Raul Dudnic este fără nici o urmă de îndoială o figură aparte. Născut la Arad și strămutat la Timișoara la vârsta de 12 ani și-a făcut apariția în scena muzicală a orașului nostru în diverse „combinații“, una memorabilă fiind duetul de folk Dinu – Dudnic, care a dus mai apoi la nașterea formației Abra. Cireașa de pe tort la acest capitol rămâne desigur prezența sa în componența formației Cargo.
Cu exact un sfert de secol în urmă, în 1995, Raul Dudnic a plecat definitiv în Canada, unde realizează diverse emisiuni dedicate comunității românești. Și pentru că dragostea față de muzică nu se uită cu una cu două, a rămas „ancorat“, iar printre realizările lui notabile se numără și un documentar inedit despre viața primilor români bucovineni stabiliți în provincia Alberta din Canada. În cele ce urmează, am realizat un interviu alături de Raul Dudnic, în care am aflat cum a ajuns să cânte alături de cei de la Cargo, cum era presa din Timișoara cu două decenii în urmă și de ce orașul nostru este unul fără egal.
– De unde îți vine pasiunea pentru muzică? Care au fost primii tăi pași în această direcție?
– Nu cred că a fost o vreme cînd nu a fost muzică, într-un fel sau altul, în jurul meu. Ambii părinți erau melomani înverșunați, cu abonamente la Filarmonică; mama, și azi, la 86 de ani are program de câteva ore de operă pe zi, pe Youtube de data asta. Ca orice copil, primii pași au fost la cor și dansuri populare, de pe la 4-5 ani…până când a apărut dânsa…chitara… pe la 10-11 ani. Am luat ore de chitară cu un vecin, Ocsi Trif, iar de acolo mai departe totul a mers cam de la sine.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea?
– Primele discuri au fost cele care se ascultau în familie, muzică clasică în principal. Încet, încet au apărut și discurile producție Electrecord cu nume „de afară”: Bobby Solo, Remo Germani, Caterina Casseli, Los Paraguayos. Mai târziu, când am avut libertatea de a alege, am ascultat și am încercat să procur cam ce intra la emisiunea Metronom de la Radio Europa Liberă: Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin, Mannfred Mann. Mai târziu, să fi fost prin primii ani de liceu, am virat spre zona progresistă: Genesis, Yes, Jethro Tull, Pink Floyd. Evident, impactul și influența cea mai zdravănă a venit de la Phoenix (Cei ce ne-a dat nume), și mai târziu Sfinx (Zalmoxe).
– Ai cântat în formația Logaritm. Cum ai ajuns să faci parte din această formație? Ce repertoriu aveați și care sunt cele mai frumoase amintiri din acea perioadă?
– Din câte știu Logaritm era o tradiție, numele trupei se transferă de la promoție la promoție, atunci când existau suficienți „logaritmi” care să se incumete să chiulească de la orele lui Haivas. Repertoriul nu mi-l mai amintesc, țin minte însă titlul unei compoziții a trupei, se chema „Banul Mărăcine”. Cea mai „tare” întîmplare a fost un bal al bobocilor în care trupa a început din spatele cortinei închise, cu un solo de tobe. Când cortina s-a deschis, la tobe nu era nimeni altul decât regretatul profesor Rus.
– Cum era scena rock a acelor ani în Timișoara? Ce lipsea atunci din „peisaj“?
– Anii ’70 – ’80 au fost cel puțin interesanți în materie de rock: trupele româneșți nu o duceau prea bine, după cum știi, mă gândesc raportat la ce se întîmpla în Yugoslavia, însă Timișoara era vizitată de trupe de afară. Cenaclul lui Păunescu era un loc unde, pe lângă folkul de mai bună, sau mai puțin bună calitate mai apăreau și trupe rock – Phoenix, Pro Musica. Din peisajul rock lipseau în primul rând sculele; puține erau trupele care aveau sisteme P.A. adevărate. În plus, cred că România avea la acea ora cea mai educată flotilă de muzicieni rock: ingineri, arhitecți, medici, asta pentru că puțini erau cei care făceau o carieră muzicală rock de-adevăratelea. Cei mai mulți urcau pe scenă încă din facultate, poate profesau un an, doi, trei, după care se lăsau de meserie. Era perioada „haiducească” a rock-ului românesc, idilică chiar. Între trupe exista atât competiție, cât și solidaritate. Se împrumutau scule, uneori se mai împrumuta și câte un vocalist, basist, clăpar…
– Ai cântat și în formaţia Linia 27, cu Valentin Ivănescu. Cine a venit cu ideea numelui luat după linia de autobuz din acea vreme? Stilistic, în ce „ape“ vă învârteați? Când s-a destrămat trupa și de ce?
