File din istoria muzicală a Timișoarei anilor ’90: Haos, festivalul Underground și...

File din istoria muzicală a Timișoarei anilor ’90: Haos, festivalul Underground și concerte pe remorcă de tractor

1
DISTRIBUIȚI
Formația Haos în concert la festivalul Underground 1999

Pe numele său adevărat Loránd Alfréd Balla, „Lori“ este o figură cunoscută pentru concitadinii care au prins scena muzicală a Timișoarei din anii ’90. Fondatorul formației Haos a contribuit din plin la acțiunile „do it yourself“ și evenimentele puse la cale de mișcarea underground din Timișoara și este actualmente curator al Muzeului de Istorie din Budapesta.

„Prima mea casetă rock a fost Motörhead- Iron Fist, cumpărată de la Micko Todorov. Prin 1986-87 am ascultat în special thrash metal: Sodom, Kreator, SOD, DRI, Slayer, etc, pe casete piratate care circulau din mână în mână în comunism. Întodeauna mi-a plăcut muzica mai dură. De la trupele astea la Exploited, GBH, Black Flag, Dead Kennedy’s, Agnostic Front, Gorilla Biscuits a fost doar jumătate de pas. Apoi cu vârsta, m-am mai domolit, mi-a plăcut foarte mult (și îmi place) punkul optzecist iugoslav și unguresc: Pekincka Patka, Kud Idjoti, Aurora, CPG, QSS. Astea sunt trupe care au scris istorie“, își amintește „Lori“ despre vremurile care au declanșat pasiunea sa pentru muzică.

Formația Haos, considerată de unii drept prima formație punk din România, a scris o filă de istorie în scena muzicală din România și are parte de un vinil editat la sfârșitul anului trecut, care reprezintă totodată primul material discografic al trupei. Formația de atitudine politico-socială a luat naştere în 1991 și a avut numeroase concerte în ţară şi în străinătate şi a fost implicată activ în multe proiecte.

„Pe la vreo 18 ani, după câțiva ani de ascultat thrash metal, tocmai trecusem la punk, îmi cumpărasem o chitară rece și scârțăiam pe ea. Un tip de la bloc mi-a spus că știe doi indivizi, un tobar și un chitarist, care cântă punk și caută să își întregească trupa cu un basist. După câteva zile am mers la un chef unde veniseră și tipii ăștia doi ce voiau să-și facă trupa de punk. Aceștia au fost Adi Iacob (Tzavă) și Cristi Miclea (Mashi). La cheful ăsta am stat toată noaptea în baie, în vană, am băut și am discutat până dimineață. Practic, ne-am dat seama că gusturile muzicale ni se asemănau foarte mult. Prietenia cu ei, mai apoi și cu Andrei Racolța, m-a schimbat și m-a format ca om în perioada de tranziție a anilor ‘90. După această întâlnire, prima sală de repetiții pe care am avut-o cu Tzavă și Mashi a fost la Sala „Lira”, în culisele scenei mari. Aici l-am cooptat în trupă pe post de vocal pe Dorin Hlandan (Lendi), un amic de-al meu. În formula asta am scris piesele Scena lumii și Teatrul merge înapoi, piese pe care Haos le interpretează până în ziua de azi. Aici mai cânta cu noi uneori și Cosmin Motișan și venea Marcus bluesmanul, să ne învețe cum se cântă“, spune Lori despre nașterea formației.

Istoria primului concert susținut de formația Haos, în 1993, în clubul Htonian

„Cu Haos am avut multe concerte, multe amintiri s-au pierdut în negura timpului, dar de concertul asta îmi aduc aminte perfect. Mai ales că ăsta a fost primul concert al trupei Haos, dar nu și al meu. Cu câteva luni înainte îl cooptasem în trupă pe Andrei Racolța, la chitară voce, eu între timp am plecat în armată, iar Andrei pentru cântarea asta a preluat și basul pe lângă voce. Asta e locația și concertul unde și-a făcut intrarea pe scena underground Dacian Vâlcu, pe post de organizator de concerte. Când am auzit că se ține concertul ăsta la Htonian, am sărit gardul unității și am fugit la concert. Armata o făceam la Chișoda, așa că nu am venit de foarte departe. Cu Dacian s-a întâmplat o situație hilară, ce mă face să zâmbesc și acum. Înainte de concert, trupa făcea soundcheck, iar el stătea în ușa clubului și încasa banii de intrare. Eu am venit îmbrăcat în verde împreună cu încă un soldat și l-am întrebat (la mișto) dacă nu au reducere pentru soldați, la care el îmi zice: „aaa, ăsta nu-i un loc din ăla, știi tu, de petrecere cu muzică populară”. Eu o țineam sus și tare că vreau să intru la concert de punkisti cu reducere și gata. Dacian era exasperat. Până la urmă mi-a zis, bine, mă lasă cu jumătate de preț, dar să nu fac scandal… Până la urmă i-am zis că eu cânt cu trupa asta, dar acum sunt soldat, nu m-a crezut, evident. Până la urmă a venit la intrare careva din trupă și am intrat gratis, iar cu Dacian am devenit prieteni pentru mulți ani după aveniment. Înăuntru, normal, mă cunoștea multă lume, țin minte că făceam pogo și ăștia îmi aruncau prin aer boneta de militar. Îmi aduc aminte că îmi plăcea foarte tare cum sună cu Andrei la voce și eram bucuros că dă în sfârșit trupa concert“, spune Lori.

