Alexandru Andrieș: „Nu îmi propun să scriu despre ceva anume, las lucrurile...

Alexandru Andrieș: „Nu îmi propun să scriu despre ceva anume, las lucrurile să vină de la sine, am constatat că așa e cel mai bine“

0
DISTRIBUIȚI

Numele lui Alexandru Andrieș nu are cum să fie necunoscut pentru orice meloman autohton care nu a trăit pe o altă planetă în ultimele decenii. O simplă înșiruire a albumelor discografice editate de artistul care susține că nu și-a dorit niciodată să cânte în public ar ocupa spațiul unui întreg articol.

Creatorul unor evergreen-uri ca „La Telejurnal“ „Șeful“ sau „Cea mai frumoasă zi“ ne-a acordat un interviu, din care am aflat o serie de lucruri interesante din viața celuia care în luna octombrie a anului trecut a susținut un recital memorabil la Filarmonica Banatul sub genericul „Alexandru Andrieș iese la pensie”.

– Spre deosebire de alții, care-și cuceresc publicul prin îndemnuri ca „vreau să vă văd mânuțele sus”, concertele dumneavoastră au parte de o interactivitate cu publicul mai „altfel”, chestiunea cu pricina fiind una cât se poate de naturală. Care este motivul pentru care nu apelați la „trucuri” artificiale pentru a fi și mai popular? Cât de important este aspectul acesta de a relaționa cu publicul, între piese, la concerte?

– După cum probabil ați observat prefer să fac concerte de sine stătătoare – în ideea că asta duce la un public format din cei care știu la ce vin – și atunci există comunicare din start, fără probleme …nu știu cum ai putea să cucerești publicul cerîndu-i să dea din mâini sau să cânte cu tine, și nu îmi doresc să fiu și mai popular …o să folosesc un citat din John Lennon dintr-un interviu din anii în care Beatlemania era la apogeu: „noi facem cântece pe care le oferim publicului, inevitabil unora le vor place, altora nu – ceea ce e foarte cinstit: dacă te-apuci să faci cântece pe placul publicului înseamnă că trădezi condiția ta de artist” – mi-a rămas în minte lucrul ăsta, și cred că e adevărat 100%.

– În întreaga lume există o sumedenie de formații sau artișți care își câștigă existența pe baza interpretărilor muzicii create de alți artișți (cover-uri și preluări). Care este părerea dumneavoastră visavis de artiștii care trăiesc exclusiv din muzica „altora”?

– Cred că e normal să îți placă muzică altor artișți și să vrei și tu să cânți cântecele care te-au impresionat, am făcut și eu câteva albume cu cântecele favoriților mei și am înregistrat varainte în limba română a acestor cântece: Bob Dylan, James Taylor, Randy Newman, Paul Simon, Rickie Lee Jones… am și un proiect The Beatles, dar nu am primit autorizarea să îl pun pe piață, așa că deocamdată stă la sertar… câteodată se întâmplă ca un cover să fie cel puțin de nivelul originalului, ascultați „Got to get you into my life” în varianta celor de la Earth, Wind & Fire și o să-mi dați dreptate, există și trupe care au idei extrem de interesante când vine vorba de cover-uri, de exemplu în Olanda The Analogues au avut ideea să cânte pe viu tot ce The Beatles au imprimat în studio după ce au decis să nu mai dea concerte, au căutat instrumentele originale cu care au fost imprimate respectivele cântece și fac o treabă foarte bună, chiar merită să-i căutați pe YouTube, pentru început … și după aia să le cumpărați CD-urile și DVD-urile, iar artiștii care trăiesc exclusiv din muzica altora, atâta timp cât plătesc drepturile de autor nu văd nici o problemă – decât să „compună” cine știe ce prostii mai bine să cânte muzică de calitate, nu?

– Se știe că muzica „de protest” a avut un rol important în societate. Vă considerați un reprezentant al acestui gen din România? Mai există „muzică de protest“ în 2020? Mai poate avea impactul pe care l-a avut în deceniile trecute?

