Pentru cei care nu au trăit într-o galaxie îndepărtată în ultimele decenii, numele lui Nicu Alifantis nu are cum să fie necunoscut. O simplă înșiruire a proiectelor artistice în care a fost angrenat artistul care în data de 31 mai împlinește 66 de anișori ar ocupa în întregime spațiul dedicat acestui articol. Indubitabil, creațiile sale nu se adresează acelora care caută „entertainment“ facil din categoria „pe repede înainte“. Și asta pentru că Nicu Alifantis navighează în ape liniștite și cât se poate de pure. Cu un șarm aparte și o naturalețe vizibilă de la mare distanță, artistul se ferește cu bună știință de trenduri efemere. Secretul care stă la baza „lipiciului“ pe care îl are la public de atâtea decenii constă în vraja poetică care emană prin toți porii cuvintelor înglobate în operele sale.
În cele ce urmează, am realizat un interviu cu Nicu Alifantis în care acesta ne-a dezvăluit care au fost primele discuri pe care le-a ascultat, cum vede el starea culturii muzicale în România la ora actuală, care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le are din Timișoara și cum vede diferențele dintre „muzica „cultă“ și muzica „pop“…
– Care sunt primele discuri pe care le-ați ascultat și cum v-au influențat acestea?
– Părinții mei în anii ’60 aveau un radio „VEF AKKORD”, nemțesc, care avea deasupra un pick-up. Acesta radio a fost sursa mea de muzică câțiva ani buni în copilăria mea. La el ascultam muzicile ce se difuzau la acea vreme la radio, dar și discurile care apăreau la noi pe piață. Ascultam tot ce cumpărau părinții mei, cel mai tare îmi plăceau Celentano, Adamo și colecția de discuri „Din muzica popoarelor”. Mai târziu, în liceu, ne adunam pe la prieteni și ascultam discurile noi. Mai cumpăram din port de la vaporeni albume, dar cel mai tare dintre prietenii mei era Silviu Aioniță, care cânta și la chitară, avea rude afară care-i trimiteau tot ce apărea.
– Ați avut un home studio de la sfârșitul anului 1983 până în 1988. Cum ați deprins abilitățile tehnice pentru a lucra în acest studio?
– Primul studio „Tascam 144” l-am cumpărat de la Adrian Enescu. Tot el a fost cel care m-a inițiat în tainele butoanelor. Pe acest studio am înregistrat albumul „Mitică Popescu”, mai puțin vocile soliștilor și mixajul albumului pe care le-am făcut la Electrecord. În 1984 am luat primul computer cu midi de la Doru Căplescu, un Atari, iar după câțiva ani, de la Adrian am luat al doilea Tascam și în ’88, un Fostex pe 8 canale. Pe Fostex am înregistrat albumul „Piața Romană nr. 9”. Am învățat tare multe de la acești trei oameni cărora le mulțumesc până-n ziua de azi: Adrian Enescu, Doru Căplescu și Fredi Negrescu de la Electrecord.
– Care este părerea dumneavoastră despre formațiile (și artiștii) care interpretează exclusiv cover-uri la evenimente private? Care e diferența între un „muzician“ și un „muzicant“?
– În general interpreții de cover-uri sunt muzicieni foarte buni, cu o experiență deosebită. De la „scoaterea” pieselor, acolo unde nu sunt partituri și până la executarea lor, e o muncă deosebită. Consider că e foarte greu ceea ce fac, e o altă meserie. N-aș face mari diferențe între muzicieni și muzicanți. Aș spune doar că unii au mai multă personalitate decât alții, unii sunt mai creativi decât alții, unii sunt mai apreciați decât alții, unii au mai mult noroc decât alții.
Nedumerire
Muzicantul
vine,
își acordeză instrumentul,
cântă,
își încasează onorariul,
mulțumește,
pleacă.
Muzicianul
trăiește intens,
studiază temeinic la instrument,
creează, cântă,
eternitatea e onorariul său,
și când să mulțumească,
sau să i se mulțumească,
pleacă…
Așadar și unul și celălalt cântă.
Amândoi sunt legați indubitabil
de un instrument,
de cântec, de creație, de muzică.
Ambii sunt plătiți pentru asta,
mai mult sau mai puțin.
Și-atunci se naște,
vrând-nevrând,
întrebarea:
Care-i diferența?
(Nicu Alifantis, FaceCarte, 2016)
– Cum vi se pare cultura muzicală în general în România?
