Pentru cei care au trăit izolați complet în ultimele decenii și nu o cunosc, Irina Margareta Nistor e în arta cinema-ului de pe la noi cam ceea ce a fost Phoenix în muzică. O simplă trecere în revistă a carierei sale ar ocupa întreg spațiul dedicat acestui articol. Devenită celebră ca una din cele mai cunoscute voci grație traducerilor sale de dinainte de 1989, Irina Margareta Nistor a fost prezentă de mai multe ori în Timișoara, ca invitată specială în cadrul unor manifestări interesante.
Una din cele mai proaspete apariții a avut loc anul trecut, în cadrul primei ediții Flight Festival, unde în secțiunea dedicată cinematografiei a avut loc proiecția filmului „Chuck Norris vs. Communism“ și mai multe discuții dedicate acestei arte.
Am realizat un interviu alături de Irina Margareta Nistor din care am aflat de ce iubește Timișoara, cum s-a schimbat critica de film de-a lungul anilor în România, care au fost cele mai mari dezamăgiri din cariera ei și cum a trecut peste vremurile de autoizolare declanșate de pandemia mondială.
– Cum ați descrie diferențele între un film de „artă“ și un film „popular“ în vremurile noastre? Există vreo rețetă pentru a realiza un film care să împace ambele „tabere“?
– Categoric că există filme care să împace ambele „tabere”. De exemplu „Concertul” lui Radu Mihăileanu, „Little Miss Sunshine”, „Filantropica”, „Cetățeanul Kane”, „Discursul Regelui”, „Ghepardul”, „Good Bye Lenin”, „In the Mood for Love”, „Durere și Glorie”, etc. Filmul de artă are substanță și uneori se adresează exclusiv cunoscătorilor, cinefililor pasionați. La cel popular, vor da buzna cei care vor să se distreze la niște scene de un umor îndoielnic, să se sperie la filmele de groază sau să călătorească în lumea paralelă a SF-urilor.
– Care sunt cele mai reușite filme muzicale realizate în decursul anilor?
– Categoric „My Fair Lady”, „Mary Poppins” și „Sunetul muzicii” pentru că nu le poți uita și îți dorești să le revezi. Asta este de fapt modalitatea de a lua „temperatura” unui film, că tot e la modă termenul. De la francezi ar fi „Domnișoarele din Rochefort”, care îmi place chiar mai mult decât „Umbrelele din Cherbourg”. De la noi firește Nae cu „6,9 pe scara Richter” care e mai subtil decât „La La Land”. Și aș include și un clasic „Cântând în ploaie” și precum și primul „Mamma Mia”.
– Ați fost prezentă în mai multe ocazii la Timișoara. Cum vedeți orașul Timișoara în 2020 și care era „imaginea“ Timișoarei în anii 80 în țară?
– În anii ’80 era un oraș misterios pentru noi, ne doream să avem curaj să trecem Dunărea și să fugim, prin Iugoslavia, în Occident. Personal n-am ajuns decât după Revoluție în Timișoara pentru o emisiune TV de la un post local și de atunci am devenit dependentă de farmecul ei și mai ales de cel al locuitorilor săi care mi-au devenit o parte prieteni, pe care am impresia că-i știu de o viață. În cazul vostru, într-adevăr omul sfințește locul și la propriu și la figurat. Ca dovadă, că anul acesta voiam să-mi sărbătoresc aniversarea (n.n. – a 40 de ani de carieră) aici, doar că a venit pandemia. Așa încât, asemenea Cannes-ului sau Oscarului, o s-o amân, deocamdată la o dată, care va fi anunțată ulterior.
– Cum s-a schimbat critica de film de-a lungul anilor în România? Cum era aceasta în anii de dinainte de 1989 și cum e acum? Cât de importantă este „cultura cinematografică“ a unei nații?
– E foarte greu să faci o analiză per total a criticii de film, de-a lungul anilor, în România. Eu o definesc exclusiv în funcție de persoane. Am fost fascinată de stilul lui D.I. Suchianu și al Ecaterinei Oproiu până în 1989, prin urmare mai degrabă de partea lor audiovizuală și din același motiv și de cea a lui Tudor Caranfil. Pentru o națiune, cultura cinematografică este esențială, chiar dacă mulți par să ignore asta. E modalitatea de a te face să fii mai fericit și să trișezi în fața timpului. Să trăiești mai multe vieți.
– Cum arată o zi obișnuită din viața dvs?
– Niciuna nu seamănă cu cealaltă, pentru că eu mă plictisesc ușor. Nu dorm foarte mult, de obicei nu mă deranjează să mă scol devreme și mai ales îmi place să mă culc foarte târziu, sau deloc. Nu există nicio zi în care să nu văd filme, în rest citesc, scriu, traduc piese de teatru, merg la lansări de cărți, pe care uneori le și prezint, moderez sesiuni de întrebări și răspunsuri pentru festivaluri, ascult muzică, îl răsfăț pe Ritz, motanul meu, și mă amuz cu Jazzy Daisy Crazy, cățelușa mea maidaneză, sunt politically correct. Felina este aproape albă și patrupeda lătrătoare neagră. Glumesc. Vorbesc la telefon, îmi place să călătoresc cu mașina sau avionul și să descopăr mereu ceva nou, pe care să-l împărtășesc. De 16 ani fac emisiunea „Vocea filmelor” și mă gândesc să continui Festivalul de Psihanaliză și film. Ceva opere de caritate, jurii… Și mai ales beau mult Nespresso! Cred că deja te-am sufocat cu atâtea informații.