Formația Haos: Adrian Iacob „Tzavă“ (stânga), Lori și Nexantes (dreapta)

Printre problemele cu care se confruntau trupele la început de drum din anii ’90 se numărau lipsa banilor și echipamentele tehnice. O altă problemă cât se poate de serioasă era și lipsa unor săli de repetiții adecvate. Pe atunci, acestea se desfășurau în beciuri de bloc sau foste sedii de C.A.P. – uri.

„După ce am fost dați afară de la Sala „Lira” și Lendi ne-a părăsit, părinții lui Tzavă au aranjat pentru noi o „sală” de repetiții la fostul CAP de la Beregsău. Aici pentru ceva timp am repetat în formula Tzavă la tobe, Mashi la chitară, eu la bass și Dan Nichici (Nexantes) la voce. După răcnetele lui Lendi, vocea postpunk a lui Nexantes a reprezentat o schimbare majoră în sound. Am avut și o casetă înregistrată în formula asta, dar s-a pierdut. Păcat, e istorie. La scurt timp, Nexantes s-a mutat la Craiova, unde era un grup destul de solid de punkiști, înființând formația Terror Art. Cu Nexantes am rămas prieteni până în ziua de azi, mai mult, în anii următori am cântat în numeroase locuri împreună. După plecarea lui Nexantes, a trebuit să plecăm și noi de la CAP-ul cu pricina. În perioada asta, am auzit și noi că la cafeneaua PNȚ-ului din Piața Libertății începuseră să se strângă punkisti și rockeri din tot orașul. Aici barmanul era un tip de origine turcă pe nume Ali, care făcea o cafea tare bună. Cred că e ultimul loc unde s-a făcut cafea la nisip turcească la Timișoara. Ne-am împrietenit, el ne lăsa să băgăm pe șestache și vodcă pe care o băgam în cafea. Acest Ali auzea zilnic cum tot vorbeam între noi că ce bine ar fi dacă am avea un club al nostru etc. El ne-a făcut lipeala cu aripa de tineret a PNȚ-ului, de la care am primit în folosință beciul de sub cafenea. După o muncă uriașă de scos moloz și gunoaie, aici ne-am făcut clubul și sala de repetiții. Locul a început să atragă lumea underground din tot orașul. Tot aici l-am cunoscut pe Andrei Racolța prin ’92, căruia nu cu mult mai târziu i-am făcut propunerea să se alăture formației pe postul de chitarist și vocalist. Prin 1995 nu ne-am mai înțeles în privința stilului abordat, Tzavă și Mashi voiau să cânte NU Metal, care începuse să fie la modă destul de puternic, iar mie și lui Andrei tocmai că ne plăcea tot mai mult stilul pe care-l abordăm și ideea de punk. În plus, pe noi ne-a prins tot mai tare atitudinea DIY, care implica și alte activități, în afară muzicii și a concertelor. În scurt timp l-am cooptat pe Adi Paraianu (Floyd) la tobe și în această formulă am cântat cam până prin 2003. După ce Floyd a plecat la Persona, cu noi au mai colaborat la tobe Richie Alznauer (Nomansband) și Sergiu Popovici (Stone Fixion). În 2002 eu m-am mutat la Budapesta. În următorii câțiva ani am mai făcut naveta pentru câte un concert, dar apoi mi-am luat în serios noul job de curator muzeal și am renunțat la Haos. Andrei a dus trupa mai departe, în perioada mai recentă mergând în direcția colaborării tot mai intense cu Teatrul Auoleu“, spune Lori.

Printre concertele memorabile susținute de cei de la Haos de-a lungul anilor s-au numărat cel dintr-un garaj din Bratislava, pe scena festivalului de punk din Pécs, in halele care au găzduit festivalul Underground sau în centrul cultural autonom EKH din Viena. Dar și cele din Pesac și Periam, unde pe post de scenă muzicienii aveau parte de… o remorcă de tractor.