– Seamănă destul de tare cu vremurile pe care le trăim sau, mai ales, cu nivelul de educație și de viață din România de azi. Din păcate ritmul alert al vieții de zi cu zi, prioritățile din existența oamenilor, tăvălugul informațional la care suntem supuși permanent au contribuit la scăderea nivelului educațional, deci implicit la scăderea culturii muzicale. Radiourile și televiziunile au în vedere doar comercialul în muzică, totul s-a transformat într-o marfă care trebuie vândută repede și cât mai bine. La toate acestea aș mai adăuga tratarea cu superfialitate în programele de învățământ a muzicii ca materie. Dacă nu capeți un minimum de informații despre istoria muzicii, dacă nu asculți mai toate genurile muzicale, cum să-ți cultivi gustul muzical? Dacă-mi dai tot timpul brânză cu mămăligă n-o să aflu niciodată cât de bună e friptura! Cam asta fac radiourile și televiziunile. Ne dau doar ceea ce consideră ei că trebuie să consumăm.
– Care au fost cele mai mari dezamăgiri în cariera dvs. de până acum?
– Am avut și probabil voi mai avea dezamăgiri. Nu le-am dat mare atenție niciodată. Am preferat să le tratez ca pe niște întâmplări, într-un fel binevenite, fără de care poate că totul ar fi fost prea simplu, ori prea ușor de atins sau înfăptuit. Dezamăgirile profesionale sunt mult mai ușor de depășit decât cele umane.
– Care este secretul unui bun muzician? Cât contează „urechea“ și cât contează „studiile“?
– Păi rețeta e foarte simplă: 1% talent, ureche, spune-i cum vrei, 99% muncă sau studiu.
– Dacă ați avea o lampă fermecată care să vă îndeplinească o dorință, cu cine v-ați dori să colaborați pe viitor, pe scenă sau în studio, pe plan internațional și național?
– Păi, pe plan național am avut șansa de-a lucra cu mai toți marii artiști ai țării de la care am avut foarte multe de învățat, lucru pentru care le sunt recunoscător. Am în jurul meu mari muzicieni cu care cânt în cele trei formule de spectacol pe care le am, respectiv, Zan, FragileBand și Simphonicu. Nu-mi pot dori mai mult de-atât. Cât privește „lampa fermecată”, nu cred că există, așa că am îndoieli că voi avea mari șanse. Dar dacă-ar fi să fie, mi-aș dori să-i strâng mâna lui Jacob Collier.
– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea vă sunt pe plac și de ce?
– Exact în ordinea în care le-ai enumerat. De departe vinyl-ul stă pe primul loc, mai ales cel din noua generație. E cel mai fidel. Apoi CD-ul, după care urmează o pauză… și restul. După părerea mea, așa cum în muzică, ceea ce s-a creat și produs în perioada anilor ’50 – ’70, cred că și în tehnica de studio ce-a fost de spus s-a spus. S-au pus bazele, s-a turnat temelia, s-a creat soclul „statuii” muzicii și a sound-ului. Tot ce-a urmat au fost căutări, adaptări, mai mult sau mai puțin fericite la noua tehnologie. În clipa de față se pare că cele mai bune rezultate au fost obținute prin captarea în tehnologia analog și procesarea în digital.
– Cum se manifesta cenzura în muzica de dinainte de 1989? Ce amintiri neplăcute aveți de dinainte de Revoluție în materie de muzică și teatru, la acest capitol?
– Din punct de vedere muzical nu era cenzură. Cum să cenzurezi muzica? Exista oare cineva care putea să facă acest lucru? Nimeni! Doar textele cântecelor și piesele de teatru puteau fi cenzurate. Problema aparatului ideologic comunist era „cuvântul”. În context sau scos din acesta, cuvântul era cenzurat după bunul lor plac. Astfel în spectacolele de teatru au apărut vizionările, iar la spectacolele muzicale se dădeau la viză textele cântecelor. Au apărut imediat și soluțiile. Câteva scene în spectacolul de teatru, care sigur ridicau probleme tovarășilor erau tăiate la vizionare și spectacolul putea să aibă premiera, iar la concerte 2-3 texte cu „probleme” erau scoase din repertoriu și se lua viza pentru concert. Toată lumea mulțumită, pupat piața independenței! Of, Nenea Iancule, tot matale, bre!
– Cum arată industria muzicală românească în 2020 comparativ cu ceea ce exista în trecut la noi și comparativ cu ceea ce se întâmplă „afară“?
– E foarte greu să faci comparații.
