La fel ca și mulți alți colegi de breaslă, actualul chitarist al formației Pragu De Sus, Florin Demea, a trecut prin câteva „găști muzicale” de-a lungul anilor. Absolventul Universității Politehnice „Traian Vuia” din Timișoara provine dintr-o familie „nemuzicală” și a debutat pe la evenimentele cunoscute sub titulatura de Cântarea României, în vremurile în care celebrele chitări Reghin cu care și-au început cariera multe nume cunoscute ale scenei autohtone costau fix 399 lei.
„Nu mă pot lăuda cu «moşteniri din familie» în materie de muzică. Prin clasa a doua, am primit de la părinți prima mea chitară Reghin, care a costat 399 lei. Părinții mi-au găsit o profesoară de chitară de la care am luat primele lecţii, învățând chitară clasică, dar şi ceva cântecele, din alea numa’ bune de cântat la «Cântarea României», unde am participat cu mult succes, în anii ăia… Într-un timp relativ scurt, am reuşit să pot descifra şi studia partituri din celebrele «metode de chitară» din vremea aceea (doar vreo 2-3, disponibile «pe piaţă»). În primul «band» am cântat la «Casa Pionierilor». Tot acolo, am pus mâna prima dată pe o chitară electrică pe un amplificator de chitară (Vermona, evident!) dar şi pe tobe, la care am învățat să cânt «din mers». Cu timpul, în perioada aia, am simţit că mă cam plictisesc de instrument, renunţasem şi la orele de chitară clasică cam băteam pasul pe loc şi am ajuns, practic, să abandonez aproape complet instrumentul. Asta, până prin clasa a șaptea, când am ascultat, cu totul întâmplător, în casa unui prieten, vinilul cu Iris 1 şi am spus «Hopa! Ce-i cu distorsul ăla, pe chitară?». Astfel, am devenit curios de sound-ul de rock şi am început să ascult tot ce se putea asculta pe-atunci, în principal de la radio, atât la posturile româneşti dar şi la Radio Europa Liberă unde, în emisiunea «Metronom» am descoperit marea lume a ceea ce însemna muzica rock internaţională Tot atunci, am avut norocul să ajung să-l am, ca sfătuitor, pe Mircea Savu, chitarist devean care mi-a explicat care-i faza cu gamele, riff-urile şi alte chestii mai «rockeristice»… Avea Mircea un Gibson şi un amplificator «Messaboogie», de-mi vine să plâng şi acum“, și-a amintit artistul despre startul său.
Primul band al chitaristului a fost trupa liceului Decebal din Deva, unde datorită faptului că la capitolul chitări locurile erau ocupate, a debutat o vreme ca tobar. Repertoriul acelor vremuri era alcătuit din preluări ale unor trupe românești care făceau casă plină în spectacolele lor din Deva, iar în momentul în care a ajuns la facultate la Timișoara chitaristul a intrat în componența trupei Pantha Rei, din care mai făceau parte la acea vreme Florin Coşeriu (chitară, Dany Bandici (voce), Adrian Boldan (bass) și Liviu Olariu (tobe).
„Am cântat cu Panta Rhei vreo patru ani, până la terminarea facultății, în 1996, când am revenit acasă la Deva. Tot atunci, am descoperit «pulsul muzical» al unui oraş ca Timişoara, în care lucrurile se întâmplau cu mult diferit faţă de ceea ce se întâmpla într-un orăşel mic, aşa cum era Deva, de unde veneam eu. Se cânta la un nivel foarte înalt, am descoperit instrumentişti foarte buni, atât de rock, cât şi de blues. Vorbim de primii ani după 1990, perioadă în care totul a «explodat», după perioada sumbră de dinainte. Îmi amintesc cu nostalgie de acea perioadă iar Timişoara a fost, este şi va fi tot timpul un oraş special pentru mine, în care mă întorc de fiecare dată cu mult drag. Cu Pantha Rei am cântat în diverse locuri şi am reuşit să înregistăm vreo trei piese în studioul lui Sorin Bârcă, pe care l-am reîntâlnit anul trecut, după un recital al nostru cu Pragu’ de Sus în Piaţa Operei. Am rămas foarte surprins că încă îşi amintea de mine, după peste 25 de ani de la înregistrarea acelor piese”, a spus artistul.