– Care sunt lucrurile frumoase din cariera de critic de film? Există și porțiuni mai puțin interesante în această meserie?
– În primul rând că vezi mult mai multe filme decât ceilalți, cu condiția s-o faci cu ardoare și nu doar pe repede-înainte.
Există privilegiul de a citi în avans scenarii și de a fi invitat la o primă proiecție. (La care uneori ți se cere chiar și părerea). Dar da, există și filme care trenează, sau sunt vulgare, la care personal stau până la ultimul cadru din generic, în speranța că voi da de nestemata cinematografică, pe care optimistul meu Maestru D.I. Suchianu susținea că ar exista și în cea mai nefericită producție.
– Ați tradus 3.000 de casete video până la Revoluție. Cât de greu a fost ?
– N-am simțit că ar fi fost greu. Eram o privilegiată că le puteam vedea. Era modalitatea mea de a-i trimite la naiba pe comuniști, fără să ajung după gratii, totuși.
– Spuneați într-un interviu că astăzi „se urmează o politică de traducere ca să atragă lumea în cinema. Nu se urmărește neapărat ce se întâmplă acolo, ci să fie un titlu suficient de ispititor, care de multe ori nici nu corespunde“. Care au fost cele mai haioase momente din cursul traducerilor pe care le-ați efectuat în acele vremuri? Astăzi de ce nu se traduce exact (se presupune că în zilele noastre e democrație, spre deosebire de celelalte vremuri…)?
– În interviu mă refeream exclusiv la titlurile date filmelor, care până în ’89 și mai ales până în război erau de multe ori influențate de cele franțuzești, care deja se îndepărtau de original. Sau pur și simplu veneau cu ceva mai poetic. De exemplu „Now voyager” s-a tradus cu „Dor nestins”. Vi-l recomand, e aparte și cu o muzică fără egal. Sigur că au fost și momente clare de necunoaștere a limbii, cum ar fi „Marile vacanțe”, evident că în franceză este întotdeauna la plural (nu degeaba spunem noi: Vine vacanța cu trenul din Franța, sau spuneam!). Ori „Cele 400 de lovituri” care e de fapt fuga de acasă a adolescenților răzvrătiți . Mi-e greu să-mi dau seama că probabil n-aș fi făcut isprăvile cu pricina, dacă mă prindeam și nu mă lua valul dublajului la prima vedere și deci și la prima auzire! Cea din „Șocanta Asie”, cu „morții care erau îngropați de vii”, e deja arhicunoscută. Democrația nu are neapărat legătură cu felul în care sunt traduse filmele. E o chestiune financiară. Ca să ai mulți plătitori de bilete, pui un titlu incitant. Același lucru se întâmplă și la cărți. Personal le-aș lăsa întotdeauna și în original.
– Care sunt primele discuri pe care le-ați ascultat ? Dar ultimele?
– Caruso pe plăcile de patefon ale bunicului meu, Lipatti și Colinde de Crăciun franțuzești. Îmi place să ascult viniluri, în continuare. Am o mulțime cu Aznavour. Și cu Andrieș!
– Cât de mult contează coloana sonoră a unui film în zilele noastre? Dar mai demult, se punea accent pe acest aspect (al soundtrack-urilor)?
– Din fericire s-a revenit la muzica de film! A fost un snobism ignorarea unuia dintre ingredientele esențiale din punctul meu de vedere, (doar că regizorii se temeau că le fură vedeta, adică publicul se va concentra pe soundtrack și nu pe imagine sau dialog).
– Care au fost cele mai mari dezamăgiri din cariera dumneavoastră de până acum? Dacă ar fi să faceți un top 3 al momentelor cu care vă mândriți… care ar fi acelea?
– Dezamăgirea a fost în 1999 când m-au concediat de la TVR. Pe moment nu mi-am dat seama că e tot răul spre bine. Mi s-a părut o nedreptate. Momentele cu care mă mândresc: când am anunțat în direct, de la aceeași televiziune, care mă chemase colaborator, „Palme D’or”-ul pe care l-a câștigat Cristian Mungiu, în 2007, pentru „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Al doilea ar fi pe scena Sălii Palatului, când cei de la Taxi, mai exact Dan Teodorescu, mi-a scris un mic scheci, pe care l-am interpretat în fața a 4.500 de oameni, printre care m-am numărat în copilărie și în adolescență când stăteam în aceeași sală și vedeam filme. Atunci avea doar 3000 de locuri. Și firește standing ovation de la Sundance(Festivalul lui Robert Redford)) pentru „Chuck Norris versus comunism” la Salt Lake City, când după proiecția filmului Ilincăi Călugăreanu am fost aplaudată, în picioare, de o sală întreagă, preț de peste 3 minute (a cronometrat, pe telefon, Alina, scenografa și autoarea afișului extrem de inspirat), de publicul majoritar mormon, și foarte cinefil.
– Cum ați trecut peste perioada asta de autoizolare? Care este mesajul dumneavoastră pentru public? Cum vedeți ieșirea din criză spre o oarecare normalitate? Lumea va mai avea nevoie de cultură și în general de… „arte frumoase”?
Perioada am trecut-o mai ușor decât alții. N-am ieșit din casă pentru că fiind închise cinematografele a fost forma mea de ascultare și grevă în același timp. Sfatul meu ar fi să îi ascultăm pe doctori, care cu siguranță știu mai multe și mai bine decât noi. Normalitatea e o chestiunea foarte relativă. Din criză o să ieșim treptat, sper eu mai cultivați, mai înțelepți și cu un și mai mare dor de, cum bine zici, artele frumoase. Dar și de oameni frumoși.