– „Muzică de protest” e o etichetă din anii ’50 -’60 care s-a lipit ca un timbru de artiștii care au avut atitudine socială, până și Bob Dylan s-a săturat de eticheta asta la un moment dat …dacă vă uitați în jur nu cred că o să-mi spuneți că există un rol chiar așa de important al acestui tip de muzică. Și asta e o discuție: muzică? Mai ales că la cântecele „de protest” importante sînt versurile, bănuiesc că a fost tolerată pentru că distragea atenția, se adunau tinerii și cântau cât îi țineau plămânii „Blowing in the wind” sau „Masters of war”, și în timpul ăsta marile corporații își vedeau de treabă… eu așa cred, iar la noi? Dacă va uitați la cum reacționează lumea la evenimentele importante sau la felul în care votează lumea… nu cred că a avut mare impact „muzica de protest” – ea există în continuare, doar că n-o bagă nimeni în seamă.

– Rock-ul a fost prin definiție o muzică „against the system“ în întreaga lume… și totuși în țara noastră puțini muzicieni au luat atitudine împotriva abuzurilor de orice fel de-a lungul timpurilor. Care este motivul pentru care artiștii autohtoni preferă să nu ia atitudine împotriva nedreptăților? O fi ceva între lașitate și comoditate?

– Asta nu cred că-i o întrebare pentru mine. De unde să știu eu de ce fac unii oameni ceva sau altceva? Oricum, mă amuză că artiștii sau personalitățile publice sunt întrebate și-și dau cu părerea în legătură cu orice. Chiar credeți că un actor sau un cântăreț sunt în poziția de a fi informați în legătură cu subiecte din toate zonele posibile? Eu nu cred, și sunt convins că am dreptate – așa că, pe scurt, nu știu de ce artiștii autohtoni preferă să nu ia atitudine, și nici nu e problema mea.

– Spuneați că primul disc oficial, „Interioare”, s-a născut după ce v-ați întâlnit în studioul Electrecord cu membrii formației timișorene Post Scriptum. Cum i-ați cunoscut pe membrii trupei timișorene și care a fost amosfera acelor înregistrări …cu legendarul inginer de sunet Freddy Negrescu?

– Aici informațiile pe care le aveți nu sunt exacte: i-am cunoscut pe cei de la Post Scriptum la festivalul de jazz de la Sibiu, cred că în 1981 (nici nu se numeau Post Scriptum când ne-am cunoscut) și ne-am împrietenit – veneam des la Timișoara atunci, și m-au rugat să le fac versiunea în limba engleză a discului pe care l-au scos la Electrecord, ceea ce s-a și întâmplat. Și la unul din spațiile de imprimare, într-o pauză, le-am cântat un cântec care a apărut ulterior pe „Interioare”, „Ochii tăi”. După asta, în paralel, și cei de la Post Scriptum și Nicu Alifantis au insistat pe lângă cei de la Electrecord să îmi scoată un disc …și când acest lucru a devenit realitate, am sunat la Timișoara și le-am zis „eee, ați vrut disc ? acum veniți în studio să înregistrăm!” … rezultatul? Albumul „Interioare” și încă câteva albume, până la plecarea lor din România în 1989. Faptul că eram deja prieteni a făcut ca în studio toată lumea să se simtă bine, iar Theodor „Freddy” Negrescu a fost un om extraordinar, de la care am învățat o groază de lucruri – vremuri frumoase, ce mai.

– Cum este cultura muzicală în general în România? Cum putem scăpa oare de binecunoscutul „efect de turmă“?

– Hahaha – de unde să știu eu cum este cultura muzicală în general în România? Nu știu nici măcar ce-i aia „cultură muzicală în general”. Nici nu cred că există așa ceva, poate doar în mintea unui statistician, dar dacă mă întrebați dacă cred că ar fi bine să existe mai mult spațiu acordat muzicii în programele de învățămînt o să va spun că da, nu are cum să facă decât bine așa ceva: înveți să cânți la un instrument, primeșți noțiuni muzicale de bază și înveți să cânți împreună cu colegii tăi – ce poate să fie rău în asta? Ba chiar e frumos! În plus, apare și pofta pentru muzică și curiozitatea de a asculta tot felul de genuri…

– Care au fost cele mai mari dezamăgiri în cariera dvs. de până acum?

– Nu am avut niciodată intenția să cânt în public, să scot discuri … așa că nu am dezamăgiri, doar foarte mari bucurii!

– Credeți că Timișoara va mai putea reveni vreodată la statutul de „capitală muzicală a României“, așa cum era considerată în anii ’70 – ’80 la capitolul rock?