Următorul episod din viața chitaristului s-a produs în trupa Bethleem (care, iniţial s-a numit Profet), ale cărei baze s-au pus tot în timpul facultăţii, în Timişoara, în apartamentul lui Adrian Șamanțu (Shimmy), fondatorul trupei Pandora. „Împreună cu Shimmy şi cu Radu Trifon, am început să lucrăm compoziţii proprii, avându-l ca «supervaizăr» pe Alin Achim, pe atunci, la Cardinal. Treaba a luat o pauză, odată cu plecarea „la arme» a lui Shimmy. Ulterior, ne-am văzut fiecare de treaba lui, dar ne-am regăsit mai târziu, la Deva, prin 1994, cred… Trupa se numea deja Bethleem, funcţiona în Deva în formula Radu Trifon (voce, clape), Mihai Trifon (tobe) şi Alin Achim (bass) care se mutase la Deva în perioada respectivă. Atunci am avut parte de mici «turnee» cântând pe scene ceva mai «mari», pe la diferite festivaluri sau în deschidere la Celelalte Cuvinte, în condiţiile în care împărţeam acelaşi impresar cu aceştia din urmă. Tot în acea perioadă, am reuşit înregistrarea unui material discografic, imprimat la Migas Real Compact, la «butoane» fiind Adrian Ordean. Discul a fost editat pe casetă şi produs, ulterior, de casa de discuri Roton. Spre sfârşitul anilor ’90, am cântat cu Echinox, o trupă care activa în Orăştie, în componenţa Gabriel Petric (chitară), Milu Balomiri (bass, voce), Mihai Butnariu (voce) Gabriel Hărăguş (tobe). Toţi erau instrumentişti buni, cântam un fel de rock progresiv, însă lumea era prea puţin pregătită pentru stilul ăsta. Au fost prea puţine «evenimente» la care am participat atunci, însă tot atunci mi s-au deschis drumurile pentru a accede în «eşalonul superior»“, a mărturisit Florin Demea.
În luna martie a anului 1999, în timp ce cânta în fața Casei de Cultură din Deva alături de formația Echinox, chitaristul a fost remarcat de Florin Grigoraș, fondatorul trupei sibiene Riff, care i-a propus să intre în componența binecunoscutei formații. Drept urmare, pe 2 aprilie 1999, exact în ziua în care împlinea 28 de ani, Florin a dat o probă, iar în data de 1 mai 1999 și-a făcut debutul alături de Riff într-o emisiune TVR transmisă în direct de pe plaja din Costinești.
„Au urmat 18 ani (exact 18 ani, încheiaţi pe 1 Mai 2017) în care mi s-au întâmplat lucruri extraordinare, alături de Riff… 18 ani cu de toate! Concerte mari, atât în ţară cât şi pe dincolo, multe emisiuni TV, spectacole de Revelion în toţi cei 18 ani, patru albume înregistrate cu ei, recitaluri în deschiderea unor mari artişti internaţionali şi multe altele. Nu mă pot abţine să nu amintesc turneul de patru zile din 2011, în deschidere la legendarii Ten Years After, turneu în care s-a cântat la Bucureşti (Sala Palatului), Iaşi, Timişoara (Filarmonica Banatul) şi Cluj. Deplasările s-au făcut cu avioanele companiei Tarom, mai puţin ultima, de la Timişoara la Cluj. Atunci, deşi Leo Lyons (legendarul bassist al trupei) şi Joe Gooch (chitaristul) aveau bilete de avion de la Timişoara la Cluj, au preferat să vină cu noi, cu «bus-ul». A fost memorabilă remarca lui Leo Lyons, în microbuz fiind, pe drumurile desfundate dintre Oradea şi Cluj-Napoca: «I’m back in the 60’s!». Una peste alta, perioada Riff a fost cea în care m-am «copt» din punct de vedere artistic. Povestea cu Riff a fost un vis devenit realitate“, a spus artistul.
Printre realizările deosebite cu care se mândrește Florin Demea se numără și prezența sa în proiectul Mozart Rocks, un eveniment care a poposit și la Sala Capitol din Timișoara, în decembrie 2008.