– Nu țin minte cine a venit cu numele Linia 27… Cu Vali am cântat și în duet în mai multe rânduri. Cu Linia 27 cântam cover-uri, rock’n roll dacă rețin, cu Tibi Maczek la bas. Aveam și saxofon în trupă. Îmi cer scuze că nu rețin numele saxofonistului, însă era un virtuos al ritornelelor; la scară mult mai mică făceam ce face Hanno și Nightlosers: Blue Suede Shoes cu solo de sax, în manieră populară bănățeană. Ne-am destrămat pentru că trupa era „fluidă” să zic așa, unii erau în ani teminali, alții au rămas de căruță, un an, doi (nu spun cine), așa încât nu exista o stabilitate și continuitate a trupei.
– Alături de Adrian Dinu ai cântat în duo-ul de folk care mai apoi s-a materializat în ABRA. Cum ai ajuns să cânți în această formulă și care au fost cele mai importante realizări din această perioadă?
– Perioada Dinu-Dudnic a fost una dintre cele mai bune perioade muzicale. Dinu a fost și este un tip super talentat și un chițibușar; nimic nu se fușerea. Are și el însă fixurile lui, unele care l-au stimulat, altele mai puțin. Regret că piesele din perioada duetului nu au fost înregistrate profesionist, la radio cel puțin. Am rămas cu memoria spectacolelor, cele mai multe la Casa Studenților organizate de Costică Mărăscu. Realizări au fost multe: profesorii noștri de la facultate ne iubeau pentru că aduceam diplome de pe la festivalurile studențeșți. Dacă rețin bine, cea mai mare realizare a fost marele premiu la Primăvara Baladelor, festivalul folk. ABRA a apărut după întâlnirea cu Țucu Bleich, un muzician și un om deosebit. Ideile muzicale ale lui Dinu, cuplate cu ideile de orchestrație ale lui Țucu au făcut să iasă un sunet proaspăt, nesofisticat, însă foarte atractiv.
– Cine te-a chemat să cânți în Cargo? Cum ai primit această veste? Ce a reprezentat perioada asta pentru tine că muzician?
– După despărțirea de ABRA și începutul stagiaturii (la care am renunțat după 3 luni de muncă, sau cum s-o fi numit), am primit un telefon, era prin august, de la Dinel Tollea de care eram foarte apropiat …care m-a întrebat dacă nu aș fi interesat să cânt cu basul în Cargo. I-am cerut trei zile de gândire, timp în care am împrumutat basul lui Adi Cornut și am trecut de la 6, la 4 corzi, mai groase, ce-i drept, mi s-a părut posibilă trecerea pe bas, așa că am zis da și în cîteva zile eram la Costinești unde cînta trupa. Am înțeles că Dinel și Adi Bărar – cu care am fost și am rămas în termeni de prietenie de atunci – ei doi au construit o lista de posibili basiști care să-l înlocuiască pe Tibi Bako; cred că eram ori la coada listei, ori în afara ei (că doar nu eram basist la vremea aceea), însă cum, necum s-au gîndit să mă includă în trupă. Relațiile mele cu Dinel și Adi până atunci de prietenie, s-au dezvoltat și în zona muzicală; am colaborat în 3 foarte bine mai ales în zona compoziției. De pildă piesa 1989 o aveam compusă, fără text încă, însă în măsură de 7/4. Nu mergea cu direcția trupei de pe vremea aceea, așa încât s-a transformat în 4/4. Textul l-am scris pe genunchi, în tren, în iulie 1989, pe când trupa cânta în Saturn. Cred că mai am încă, pe undeva ciorna cu cuvintele piesei. Ca experiență a fost una unică. În primul rînd ca și legătură cu membrii trupei, mai apoi ca și experiență muzicală.
– Ce amintiri plăcute ai din turneul efectuat alături de Cargo în Franța? Cum era privit atunci rock-ul românesc peste hotare?