– Ei, uite că nu știam că Timișoara a avut statutul de „capitală muzicală a României” – dar nu-i niciodată prea târziu să afli lucruri – hihihi … bănuiesc că va referiți în special la Phoenix (chiar dacă personal i-am preferat întotdeauna pe cei de la Sfinx și pe Dan Andrei Aldea) …și explicația cred că stă în faptul că zona geografică avea influențe puternice din Yugoslavia și din Ungaria…două tipuri diferite de rock, amândouă de mare forță, ceea ce nu se întâmpla nicăieri în altă parte în România.


În plus, ideea de a folosi folclorul ca sursă de inspirație a dus la succesul enorm pe care Phoenix l-a avut și îl are în continuare, iar albumele „Mugur de Fluier” și „Cantafabule” sunt fără doar și poate puncte de referință în rock-ul românesc. Dacă se mai poate așa ceva? Nu cred, s-au schimbat foarte tare vremurile, și în 2020 nu mai contează că ești din Timișoara sau din Sighetul Marmației. Doar să ai talent și să ai ceva de spus, au cam dispărut distanțele și granițele – ceea ce mi se pare foarte bine.

– Ce părere aveți despre concertele cu intrarea liberă organizate (înaintea pandemiei) în țară? Sunt asemenea manifestări benefice sau dăunează scenei muzicale?

– Evident că mi se pare normal să plăteșți dacă vrei să-l vezi pe artistul tău favorit în concert, nici nu există de fapt „concerte gratuite” – cineva tot scoate banii din buzunar … ori e vorba de firme de publicitate sau de firme interesate de publicitate, ori de primării care au de tocat niște bani, ori ceva paranghelii electorale. Uite un exemplu: am venit de mai multe ori la Timișoara la festivalul de jazz organizat de primărie, un gest foarte frumos, unde puteai să te bucuri de nume uriașe la nivel internațional – și asta gratuit (sună incredibil, nu?). Ei bine, rezultatul e că la Marcus Miller, de exemplu, zona din fața Operei nu era nici pe departe plină, și mulți dintre oameni erau mai interesați de berea pe care o beau cu prietenii la o vorbă și-un pahar… chiar dacă nu sunt timișorean mi-a fost puțin rușine, recunosc.

– Cât timp acordați repetițiilor? Aveți vreun „ritual“ înainte de concert? Dar după? Ce se întâmplă în momentul în care ați uitat ceva dintr-o piesă pe care trebuie să o cântați?

– De repetat sigur că repetăm înainte de concerte, e nevoie ca lucrurile să fie bine așezate ca pe scenă să nu apară surprize… dar recunosc că dacă ar fi după mine am repeta mult mai puțin, hahaha! Înainte de concert? Ceva de ronțăit și o cola. După concert? Ceva de ronțăit și o cola. Și se întâmplă mereu să uit câte ceva din cântecele mele, de aceea am tot timpul în față textele… ceea ce nu ajută întotdeauna, noroc că cei din public îmi știu cântecele pe de rost și îmi suflă când am probleme…

– Multe dintre piesele lansate de Alexandru Andrieș au fost reluate de alți artișți, atât în concerte cât și în studio. Cum e să-ți auzi piesă cântată de altcineva? Au fost variante care v-au deranjat?

– Eu cred că nu ar trebui să existe nici un fel de obstacole în calea cuiva care își dorește să cânte un cântec compus de altcineva, așa că oricine a vrut să facă o variantă la un cântec de-al meu a avut aprobarea mea din start. Sigur, cu condiția să apară clar cine e autorul respectivului cântec și cu respectarea legii dreptului de autor, așa cum e și normal. Unele variante mi-au plăcut, altele nu – dar asta nu e important, important e să nu îngrădești libertatea artistică și să nu încerci să controlezi cum cântă altcineva cântecul tău, mai ales că simplul fapt că își dorește să-l cânte înseamnă că-i place și că se regăsește cumva în acel cântec.

– Care a fost cel mai impresionant concert văzut de dvs în România? Dar în străinătate?

– În România a fost festivalul Camel Jazz Alive când pe scena Sălii Palatului din Bucureșți au fost Chick Corea, John McLaughlin și Airto Moreira, iar în străînătate… cel puțin trei: Sting la Miami (unde eram în vizită la mătușa mea), James Taylor în Italia și Randy Newman în Germania – dar mai sunt multe, asta-i subiect de alt interviu.

– Cum arată o zi tipică în viața lui Alexandru Andrieș?

– Când nu am nimic de făcut îmi place să ascult muzică, să citesc și să mă uit la filme – când am treabă, îmi fac treaba.

– Ce părere aveți despre textele care se regăsesc în muzică românească actuală de tip mainstream, cea care se difuzează la posturile comericale de radio?

