era o plăcere să faci muzică pe vremea aia. Lumea se impregna cu muzică la orice ocazie posibilă. Și aveai mereu senzația, ca muzician, că ești indispensabil și necesar… că esti „cineva”. Că trăiești într-o lume paralelă cu cea a lui Ceaușescu.

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat?

– Primele discuri au fost cele cu Phoenix, însă au apărut destul de repede Deep Purple – „In Rock”, primele Led Zeppelin-uri, Yes-uri, Zappa, Boston – „More Than A Feeling”…

– În 1987 ai intrat în formația RIFF din Sibiu. Cum s-a întâmplat acest fapt ? Știu că mai cânți și-n zilele noastre în trupă. Care este secretul acestei longevități cu RIFF ?

– Plecasem să cânt pe litoral, cu câțiva muzicieni din Bistrița. Într-una din zile a apărut pe la noi Florin Grigoraș, care căuta un solist vocal pentru Riff și-l voia pe Gabi Cociș, solistul trupei bistrițene. El a acceptat, însă a pus condiția să mă ia și pe mine… Așa a început o prietenie frumoasă și de lungă durată. La Riff, înainte de toate, suntem prieteni și ne face enorm de multă plăcere să fim pe scenă împreună, dar și în studio, să „pictăm” piese noi. Ca să folosesc un termen din actualitatea imediată – „ne venim ca o mănușă unul altuia”…

– De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?

– Habar n-am de unde vine inspirația… pur și simplu se coace și dă în pârg precum un fruct. Nu vreau să transmit nimic în afară de plăcerea de a cânta, de a fi cu mintea liniștită și focusată către sinele tău. Și mi-ar place să știu că eman veselie…

– Cum vezi tu nivelul culturii muzicale în general în țara noastră? Mergem spre „bine“?

– În vremurile astea avem parte de un imens amalgam de muzicieni și de muzică, un soi de „de toate pentru toți”. Important e să alegi muzica ce-ți pătrunde în suflet, ca să fii cel mai câștigat… Cred că fiecare își alege și merge spre „binele” său. Cine sunt eu să judec dacă e mai de preț decât al meu?… Da, se face muzică de calitate și acum!

– Cum se diferențiează diversele genuri muzicale?

– Sincer, nu mă mai interesează să fac diferențieri. De niciun fel… Există muzică pentru toate gusturile și pentru toate nivelurile IQ. Cred că e vorba de rezonanță aici, nu de altceva – cum, și dacă, rezonează ființa ta cu o bucată muzicală sau alta, sau, dimpotrivă, cum nu rezonează chiar deloc…

– Care este secretul unui bun muzician? Cât contează „urechea“ și cât contează „studiile“?

– Am ajuns, după atâția ani da făcut muzică, să-mi dau seama că e mare păcat să nu studiezi serios muzica, dacă tot îți face plăcere să cânți. Lică Dolga avea o vorbă: „Mă, îți place chitara? Atunci de ce nu înveți să cânți?”… Există teorii cum că studiatul ar dăuna creativității. Nu cred așa ceva. Doar că sunt unii mai creativi,iar alții doar buni executanți…

– După 1989, te-ai alăturat lui Béla Kamocsa și Johnny Bota în Bega Blues Band. Cum s-a produs acest moment și care au fost primele concerte BBB?

– Nu prea mai țin minte… cred că m-am întâlnit prin oraș cu Kamo și mi-a propus asta. Am și înregistrat relativ repede primul disc BBB, „Blues de Timișoara”.


Mai cântasem o perioadă cu Kamo și cu Miși Farcaș la fostul motel din Timișoara. Una dintre primele cântări împreună țin minte că a fost la scurtă vreme după Revoluție, în Piața Operei, cu o mare de oameni în fața noastră… Cântam deseori la vechiul Club de jazz, pe malul Begăi, apoi am început să apărem pe la festivalurile de jazz, în țară și în străinătate.

– Ai cântat în BBB pînă în 2008, iar din 2015 ai revenit în formație. Care a fost motivul pentru acești ani de „pauză“?

– Motivul principal a fost că am vrut să revin la Riff. Îmi lipsea rockul… Și, ca să fiu sincer, un motiv mai mic a fost și acela că începuse Kamo să cânte cu chitara… (aici ar trebui pus un mare smiley)…

– Cu nouă ani în urmă (în 2011) ai înființat Mircea Bunea Trio, de orientare fusion, cu influenţe de jazz și blues. Care a fost motivul pentru care ai luat această hotărâre și ce fel de compoziții ați avut? Mai există acest proiect?