În perioada interbelică, de exemplu, artiștii români înregistrau la marile case de discuri și aveau concerte pe marile scene ale capitalelor europene, în mod special, Paris și Londra. Filmele americane aveau premiera la București la nici o săptămână de la premiera din America. Artiști americani și europeni concertau frecvent în România. Între 1950 – 1990 pot spune că lucrurile s-au schimbat din motive politice. Artiștii români au început să fie restricționați din ce în ce mai tare în circulația lor în afara granițelor țării, iar artiștii străini au început să ne ocolească ușor-ușor. Dispariția din motive naturale a unor generații de artiști valoroși a făcut să scadă mult nivelul artistic, ajungând astfel sub cota europeană (despre cea americană nici nu mai discut), în schimb muzica românească indiferent de gen a cunoscut cel mai mare avânt. A fost perioada cea mai creativă a noilor generații de artiști români. A fost perioada în care difuzările de muzică românească au atins o cotă ridicată, discurile artiștilor români se vindeau în tiraje din ce în ce mai mari, automat beneficiile financiare ale artiștilor din concerte și din drepturi de autor erau consistente. Din 1990 până în prezent asistăm la o explozie a showbiz-ului autohton, o evoluție fantastică a echipamentelor de scenotehnică, a posturilor de radio și televiziuni. În ciuda acestei evoluții impresionante a industriei muzicale, valoarea calitativă a produsului muzical e din ce în ce mai scăzută. S-a pierdut, după părerea mea orice personalitate a artiștilor, toți, cu foarte mici excepții, devenind copii îndoielnice ale unor mari artiști internaționali. Cantitatea bate calitatea atât în ceea ce privește numărul artiștilor cât și al producțiilor artistice. În concluzie, nu cred că am ales cel mai bun drum. Vom vedea ce se va cerne în viitor.
– Care a fost cel mai impresionant concert pe care l-ați văzut în România? Dar în străinătate?
– Fără doar și poate, concertul Michael Jackson a fost cel mai spectaculos din tot ce am văzut în România, iar afară a fost Rolling Stones la München. Dar concertele care mi-au plăcut cel mai tare fără a fi extrem de spectaculoase au fost Sting (București, 1996), Mark Knopfler (București, 2013), Hugh Laurie (București, 2014) și Bruce Springsteen (Paris, 2012)
– Cum arată o zi tipică din viața lui Nicu Alifantis?
– În vremuri normale începea cu o sticlă de apă de 0,5l, niscaiva medicamente de întreținere pe care le iau din 1997, două cafele mari, cinci țigări, o oră în care se face verificarea agendei + mail-uri + Facebook, în rest – dacă n-am spectacol, repetiție sau programare la studio – program de voie (citit, scris, telefoane, întâlniri, copii, nepoți, cumpărături, 1-2 ore împrietenire cu instrumentul), seara știri, încă o oră pe Facebook și iar program de voie până când mi se face somn. Ordinea e absolut aleatorie. Dacă aveam spectacol – drum, cazare, masă cu colegii, sală, probe de sunet, un ceas de odihnă, sală, concert, masa cu colegii, somn. Acum totul e de voie, fără niciun tipic, pentru că cel mai tare îmi doresc ca această perioadă să nu-mi transforme viața într-un tipic pandemic.
– Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le aveți în legătură cu Timișoara de-a lungul timpului? Cum se vede Timișoara acum de la București?
– Amintiri? O sumedenie. Frații Helga și Werner Salm, „Conti” cu barul lui de noapte, balerinele, hotelul Timișoara, Sala de spectacole CFR, Ilie Stepan, Pro Musica, Covaci cu antologica sa mătușă, Phoenix, Baniciu cel vesel si frumos, măștile din Cantafabule, Bega, femeile frumoase, Complexul Studențesc, Dinu Adrian, Cora, Sala Sporturilor „Olimpia”, MitranTeatrul Național, Bastionul, înghețata, „Vegeta” și blugii de la piața de sârbi, încălțările de la Guban, Ștefan Popa Popa’s, Béla „Kamo” Kamocsa, Foarță, Cârcu… Radu Hambaraș, The Note, Restaurantul mexican din complexul studențesc, Virgil Ianțu și fina mea minunată Iasmina, lansarea „Rost”-ului lui Răzvan Voiculescu condimentată de „copilul atomic” care ne-a dat tuturora metabolismul peste cap, lansarea albumului „Mozaic”, concertele pentru colegii rotarieni din cluburile Buziaș și Timișoara…
Acum Timișoara e pentru mine orașul din care am unele dintre cele mai frumoase amintiri care îmi sunt răscolite, ori de câte ori revin în această urbe și, aș mai adăuga, puțin dor de acele vremuri.
– Există vreo diferență între publicul care vine la concertele Nicu Alifantis, în funcție de zonă geografică sau orașe mari versus orașe mici?
– Pentru mine în această ecuație e important doar publicul. El e singurul care contează. Ar fi nedrept din partea mea să fac vreo diferențiere între oamenii care vin la concertele mele. Doar vin să asculte Alifantis, nu-i așa? În rest, orașul fie mare, fie mic sau locul în care se defășoară concertul sunt doar puncte de întâlnire.
– Concertul din Timișoara inclus în cadrul turneului Memorabilia, care ar fi trebuit să se desfășoare în luna octombrie a anului trecut a fost anulat. Fanii au primit cu tristețe această veste. Când aveți în plan să reluați acest turneu?