– Tot turneul din Franța a fost o experiență rară și extrem de plăcută. Din cauza întârzierii emiterii vizelor, am plecat mai târziu decât era programat, așa încât spectacolele programate din timp în Paris și în alte orașe, au fost anulate. A trebuit să le reprogramăm și să refacem partea de promovare, în special în Paris. Gerard Thiery era sponsorul turneului, împreună cu Radio Trois Valee, și ei erau cei care au contactat redacțiile ziarelor și revistelor pentru a face cunoscute noile date ale spectacolelor. Trupa a fost primită extraordinar de bine peste tot, deoarece, pentru francezi eram o noutate: o trupă de rock venită din spatele cortinei de fier care, culmea, mai și suna bine.
– La începutul anilor ’90 ai lucrat și într-o serie de redacții timișorene. Cu ce diferea presă din acei ani de mass – media zilelor noastre?
– În anii aceia există o inocență și un entuziasm sincer, și o încredere că lucrurile se îndreaptă înspre o destinație normală; cel mai bun exemplu a fost ziarul Timișoara. Încet – încet banii au început să vorbească și, tot încet – încet, apele au început să se tulbure. După un curs de broadcasting organizat de BBC prin Fundația Soros, am avut prilejul să lucrez ca redactor la TV Europa Nova cu Florin și George Boieru care mi-au dat mână liberă în zona creativă, asta în prezența unei echipe tinere și talentate. A urmat ruperea redacției Nova și apariția Realității Bănățene și la scurt timp plecarea în Canada. Ca și diferență dintre perioada de atunci și cea de acum… Pe atunci exista încă un respect pentru public, știrile false erau destul de rare, respectul pentru cititor sau telespectator era încă valabil. Asta până la găina care a născut pui vii.
– În 1995 ai luat decizia să pleci în Canada. Nu te întreb motivul ci doar… privind retrospectiv, a fost o decizie bună? Cât de greu te-ai acomodat la viața de peste Ocean?
– A fost opțiunea ideală. Începutul a fost greu și cu opinteli, însă și acum, după 25 de ani, ar fi nedrept să mă plâng de ceva; îmi fac meseria, și nu oricum, ci în și pe limba de acasă. Pot spune, cu mâna pe inimă că nu îmi lipsește nimic aici, în Canada. Este o țară normală, cu oameni normali, pe departe a fi perfectă (așa țară există doar în filme), însă tolerantă și progresistă în multe direcții.
– Știu că eșți pasionat de radio. De unde vine această dragoste, ce are radioul atât de special? Cum vezi rolul pe care l-a jucat radioul în vremurile vechi… și rolul acestuia în 2020, când există atât de multe mijloace de comunicare în masă?
– La trei luni după sosirea în Canada am pornit o emisiune de radio săptămînală în limba română (Realitatea românească) la Radio CIRV 88.1 FM în Toronto. Era în direct, cu telefoane, fără monitorizare inițială. Câțiva ani după aceea, în 2000, exact pe 1 ianuarie am pornit o nouă emisiune de data asta pe medii, se chema Nostalgia, tot în direct și tot cu telefoane în direct, fără monitorizare.
Era o oră plină de adrenalină, cu muzică și interviuri în direct. O notă unică a adus în emisiune regretata Simona Catrina, ale cărei comentarii satirice au mărit semnificativ audiența emisiunii. Simona a fost și partenerul meu la ziarul „Jurnalul Românesc”, ziar care a supraviețuit vreme de șapte ani, până la întoarcerea ei în România. Cât despre rolul radioului înainte, și acum… pentru cei din generația mea, spun doar Europa Liberă și Radio Novi Sad. Acum, vorba cântecului: „video killed the radio star”…
– Cum ai descrie comunitatea de români din Canada?
– Comunitatea românilor canadieni este foarte eterogenă; asta deoarece au existat mai multe valuri de emigrație, fiecare cu trăsături specifice. Cel mai mare val a fost și cel mai recent, respectiv cel de după 1990. Noi, românii sîntem… complicați cel puțin; nu foarte uniți, însă foarte români, asta în sensul bun. Canada e un loc unde poți să îți manifești românitatea, cu mândrie, fără a încerca să-ți ascunzi accentul de care nu scăpăm nici cu 24 de ore pe zi de Netflix. Românii sunt văzuți de către localnici drept foarte onești, muncitori, credincioși și patrioți. Și buni canadieni pe deasupra.