– Pe Victor Miclăuș îl cunoșteam deja de ceva vreme și mi-a plăcut întotdeauna cum cânta cu bass-ul. El l-a adus (și tare bine a făcut!…) pe Gore Teodorescu, care este un toboșar și un om extraordinar. Voiam de ceva vreme să pornesc o trupă cu care să povestim o seamă de povești, instrumental. Cu veselie și dinamism. Se pare că am și reușit, dacă ar fi să ne luăm după ce zicea lumea… Cântam aranjamente ale unor piese mai mult sau mai puțin celebre din peisajul jazz-rock mondial și improvizam mult. Proiectul nu a fost închis niciodată oficial. Sper să-l putem relua cât de curând…

– Se spune că ora exactă în industria muzicală românească se dă la București. Mai e adevărată această afirmație în zilele noastre?

– Da… (aici ar trebui pus opusul unui smiley)… desigur, vorbim aici de business-ul ce se ocupă de muzică, nu de muzica în sine…

– Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual“ înainte de concert? Dar „după“?

– Relativ puțin timp, în ultima vreme… cu BBB mai des, în special înainte de cântări sau turnee, cu Riff aproape deloc… Nu am niciun fel de ritual. Trebuie doar să fiu atent să nu beau prea mult înainte, că-mi amorțesc degetele…

– Ce faci în momentele în care nu asculți muzică? Cum decurge o zi tipică din viața ta?

– Mai nou ascult mult mai multă muzică decât înainte, pentru că m-am apucat de ceva vreme de mixat și produs. Chiar acum mă apropii de finalizarea unui disc ce l-am înregistrat acum vreo doi ani, cu piesele lui Țucu Bleich. O minunăție de melodii! În rest, în viața mea de zi cu zi fac layout-uri pentru cărți și albume de artă, fotografiez, prelucrez imagini, fac coperți pentru cd-uri și, când îmi amintesc, studiez un pic cu chitara…

– Dacă ai avea o lampă fermecată care să- ți îndeplinească o dorință….cu cine ți-ai dori să colaborezi?

– Cu Scott Henderson și Michael Landau…

– Știu că sub numele de MIBU ai realizat câteva coperte de albume, pentru Quo Vadis sau Implant pentru Refuz. De unde vine aceasta pasiunea a ta și ce alte realizări ai mai avut în acest domeniu?

– Am făcut multe coperți, inclusiv pentru Riff și Bega Blues Band (cred că toate…). Lucrez în domeniul tiparului offset și al graficii pe calculator de vreo 20 de ani. Am colaborat și colaborez cu tipografii și edituri. Am făcut o grămadă de cărți și albume deosebite în anii aștia. Nu știu de unde vine pasiunea, bănuiesc că e o altă latură a creativității, care vrea să dea „pe-afară”…

– Ai făcut parte și din formația Locatarii. Ce amintiri plăcute ai din această perioadă?

– Haaaa… repetițiile nesfărșite de la Muzeul Satului… și party-urile de după…

– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea îți sunt pe plac și de ce?

– Nu m-am hotărât… streaming sigur nu! Poate mai degrabă vinil, de dragul bunelor vremuri trecute…

– Autoritățile din multe țări din Europa au anunțat o serie de măsuri economice pentru sprijinirea industriei muzicale din diverse țări. Cum vezi tu măsurile luate de autoritățile autohtone în acest domeniu? Care ar fi prioritățile pentru a asigura o „trecere“ lină spre o oarecare normalitate?

– Habar n-am ce au făcut ai noștri (dacă or fi făcut ceva…). Desigur, pentru cineva care își câștigă banii doar din muzică, este o situație extrem de dificilă, înțeleg asta. Am auzit că ar intra în modă pseudo-concertele cântate live pe net. Rămâne de văzut cât de eficiente vor fi… Cred că, până la urmă tot de noi ține, nu de așteptatul ca altcineva (Statul) să-ți de vreun ajutor.

– Care este mesajul tău pentru melomani în vremurile de pandemie pe care le traversăm? Crezi că „după“…scena muzicală va arăta la fel ca în trecut?

– Să profite de timpul ăsta și să asculte cât mai multă muzică, să sondeze teritorii noi, la care nici nu s-au gândit vreodată că ar putea fi interesante. „După” cred că scena muzicală va arăta exact așa cum vrem noi să ne-o facem… nicicum altfel.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.