– Îmi pare rău dar nu pot să răspund la această întrebare: nu ascult ce se difuzează la posturile comerciale de radio.

– Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le aveți în legătură cu Timișoara de-a lungul timpului, din concerte? Cum se vede Timișoara… acum de la Bucureșți?

– Sigur că cele mai frumoase amintiri le am din vremea în care prietenii mei erau în Timișoara – între timp ei au ajuns prin tot felul de locuri în lume și fără ei nu mai e la fel, dar la concerte mă simt la fel de bine și trebuie să recunosc că mă bucur că publicul timișorean mă iubește și mă primește cu căldură și prietenie… din fericire pentru mine eu nu am problema asta cu Timișoara / București (pe care se pare că unii o au) așa că ce să va spun? Și Bucureștiul și Timișoara se văd foarte bine, așa cum sunt.

– Anul trecut ați lansat „Andrieș iese la pensie”, inclusiv la Filarmonica Banatul, cu un concert superb în care ați reorchestrat unele piese, dar și unele texte referitoare la schimbarea codului penal, milițienii care ne gazează sau referirile la fostul prim – ministru al țării sau actualul președinte. La ce ne putem aștepta de la viitoarele concerte Alexandru Andrieș, care vor fi temele abordate…? Pandemia globală, revolta din S.U.A. sau celebra fotografie cu membri ai guvernului sărbătorind o zi de naștere în incinta instituției…? Cum vă alegeți temele sociale sau politice pe care le abordați în concerte?

– În primul rînd nu știu când vor fi viitoarele concerte, deocamdată nu sunt șanse prea mari să se întâmple curând. Vă dați seama că un concert în aer liber cu maximum 500 de spectatori și cu respectarea distanței de 2 metri între ei înseamnă o suprafață de măcar 2.000 de metri pătrați? În rest să știți că nu îmi propun să scriu despre ceva anume, las lucrurile să vină de la sine – am constatat că așa e cel mai bine.

– Care este secretul unui bun muzician? Cât contează „urechea“ și cât contează „studiile“?

– Contează tot ce poate să te ajute: talentul, evident, studiul și studiile, cultură generală și chiar și lucruri care nici prin gând nu-ți trec… nu există rețeta perfectă, și nu există nici un secret.

– Care este „magia“ pentru care vinilul este atât de iubit în rândul melomanilor? Ce părere aveți despre streaming?

– Cred că e o modă, însă recunosc că atunci când asculți un album în format vinil lucrurile sunt mai interesante: îl scoți din copertă, îl ștergi de praf, îl așezi pe platanul pickup-ului, selectezi viteza de rotație, ai grijă cum așezi acul pe disc, să nu-l zgârii… acest ritual face să apară un fel de magie care nu are cum să se întâmple când pui un CD în player. Streaming? Trebuie să fie ceva cu internet, nu știu și n-am nici o părere.

– Spuneați la un moment dat că aveți trei lucruri care nu s-au lipit de dvs: hainele formale și cravata obligatorie, ceasul de mână şi telefonul. Dacă în cazul telefonului motivul este cât se poate de clar… dezvăluiți-ne de ce …celalalte două?

– Nu e nimic special: nu m-am simțit bine cu ceasul la mână și costumul și cravata nu mi s-au părut confortabile – așa că am renunțat la ele din pură comoditate personală.

– Aveți cont de Facebook, cum vă împăcăți cu canalele de „social media“ din zilele noastre?

– Stau cât mai puțin timp pe Facebook și în e-mail, doar dacă trebuie și cât mă obligă faptul că pentru marea majoritate a oamenilor dispariția lor ar fi o nenorocire insurmontabilă. Trăim așa o frenezie a comunicării că nici nu știu unde vom ajunge… hihihi!

– Am trăit cu toțîi vremuri de pandemie. Cum ați trecut peste perioada asta, a fost una creativă? Ușor – ușor se pare că ieșim la „relaxare“. „După“, lumea artistică va mai fi la fel? Lumea va mai avea nevoie de „cultură“?

– Nu pot să spun că a fost o perioadă creativă, am preferat să citesc, să văd filme, să ascult muzică – aveam restanțe mari în toate cele trei zone, am fost cuminte – cât despre cum va fi lumea, dacă va mai avea nevoie de cultură și alte astfel de probleme le las pe umerii altora care poate au răspunsurile pregătite. Eu pot doar să spun că nu știu. Sincer.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.