– Ce emisiuni realizezi în Canada și care este feedback-ul pe care îl ai de la public?
– La ora asta produc emisiunea TV „Noi, românii”, este o emisiune de o oră, cu cinci difuzări săptămânale, reluată în toate provinciile canadiene (nu știu despre Nunavut, însă presupun că nu sunt români acolo). Feedbackul este extrem de bun, încerc să ajustez continuu conținutul emisiunii după preferințele publicului. Faptul că emisiunea merge înainte din 2002, mă face să cred că are success la public, și are sprijinul sponsorilor care susțin emisiunea prin reclamele lor. Pe lângă emisiunea săptămînală am produs și regizat două filme documentare de câte 45 de minute: „Eroul și regina” și „Boian – satul care a traversat oceanul”. Primul descrie legătura dintre Regina Maria și colonelul canadian, Joseph Boyle, al doilea povestește despre viața primilor români bucovineni stabiliți în provincia Alberta.
– Care e diferența între un „muzician“ și un „muzicant“? Ce părere ai de cei care cântă numai preluări pentru a-și asigura un trăi decent?
– Fără a judeca pe unul în favoarea/defavoarea celuilalt, cred că e o decizie cât se poate de personală de a fi muzician, sau muzicant. Înainte de ’89 puteai fi și una și alta, alternativ, sau continuu (ca și curentul). După ’89, odată cu libertatea de exprimare, ai avut de ales, ori una, ori alta. Mă gândesc la un cântăreț sau cîntăreață cu o voce extraordinară, însă fără talent la compus sau la scris versuri, fără bafta de a da peste un producător, ce opțiuni ar avea? Să își îngroape talentul, sau să și-l exploateze cântând cover-uri, poate cântându-le chiar bine? Pe partea cealaltă, muzicianul poate să rămînă un necunoscut, sau cu un public de 20 de fani, deși e talentat și la compus, și la versuri, și la interpretat. Sunt de admirat cei care cântă pe versuri și muzică proprie, exemplul ideal fiind Alexandru Andrieș. Nu am întâlnit un muzician care să compună cu atâta lejeritate și sinceritate ca și el. Asta în România. În Canada, Bruce Cockburn.
– Cum ți se pare cultura muzicală în general în România? Se poate face o paralelă între cultura muzicală din Canada și cea din România?
– Referitor la cultura muzicală din Canada, consumatorii de muzică de aici sînt foarte bine informați și sânt stratificați, să zic așa, respectiv există suficient public pentru fiecare gen, inclusiv pentru country, pentru jazz, pentru muzică clasică. Mai mult, unele comunități etnice sînt foarte bine stabilite și înstărite, și asta îmbogățește și mai mult peisajul muzical canadian. Viața și scena muzicală canadiană probabil este diferită de cea din România (despre care, mărturisesc, nu prea mai știu multe). În Canada se cântă foarte mult și se cântă foarte bine. Este o inflație de muzicieni super talentați veniți din toate colțurile lumii. Cu toate astea, banii serioși și faima se găsesc la sud, în State. Acolo, muzicieni ca Joni Mitchel, Neil Young, Celine Dion și mulți, mulți alții au găsit o piață deschisă talentelor.
– Care au fost cele mai mari dezamăgiri din cariera ta de până acum? Dacă ar fi să faci un top 3 al momentelor cu care te mândreșți… care ar fi acelea?
– Dezamăgiri? Sunt în general o persoană optimistă și chiar experiențele neplăcute nu le consider neapărat dezamăgiri, ci doar lecții din care am învățat câte ceva. Momente muzicale cu care mă mândresc: Dinu-Dudnic, Cargo, CD-ul solo. Momente nemuzicale – Sonia (n.n. soția lui Raul Dudnic), Canada, emisiunea TV actuală.
– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea îți sunt „la suflet“ și de ce?
– Evident vinilul, poate pentru că am crescut cu dânsul (sau dânsa?). Apoi CD-ul pentru că îl poți încă ține în mână și învârti pe toate două părțile. Streaming-ul nu mă atrage de fel, însă vrei, nu vrei, bei Grigore aghiazmă.