„Prin anii ‘90, în comuna Periam exista un nucleu solid de undergrounderi, cu care noi eram prieteni. Acolo se organizau punkoteci, concerte, etc. Mult înainte de Rock la Mureș, Petru Lungu organiza astfel de evenimente la Periam și Pesac. La invitația lui am cântat de mai multe ori în ambele localități. La Pesac el avea un birt într-o biserică părăsită, iar în curte a organizat prin 1997 sau 1998 un concert cu Haos, Radical din Val, Guranii și Koma, trupa lui Nita Buda. Concertele astea se organizau cu buget limitat, practic mâncam și beam bine și cam atât. Până și pe post de scenă am folosit o remorcă de tractor , care în timpul concertului se mișca sub noi de parcă eram pe o placă uriașă de surf. Publicul din sat nu era nicicum, câțiva localnici, care au apărut acolo împinși de curiozitate, adunați în vreo 2-3 grupuri. Mâncau semințe și beau bere, râzând de indivizii veniți din oraș, în frunte cu polițistul Cristi, care făcea pe organul important, beat și cu chipiul dat pe ceafă. Publicul real era format de fapt din prietenii noștri, care ne cam însoțeau peste tot. Pentru noi cântările acestea erau de fapt picnicuri dansante, care se terminau cu beții de pomină“, își amintește Lori.

Formația Haos în concert la Periam 1998

Mișcarea Underground din Timișoara

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că după Revoluția din 1989 societatea românească s-a resetat. În contextul acelor ani care au avut parte de o serie de evenimente deosebite, a existat în Timișoara un nucleu de tineri care își doreau să șocheze. Și să schimbe mentalități. Și care s-au reunit în Asociația Culturală Mișcarea Underground.


O mișcare care a introdus în Timișoara cel puțin, ideea de DoItYourself. Pentru că era nevoie de o resetare și-n muzică.

„Noi, o mână de oameni— cam același grup  care a constituit în ’90 “Asociația Culturală Mișcarea Underground” la cafeneaua care exista la  sediul Partidului Național Țărănesc , am vrut ca prin activitatea noastră să lovim, să șocam, să schimbăm mentalități. Împreună cu cercul ăsta de prieteni, cam 20-30 la număr,,ne-am implicat într-o serie de inițiative,  să le zicem do it yourself: am înființat asociația culturală, am scos fanzine, ne-am făcut un club, am adus formații “de dincolo”, etc. Era extrem de dificil la începutul anilor ‘90 să organizezi toate aceste activități. În final, să-ți faci o formație, care să reprezinte modul tău autonom de gândire, a fost oarecum o chestie naturală pentru aceia dintre noi care o rupeam oarecum la vreun instrument. Așa s-au înființat prin ‘91-’93 formațiile Haos, Umbre Zidite și Arc Gotic. Repetam și concertam împreună, deoarece nu prea aveam scule că să facem asta separat. Grupul de la PNȚ a introdus conceptul de DIY în activitățile culturale, nu știu dacă în România, dar cu siguranță în Timișoara. La fel și organizarea de concerte în spații mici, în cluburi. În prima parte a anilor ‘90, pentru o formație nouă, cam următorii pași erau necesari pentru afirmare: trupa nou înființată își activa toate cunoștințele că să poată fi acceptată la vreun festival (Tim Rock, Posada, Festivalul Berii, Festivalul Saltimbacilor etc.), să cânte vreo 2-3 piese , aproximativ 15-20 de minute. Nu prea era loc pentru newcomers pe scenele mari de formațiile cu ștaif, de mainstream. Am participat și noi cu Haos la câteva încercări din astea, toate au fost niște rateuri își băteau joc de noi la la sonorizare, iar trupele consacrate ne luau de sus. Astfel, foarte repede ne-am abătut de la drumul cunoscut, și împreună  cu celelate trupe ale Mișcării Underground am început să ne organizăm propriile concerte de club, cu scule puse mână de la mână. Între timp s-au mai înființat și alte trupe, devenind astfel tot mai mulți… În câțiva ani, am construit  în Timișoara o mișcare muzicală (de punk și metal) paralelă cu cea oficială, cu timpul adunându-se tot mai mulți oameni în jurul nostru. Această mișcare a culminat cu organizarea primei ediții a Festivalului Underground Timișoara, în 1997“, spune Lori.

