Cristina Bălan, invitata specială a recitalului formației Bega Blues Band: „Există o...

Cristina Bălan, invitata specială a recitalului formației Bega Blues Band: „Există o legătură între nivelul intelectual al unui om și muzica pe care o ascultă“

0
DISTRIBUIȚI

Cu două decenii în urmă, scena autohtonă inclusă în așa numita zonă a „muzicii comerciale“ arăta complet diferit, artiștii acelor vremuri chinuindu-se din răsputeri să imite „sound-ul de afară“. Una din formațiile care a scris o filă de istorie în această „felie“ a fost trupa timișoreană Impact, compusă din Rareș Timiș și Cristina Haios (devenită Cristina Bălan, după căsătorie).

Duo-ul care a debutat în 1999 cu albumul Atinge-mă, a cucerit publicul cu o serie de piese de succes printre care s-au numărat „Aș da“, „Să-pun“, „Te iubesc“, „Departe de tine“ sau „Lasă-mă să visez“. Artista născută în 19 august 1981 la Timișoara a revenit în lumina reflectoarelor cu cinci ani în urmă, când a câștigat concursul Vocea României. Din anul 2012, Cristina este căsătorită cu Gabriel Bălan, iar cei doi au băieți gemeni, care suferă de sindromul Down. Cristina Bălan revine „acasă“ ca invitată specială în cadrul concertului susținut de Bega Blues Band care va avea loc luni 3 august în Piața Libertății, evenimentul fiind inclus în cadrul festivalului Blues pentru Timișoara. În cele ce urmează, am realizat un interviu cu Cristina, în care am aflat o serie de amănunte inedite din cariera artistei care înainte de a deveni cunoscută cu trupa Impact cânta cu viola prin restaurantele timișorene…

– Ai studiat la Colegiul „Ion Vidu”. De unde vine pasiunea ta pentru muzică, ai moștenit pe cineva din familie?

– Încă din primii ani ai copilăriei am avut o puternică chemare și dorința de a cânta, de a reproduce sunetele auzite. Țin minte că îmi luaseră ai mei un pian mic de jucărie și la el cântam ce auzeam la radio. Scoteam notele și le cântam, fără îndrumarea cuiva. Și aproape din orice făceam muzică. Nu a trecut mult timp și cei din jur au început să observe și să-i sfătuiască pe părinții mei să mă dea la școala de muzică. Așa am ajuns să studiez vioara, la nivel de amator, încă din clasele primare. Ulterior am schimbat-o pe violă, pentru că în clasa a 5-a când am ajuns la liceul de muzică, eram destul de în urmă cu nivelul de studiu, iar viola e un instrument care se studiază abia dintr-a 5-a. În familie nu am pe nimeni in domeniul muzical. Tata și mama amândoi iubesc muzica; mama chiar a avut o tentativă de a fi cântăreață, dar s-a pierdut pe scenă, din cauza emoțiilor. Un străbunic am înțeles că mai cânta la vioară, ca amator. În afară de asta, rădăcinile muzicale din familia mea sunt scurte.

– Care au fost primele apariții în fața publicului?

– Înainte de trupa Impact, cântam prin Timișoara, pe la baluri de boboci sau festivaluri. Mai cântam și cu viola prin restaurante, pentru a câștiga bani. Țin minte că în Complexul Studențesc mergeam la un local și mă băgam după un paravan, scoteam partituri de tot felul și îmi făceam studiul acolo, cum ar veni. Cântam sonate, concerte, mici melodioare cunoscute.

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?

– Pe vremea copilăriei mele nu aveam discuri; ori că nu ne permiteam, ori că se găseau greu, în orice caz, noi nu aveam colecție de discuri în casă. Casete, asta țin minte. Iar prima casetă de care îmi amintesc este Freddie Mercury cu Monserrat Caballé, Barcelona. Aveam vreo 8 ani sau așa. Foarte puternic m-a impresionat, am simțit că asta e ce-mi doresc, să mă exprim vocal. M-am îndrăgostit de Freddie Mercury și de atunci i-am iubit vocea și muzica, fără încetare.