– Cum arată o zi tipică din viața lui Raul Dudnic?
– Destul de liniștită, cafea dimineață pe prispa casei cu Sonia și mini schanutzerul Udo, puțină gimnastică de înviorare, pretențios numită yoga, apoi la muncă, la montaj în studioul de acasă. Montez pe lângă emisiunea mea, și cea în limba cehă, și cea în limba slovacă. Luni, marți și miercuri sînt zilele de montaj, joi e ziua de administrație – facturi, mesaje, telefoane – vineri, sâmbătă și duminică sînt zilele de filmat (mai puțin în perioada asta virusată). Avem o echipă TV mică, însă talentată.
– Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le ai în legătură cu Timișoara de-a lungul timpului? Cum se vede Timișoara acum de la mii de kilometri distanță?
– Timișoara rămîne Timișoara, fără egal. Sînt născut în Arad, crescut la bunici la Ineu și strămutat în Timișoara la 12 ani. Așa, de la distanță, Timișoara înseamnă pentru mine timișorenii, mai exact prietenii și prieteniile apăruți/apărute în toți anii, până la dezertare. Păstrez legături strânse cu foarte mulți dintre ei și prin ei se materializează ideea de Timișoara. Știu că Timișoara s-a schimbat mult, oamenii asemenea, însă spiritul a rămas același. În fapt, mulți prieteni de aici, sînt timișoreni – Cristi Giorgievici, Florin Buciu, Sași Vuscan, Jivko Giurgiev crescut în Piața Unirii care locuiește la 5 minute de noi și încă mulți, mulți alții.
– Când ai cântat ultima oară pe o scenă în Timișoara? Dar în Canada?
– În România, a fost o surpriză să cînt cu Cargo în 2014, la Serbările Timișoreana. O piesă doar, Batacanda. Adi a insistat (și bine a făcut) să trag cu basul la o piesă, la alegerea mea. Evident am ales-o pe cea mai simplă. În Canada, pe scenă, cu Paula Seling, în turneul organizat împreună cu Paul Nancă. A fost o experiență extraordinară, Paula este un muzician desăvârșit și ca artist pe scenă, și ca om, în afara scenei.
– Care sunt trupele românești actuale care îți plac și de ce? Pe plan internațional, ce trupe îți sunt aproape de suflet și de ce?
– Trupele româneșți, fără îndoială Taxi – a fost o revelație să îi descopăr, Cargo fără dubii, Pro Musica, emblema Timișoarei și trupele în care apare Horea Crișovan. Știu că sînt foarte multe trupe bune, din păcate am pierdut contactul cu viața muzicală din România. Pe plan internațional – am rămas fan Genesis și Yes, în toate formulele. În Canada am descoperit trupa Barenaked Ladies și pe Bruce Cockburn. Dincolo de melodie, orchestrație, texte, musai să fie încă ceva, sâmburele ăla de sensibilitate care vibrează și transmite ce trebuie să transmită.
– Nu-ți lipsește viața de „rock star“? Ce activitate muzicală ai mai avut (și mai ai) în Canada?
– Nu îmi lipsește foarte tare, cred că fiecare etapă a apărut cînd a trebuit, și s-a consumat așa cum trebuia. Am cântat în câteva trupe și aici, Soulstice (cu muzicieni locali) iar mai apoi Nashpa Sound cu muzicieni români, exclusiv, printre care și Sași Vuscan, timișorean de-al nostru care m-a și ajutat enorm la înregistrarea albumului meu solo (era cazul deja), despre care o să-ți povestesc după ce trece pandemia.
– Trăim vremuri ciudate, în care lumea se schimbă. Cum ai trecut peste perioada asta de autoizolare? Care este mesajul tău pentru melomani în aceste vremuri?
– Trăind în Niagara, izolarea a fost cât se poate de suportabilă. Oraș mic, lume politicoasă și disciplinată, lucru de acasă, fără filmări, doar montaje, cu conferințe online… Om avea parte de o nouă normalitate cu care ne-om obișnui, de voie, de nevoie. Cum era vorba aia? Nu-i da omului cât poate duce? Cam așa ceva. Ne focalizăm mai mult pe tehnologie, tehnologie care va include cu siguranță și multă, foarte multă muzică.
Foto: Arhiva personală Raul Dudnic