„Am fost remarcat, la un spectacol Riff din Bucureşti de către un apropiat al proiectului «Mozart Rocks» (dau o bere, Liviu Ilie!), care m-a recomandat producătorului proiectului, Constantin Teodorescu.
Acesta m-a abordat întrebându-mă dacă nu sunt curios de acel proiect… Bineînţeles că eram curios şi că mă onora la maxim propunerea! Din scurt, am pregătit o piesă (Mozart, Simfonia 38 – Prague, aleasă pe fugă, din propunerile lui Constantin «Teo» Constantinescu). Îmi amintesc că am ajuns în Timişoara cu trenul, dimineaţa, după un concert cu Riff la Târgu Mureş… Am apucat să fac o singură repetiţie cu orchestra (Filarmonica «Banatul»). Mi-e foarte clar că nu a fost cea mai bună prestaţie a mea, în proiectul ăsta… Dimpotrivă… Şi acum mă întreb cu ce naiba i-am convins pe producători într-atâta, încît să mă cheme la toate concertele următoare, până în zilele noastre… Mozart Rocks e un proiect extraordinar şi extrem de onorant, din punctul meu de vedere! Am avut şi aici parte de experienţe şi momente extraordinare! Am avut onoarea să cunosc şi să cânt, de-a lungul timpului, cu chitarişti (şi nu numai chitarişti) extrem de talentaţi: Remus Carteleanu, Călin Grigoriu, Horea Crişovan, Cezar Popescu, Călin Lupu, Claudiu Ursache, George Pătrănoiu (zbor lin, George, mă bucur că am apucat să te cunosc…) şi alţii… Aş mai aminti aici şi vocalişti ai proiectului… De mulţi ani lângă noi, este Dan Helciug. Trăiască berea! Alţi colaboratori ar fi, printre alţii, Paula Seling, Nadia Trohin, Elena Vasile, Maria Hojda. Au fost multe astfel de spectacole. Pe lângă cele două concerte pe care le-am avut la Sala Palatului, acompaniaţi fiind de către Orchestra Filarmonicii «George Enescu», din Bucureşti (şi multe altele, în diferite oraşe ale ţării, cu diferite orchestre), am ajuns să cântăm în Cernăuţi (Ucraina), dar şi în Sankt Petersburg, cu Filarmonica de acolo, sub bagheta lui Tiberiu Soare. Fiecare spectacol Mozart Rocks e extraordinar, în felul său. Plin de tensiune şi de emoţii… Şi satisfacţii, la final, în egală măsură! Chitarist de rock fiind, m-am simţit de multe ori, acolo, ca elefantul în magazinul de bibelouri… O «mişcare» greşită şi faci totul ţăndări în jurul tău, umplând de «respect» toată orchestra… Îmi place să cred (şi cred) că nu am făcut prea multe cioburi pe-acoloׅ”, spune el.
Teoretic, eticheta cea mai potrivită pentru genul abordat de formația Pragu de Sus ar fi aceea de folk-rock. Carevasăzică, dacă fiecare piesă a lor ar putea reprezenta o carte, muzica lor ar putea fi inclusă lejer în Bibiloteca pentru toți. Cu un amestec de pop – rock – folk din categoria „hai să cântăm cu toții”, trupa l-a „furat” pe Florin din Riff prin 2014.
„De ceva timp, la Riff fiind, mă gândeam tot mai des că e loc şi timp şi momentul pentru altceva. Simţeam că la Riff nu îmi prea mai ieşea «cadenţa», în condiţiile în care nu cântam deloc prin cluburi, deşi toate trupele de rock cântau (şi cântă) exact acolo, în cluburi! Pierdusem contactul cu cluburile prin anii 2000-2005, cred… Concertele (foarte faine, de altfel, pe care le susţineam în săli de spectacole, Case de Cultură etc), deveneau tot mai rare. Tot mai puţină lume era (şi este) interesată de aşa ceva, din păcate… Şi mă gândeam la alternative şi la ce am de făcut. În momentele alea, a venit un telefon de la Călin Bârcean, ca să-mi propună o «colaborare» cu Pragu’ de Sus! Din câte imi amintesc, am acceptat pe loc. Am cântat în paralel, cu Pragu’ şi Riff ceva timp, împărţindu-mă între repetiţii (la Sibiu), concerte cu Riff şi evenimentele Pragului de Sus. Între timp, lucrurile s-au «complicat» cu Pragu’, am primit «tricoul de titular», evenimentele cu ei au devenit tot mai dese şi, într-un final, a apărut ceea ce se prefigura de ceva timp, ca fiind inevitabil… Adică, a trebuit să mă rup de Riff… și am rămas la Pragu’ de Sus“, spune el.