Cristina alături de Rareș Timiș, membrii formației Impact

– Ai devenit cunoscută cu trupa Impact. Cum vezi astăzi acele vremuri… ce amintiri frumoase și mai puțin frumoase ai din acea perioadă?

– Pe vremea când eram în Impact eu îmi trăiam visul de a fi pe scenă, nu aveam treabă cu vedetismul sau aparițiile media. Tot ce îmi dorisem vreodată era să țin un microfon în mână și să cânt. Desigur, doream să cânt muzică “serioasă”, cum se spune. Și am ajuns să cant muzică de divertisment, de club, de dans, nu chiar ce visam, însă scena e scenă, publicul e public și mai era și mirajul industriei muzicale care începea să prindă contur.
Cele mai frumoase amintiri cu Impact sunt legate de filmări de videoclip și turnee. Spre exemplu, în 2003 aveam o campanie de sănătate sexuală, cu trupele Class și Hi-Q, Mergeam prin licee și le spuneam adolescenților despre importanța prezervativului, apoi aveam concert și era o energie bună în toată treaba asta. Amintirile neplăcute le-am uitat. Ele au legătură, în cele mai multe cazuri, cu sonorizarea proastă și chinul ce-l presupune acest lucru, pentru cel de pe scenă.

– Aveai emoții înaintea concertelor? Acum mai ai? Cum treci peste ele?

– Am avut dintotdeauna și am și în prezent emoții, înainte de a urca pe scenă. Mai mult decât atât, în ultimii doi ani am avut de furcă cu aceste emoții, transformate în atacuri de panică. Pe fondul unei depresii, al anxietății, aceste emoții s-au transformat în blocaje puternice la nivel mental, emoțional. De câteva ori am ajuns pe scenă după ce… dădusem la boboci, cum se spune în popor. Adică atât de intensă era teama de (nu pot spune exact, e ceva irațional), încât mi se făcea rău. Știu că nu sunt singura, inclusiv Beth Hart a vorbit despre lucruri de acest gen.

– În 2013 te-ai retras din muzică dedicându-te copiilor tăi. După o pauză, ai revenit sub lumina reflectoarelor la Vocea României. Cum a fost acest „comeback“? Ți-a lipsit …muzica?

– Muzica este înăuntrul meu, o port cu mine în orice etapă a vieții, mereu transformându-se, căutând să evoluez. Pauzele sunt binevenite, în opinia mea. Orice artist are un vârf, apoi e necesar să se reevalueze, să se reinventeze, să țină pasul. Nu e ușor, într-o industrie care caută, la fel că orice industrie, comercialul. Tocmai pentru că mi-a lipsit muzica și nu partea ei comercială, am decis să merg pe un drum mai îngust, mai departe de lumina reflectoarelor, în zona mai sinceră și mai liberă.

– Ce planuri muzicale ai la ora actuală?

– Această perioadă este dificilă pentru toți artiștii liber-profesionișți. Până de curând, îmi doream să fac un album, ajunsesem la Hahaha Productions și compusesem câteva piese, apoi am înțeles că e nevoie de mai multă implicare decât pot să ofer (prezență la studio, la sesiuni de creație, de socializare șamd). Situația familială nu mi-a permis să fac mai mult decât am făcut, în toți acești ani. Însă industria muzicală nu așteaptă pe nimeni, nu oferă consiliere psihologică, suport financiar, ori ești prezent ori nu. Și atunci am decis că mai important pentru mine e să îmi îngrijesc copiii și să mă dedic lor.

– Cum ți se pare cultura muzicală în general în România?