Evenimentele desfășurate sub genericul Festivalul Underground (UGTM) au pus Timișoara pe harta muzicii autohtone, aici concertând o serie de formații din țară și din străinătate. Desfășurate sub „aripa“ celor de la O.S.U.T., evenimentele acestea au reprezentat o bulă de oxigen pentru resetarea scenei muzicale românești de după Revoluție.

„Din perspectiva mea, Festivalul Underground a reprezentat în România în principal schimbarea. Până la UGTM, trupele mici nu prea aveau unde să cânte, ori cunoșteai pe cineva și te bagă pentru  vreo 15-20 de minute la vreun festival ca Tim Rock, Posada sau vreun festival al berii din vreun oraș, ori  frecai sala de repetiții (dacă aveai vreuna) cu anii. Concerte de club nu se prea țineau din lipsa sculelor. Era o sărăcie lucie în anii aia. Față de festivalurile existente, UGTM chiar a fost liber și a reprezentat o schimbare de paradigmă. Nu degeaba veneau să cânte (pe gratis) din București și din toate colțurile țării trupe de tot felul. Nu a fost doar o schimbare de mentalități, a  fost și o schimbare de stil: nu auzeai la celelalte festivaluri (poate numai în treacăt) trupe de punk, alternativ, sau hardcore. Era o atmosfera nouă, era foarte fain, practic tot weekendul cu festivalul, vreo câteva sute de oameni, îl petreceam împreună, ascultând muzică, interacționând, și evident, band. În anii următori au fost și scandaluri, dar  a fost inevitabil să se întâmple și acest lucru.

Dacian Vâlcu și Horațiu Hot au fost organizatorii principali ai festivalului, iar pe lângă ei eram și noi, o echipă de vreo 10 oameni, care am pus umărul la organizere: la contactat trupe, la lipit afișe, la căutat scule, lumini etc. Am făcut cam tot ce se cerea, cu foarte puțini bani, dar cu foarte mare ambiție. Dacian și Horațiu au venit cu ideea că  Organizația Studenților de la Universitatea de Vest (OSUT) ar putea oferi un cadru instituțional adecvat organizării festivalului. Pentru a susține ideea asta, mai mulți prieteni care eram studenți ne-am înscris în OSUT, iar acolo, cu ocazia alegerii noului președinte, toți am votat pentru Florin Godean (Ratonu’), care la rândul sau era un susținător puternic al ideii organizării unui astfel de festival. Practic, UGTM-ul și StudentFestul au devenit programele oficiale ale OSUT-ului. Văzând succesul UGTM-ului, un an sau doi mai târziu Florin Unguras (UFO) și cercul lui de prieteni au organizat după același model, festivalul TM Base. Practic OSUT, sub conducerea lui Ratonu’— dar și după mandatul lui— a organizat în anii aceia trei evenimente excepționale: StudentFest, UGTM și TM Base iar datorită acestora, era un „vibe” la Timișoara, de ne invidia toată România. De la an la an am organizat tot mai bine festivalurile Învățam unii din greșelile celorlalți, iar în final întodeauna doboram recorduri de audiență, și cu UGTM, și cu TM Base. Cu siguranță, ambele festivaluri  își au locul în istoria contemporană a mișcării muzicale din România“, spune Lori.

Lori la Muzeul de Istorie din Budapesta

Începând din 2002, Lori s-a mutat la Budapesta și privește „scena“ într-un mod cât se poate de neutru. În ceea ce privește diferențele dintre acele vremuri și cele actuale, el este de părere că atunci exista entuziasm. Iar acum….

„Ce am avut atunci? Tocmai lăsasem în urmă un sistem sufocant, foarte restrictiv și ne doream o schimbare. În Timișoara, după Revoluție era în aer o efervescență a schimbării. Nu doar cultural sau muzical, ci mult mai profund, politic și social. Mă refer la Proclamația de la Timișoara, apoi toată atmosfera anti Iliescu, noroc că nu ne-am trezit și noi cu niște mineri pe cap… Atunci aveam în plus entuziasmul. Nu am așteptat să ne pună cineva pe tavă ceva, ci am construit noi. Am avut nevoie de un club, ne-am făcut unul, am vrut un festival, ne-am organizat unul etc. Ce lipsește acum? Nu știu, e foarte ciudat să mergi la Manufactura la un concert și să vezi doar câțiva inși, și ăia din generația ta. La Budapesta sunt pline cluburile. Nu știu ce se întâmplă la Timișoara, chiar nu știu, și mă dezamăgește. Din păcâte, revin destul de rar în oraș și nu prea mai cunosc scena rock românească de acum. De urmărit, îi urmăresc tot pe prietenii vechi. Știu că Tibi Mijea și cu Coacază au adus un suflu nou de ceva timp pe scena underground, mai pot să-l amintesc pe vechiul meu prieten, Levi, care la rândul lui bagă chestii interesante cu Crazy Plumbers. Rehab Nation din Cluj îmi pare o trupă foarte bună. Desigur, IPR nu se dau bătuți, și Haos mai are câte un concert din când în când. Dar momentan eu nu prea știu de vreo formație de punk, care să cânte la modul serios în România, poate Dead Ceaușescu’s. Îmi cer scuze dacă greșesc“, spune Lori.