– Și pentru mine anularea turneului a fost o veste deosebit de tristă. Din păcate așa a fost să fie din varii motive. Memorabilia nu se va mai relua pentru că atunci trebuia să se aibă loc, nu altădată. Cred foarte tare că lucrurile frumoase din viața fiecăruia dintre noi au un timp al lor foarte bine definit când trebuie să se deruleze. Fie au loc, fie nu. Și asta, tocmai pentru a face loc următoarelor întâmplări din viața noastră. E un fel de joc al destinului.
– Când ați cântat pentru prima oară în Timișoara și în ce împrejurare? Ați avut (sau mai aveți…) emoții înaintea recitalurilor?
– În 1975, am fost pentru prima oară în acest oraș. Început de toamnă, nu mai țin minte exact. Eram într-un turneu cu Cenaclul Flacăra. Mi-amintesc cât de emoționat am fost. Era ca și cum mergeai în altă țară. Oamenii erau parcă mai frumoși, mai bine îmbrăcați, mult mai veseli, toți vorbeau cu-n anume accent, spuneau „ciao” în loc de salut, erau flori multe, curățenie, clădirile impresionante. Până și tramvaiele erau mai frumoase…
Emoții? Da, doar că acum sunt ceva mai ușor de controlat.
– Care este părerea dvs despre muzica „cultă“ și muzica „pop“? Există muzică „pentru elite“ și „pentru mase“? Cum se diferențiează diversele genuri muzicale, în opinia dvs. ?
– Aș spune că muzica s-a născut și există pentru oameni. Poți spune că muzica îți place mai mult sau mai puțin, pentru că dacă spui că nu-ți place muzica înseamnă că ai murit. Împărțirea muzicii pe genuri, pe subgenuri muzicale e doar un mod de clasificare a acesteia pentru a putea fi identificată mai repede și de-a ajunge la ea mai ușor.
– Ce părere aveți despre concursurile de descoperire de talente gen Vocea României? Sunt necesare? Cei care participă la asemenea concursuri au ceva de câștigat de pe urma apariției lor?
– Categoric da, sigur că sunt necesare. Din păcate ele nu au o finalitate palpabilă. Câștigătorii se aleg în majoritatea cazurilor cu o diplomă sau eventual cu niște bani. Și mai departe, din păcate nu se-ntâmplă nimic. Se pierde totul pe drum. Eu însumi sunt produsul unui astfel de concurs. Am debutat în 1973, într-o emisiune a televiziunii care se numea „Tele Top” După ce am câștigat am fost chemat de televiziune, mi s-au făcut filmări, au fost difuzate, în paralel piesele au ajuns la radio unde au fost difuzate. Apoi am fost chemat la radio să înregistrez și iar la televiziune. Concursul ăla a fost un „brânci”, însă unul foarte important, chiar dacă mai departe a trebuit să muncesc mult, să confirm încrederea unor oameni ce-mi deschideau uși, ce mă creditau. Acum constat că se bifează doar un format de emisiune-concurs, interesul e axat pe audiență și pe profitul contabilizat în timpi de reclamă și rating.
– Ce planuri artistice ați avut pentru anul 2020 și cum s-au schimbat acestea din cauza pandemiei?
– În afară de un număr destul de important de concerte care s-au anulat sau amânat, anul ăsta era un an important, unul aniversar, pentru mine și colegii mei de la Zan. 25 de ani de la debut în aceeași formulă. S-au dat toate peste cap și e și foarte greu să mai pui ceva la cale pentru că trăim într-o incertutudine uriașă. Asta e, să fim sănătoși, vom vedea!
– Trăim vremuri de pandemie, în care lumea se schimbă. Cum treceți peste perioada asta de auto – izolare? Care este mesajul dvs pentru melomani în aceste vremuri? Cum vedeți „momentul“ în care vom ieși din această criză mondială? Lumea va mai avea nevoie de „arte frumoase“?
– Sunt convins că nevoia de artă, de frumos, de hrană spirituală a oamenilor nu va dispărea. Mai mult ca sigur că vom asista la transformări de mentalitate, de comportament. Altele vor fi prioritățile oamenilor. Vine peste noi criza economică, iar specialiștii ne pun în gardă că va fi una deosebit de acută. E clar că mâinele pe care-l așteptăm cu toții va arăta altfel și nu va fi nici pe departe o reluare a vieții noastre de unde am întrerupt-o. Vom începe o alta. Ne aflăm în fața unor incertitudini, suntem total descoperiți și nepregătiți pentru că n-am mai trăit așa ceva în această viață. Mesajul meu pentru toți iubitorii de arte e același pe care mi-l dau și mie din când în când. Aveți grijă de voi, de cei dragi ai voștri, de cei din jurul vostru, fiți tari, păstrați-vă mintea curată și trează! Toate cele bune.