Este bine știut faptul că înainte și după concerte artiștii au anumite ritualuri, mai mult sau mai puțin cunoscute de public. În ceea ce privește partea de „after”, chitaristul ne-a dezvăluit că de obicei „se strâng sculele”, iar în privința obiceiurilor de „dinainte”… „merge o bere sau un whiskey, de «smannes»“. Magia concertelor live constă adeseori și în micile „greșeli“ care apar inevitabil pe scenă, acestea adăugând un plus de șarm prestației. „Se mai întâmplă să nu nimereşti sau să nu găseşti câte o notă, sau câte un pasaj, câteodată. Asta e ceva foarte firesc! Cântăm live şi ne simţim foarte bine în pielea noastră, făcând asta! Şi sunt convins că treaba asta se simte acolo, în public! Dacă le-am nimeri la fix pe toate, calculatorul ar deveni invidios! Şi ăsta nu cred că ar fi un lucru bun…”, spune el.
Alături de recitalurile susținute în cadrul unor festivaluri și cluburi, formația Pragu’ de Sus are parte și de o serie de evenimente private, acestea fiind „o alegere asumată”. „Deşi ne-am dori cu toţii să cântăm doar prin cluburi şi pe scene mari (adică acolo unde ai publicul tău, care vine special pentru tine şi care mai plăteşte şi un bilet, eventual, ca să te vadă şi să te asculte), am realizat mulţi dintre noi, la un moment dat, că e cazul să abordăm şi zona evenimentelor private. E o alegere asumată. Dacă ai ceva de spus în muzică, dacă vrei neapărat să înregistrezi o piesă, să editezi şi să produci un album, realizezi la un moment dat că nu poţi susţine financiar toată treaba asta doar vânzând bilete la uşa clubului. Pasul către zona evenimentelor private devine unul firesc şi chiar necesar. Totul e să abordezi şi aici problema în mod profesionist, să ştii să te pliezi corect pe situaţie, să nu devii altceva decât ceea ce eşti şi să îmbini cât mai benefic utilul cu plăcutul“, spune el.
Chiar dacă multă lume se plânge de faptul că scena muzicală timișoreană actuală este una fadă, Florin Demea este de părere că orașul nostru are o activitate culturală interesantă. În plus… le recomandă timișorenilor să nu mai fie invidioși pe ceea ce se întâmplă în alte părți.
„Timişoara am perceput-o încă din vremea studenţiei şi o percep în continuare destul de animată, din punct de vedere muzical şi cultural, în general. Există foarte mulţi artişti valoroşi, foarte multe trupe foarte bune şi există suficient loc sub soare pentru toată lumea. O comparaţie cu alte oraşe nu ştiu dacă îşi are rostul. Fiecare oraş are specificul său, cu bune şi cu rele, cu plusuri şi minusuri. Vorbim aici de oraşele mari. Că în cele mici, e jale… Deva, spre exemplu, este unul dintre alea mici, unde nu se întâmplă mai nimic, din păcate. Deci, recomand timişorenilor să nu mai fie invidioşi pe ceea ce se întâmplă prin alte părţi… Sigur, e loc de mai bine oriunde şi oricând, dar, cu siguranţă, se poate şi mult mai rău…ׅ”, spune el.
Deşi trăiește cu senzația că piesele din categoria „de neuitat” s-au cam scris de mult, Florin își dorește să intre în liga oamenilor care au compus evergreen-uri, iar în final ne-a oferit un tablou pitoresc al colegilor săi din Pragu de Sus: „Cosmin Herac – tobe: Adi! Băă Raaar!!!!” © Lucian Fabro“, „Costel Răsuceanu – bass: Domnu’ Costel, da’ ceva la frapieră nu avem şi noi?!” și „Călin Bârcean, leader, vocal, chitară: Nimeni, nimeni… nu-i aşa perfect ca şefu’ (ui, aşa ramâi fără serviciu, în vremurile astea de restrişte)“.