Muzeul de Istorie din Budapesta

Fostul membru fondator al formației Haos a reușit să împace cât se poate de armonios pasiunea pentru istorie cu cea pentru muzică, astfel încât actualmente este curator muzeal la Muzeul de Istorie din Budapesta.

„Cântatul nu îmi lipsește— hai că mint, uneori da — pentru că am o meserie interesantă, care mă pasionează și îmi ocupă tot timpul. După o muncă de aproape zece ani am obținut titlul de doctor în istorie, cu un subiect de studiu care se referă la Timișoara. Sunt și coautor al unei cărți despre cetatea Timișoarei. Jobul meu actual implică organizarea de expoziții muzeale pe diverse teme, de istorie socială, culturală, istoria artei etc. Am fost curator colaborator al unor expoziții la Paris, Roma, Viena, Bratislava, Talinn, ca să amintesc numai capitalele pe unde am lucrat. Pasiunea mea pentru punk-rock și underground s-a împletit cu meseria anul trecut, când am fost curatorul principal al unei expozitii aniversare care celebra 30 de ani de istorie a clubului underground Fekete Lyuk (Gaură Neagră) din Budapesta La sfârșitul anilor ‘80, Fekete Lyuk a fost echivalentul CBGB în Europa Centrală, având o încărcătură socială, culturală și emoțională care a rămas vie în memoria colectivă până în zilele noastre. De altfel, pentru mine a fost o mare emoție să documentez pentru publicul de diferite generații clubul pe care și eu îl vizitam cu reverență la începutul anilor ‘90, unde i-am văzut live cântând pe UK Subs de exemplu. Spre surprinderea mea, am primit feedback pozitiv nu doar de la cei care au fost în club (unii chiar donând obiecte și documente), cât și de la generațiile Y și Z, care știau despre club doar din poveștile părinților lor. Mă mândresc cu faptul că expoziția aceasta a fost nominalizată de presă maghiară printre cele mai importante 10 expoziții pop culture din Ungaria din ultimul deceniu și îndrăznesc să ii atribui succesul și pe seama trecutului meu de punkist, care m-a făcut sensibil mai apropiat de subiect. În timpul liber, profit de Budapesta ca oraș bike-friendly. De altfel, istoria ciclismului în Budapesta a fost subiectul unei alte expoziții de mare succes la care am avut șansă profesională de a fi unul dintre curatori. Tot în Budapesta profit de scena muzicală foarte ofertantă. Adesea concertele de din cluburile celebre ale orașului mi-au dat șansa să mă revăd cu prietenii din Timișoara și evident cu membrii actuali ai trupei Haos“, ne-a mărturisit Lori.

În ceea ce privește mișcarea punk din România, Lori consideră că au existat diferențe notabile între scena din Timișoara și cea din restul țării, iar în comparație cu țările vecine stăm cât se poate de prost.

„Acum nu știu să existe vreo mișcare punk în România. În anii ‘90 a fost… la un nivel oarecum național, la Timișoara, Craiova și Reșița— tot aici intră și Deta și Periam- în primul rând, apoi la București, la Cluj, prin Bacău și Iași etc. Diferea totuși mișcarea punk din Timișoara față de celelalte, noi eram mai mult cu acțiunile DIY, ceilalți erau mai mult cu bețiile și golăneala. Nu se poate compara mișcarea punk din România cu ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie și Ungaria. Acolo formații ca Paraf din Rijeka, sau The Spions din Budapesta au existat încă din 1977, și astea se exprimau exact ca de exemplu Richard Hell și trupele din CBGB. În România Haos, prima trupă de punk, s-a înființat abia în 1991 și a performat prima oară abia în 1993. În Iugoslavia era „comunismul liberal” al lui Tito, iar în Ungaria Gulaș-comunismul lui Kádár; ambele au permis manifestările underground ca pe o supapă, pe care o puteau deschide când se acumula o atmosferă socială prea încărcată. În România era mai rău ca în Coreea de Nord, aveam parte numai de abureli gen ‘Cântărea României’, mai ales spre sfârșitul anilor ‘80“, este de părere dr. Loránd Alfréd Balla.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.