– Cultura muzicală se clădește în ani, începând din copilărie. La fel cum matematica dezvoltă creierul, la fel și muzica, strâns legată de matematică (cei ce au studiat știu despre ce vorbesc), are acest prerogativ. Spre exemplu, copiilor mei le pun multă muzică clasică dar și alte genuri pe care le consider benefice: blues, jazz, pop-rock de calitate etc. Există o legătură între nivelul intelectual al unui om și muzica pe care o ascultă. Am auzit opinii cum că nu există muzică rea sau bună, că este de gustibus. Eu nu cred asta. Așa cum nu poți spune că nu există mâncare rea sau bună. Eu asemăn muzică actuală de consum cu fast food-ul. E ceva ce te satisface pe moment, ceva facil, ceva ce devine trendy pentru că mulți îl consumă. Și știm cu toții că omul este un animal care dorește să aparțină. Din păcate, cultura muzicală din România se poate vedea cu ochiul liber și e trist: multe genuri muzicale nu sunt reprezentate la nivel mainstream și artiștii lor rămân în underground. Să luăm blues-ul, de exemplu. Nu este un gen muzical nativ, dar nici raggaetonul nu este, care e prin topuri. Și cum ar putea cineva să înțeleagă blues-ul și să-l cânte, când el vine cu niște reguli muzicale, improvizație, studiu permanent. Pentru asta e nevoie să cunoști muzică. Însă muzică e privită că un hobby, ceva ce faci să te distrezi, nu o meserie serioasă care presupune ani de studiu și sacrificii. Cu o astfel de mentalitate nu ai cum să fii un popor cu o cultură muzicală generală bună. Și asta se vede la orice nivel. Muzica nu dezvoltă doar creierul, ci și spiritul.


Este specifică planului eteric, de unde vine și inspirația. .

– Cum ți se pare scena de muzică „clasică“ și scena „jazz“ în România? Ce s-a schimbat în ultimii ani – din perspectiva artiștilor care sunt activi în aceste scene dar și din punctul de vedere al publicului care „gustă“ aceste stiluri? Ce ne lipsește?

– Din fericire, sesizez tot mai mult interes pentru aceste zone muzicale. Mediile de socializare ajută mult la propagarea lor, unde înainte se bazau doar pe difuzări radio sau tv. Au apărut festivaluri dedicate, un pas în față pentru educarea publicului obișnuit cu evenimente gratuite, cu muzica de consum. Însă tot oamenii de profesie sunt cei care fac posibile aceste mici progrese, iar la nivel educațional încă nu dăm Cezarului ce-i al său, în sensul că orele de muzică în școli sunt făcute pe genunchi, considerate oarecum inutile. Și atunci cum să ai pretenția ca viitorii adulți să consume muzică de calitate, când ei nu înțeleg muzica? Ne lipsește interesul pentru lucruri care nu țin de nevoile bazale. Dar asta ține și de nivelul de trăi…

– Care este mesajul tău pentru melomani în aceste vremuri complicate de pandemie? Cum crezi că va arăta viața muzicală „după“ ?

– Încep prin a spune că aș fi vrut să ofer sesiuni muzicale online, în această perioadă. Pentru cei care iubesc muzica și au nevoie de ea. Nu am reușit, din motive obiective. Însă cred că fără muzică, omenirea ar fi robotizată. În toată istoria ei, cântatul a fost mereu alinare, armă, terapie, putere, inspirație. Cred că muzica nu va dispărea niciodată și văd în mediul online atât de mulți copii talentați, cântând la diverse instrumente sau vocal, e ceva firesc, în natura noastră. O exprimare a divinității omului. Totodată, mediul online va fi o scenă din ce în ce mai mare și mai importantă. Platformele de sponsorizare a artiștilor, de asemenea.

– Care este secretul unei trupe „stabile“? Cât de greu este să menții o trupă „în viață“ având în vedere că mulți muzicieni au orgolii exacerbate? Există o rețetă „valabilă“ pentru că o formație să rămână „pe baricade“ decenii întregi?

– Cunoscând atâtea trupe și având experiență personală, cred că longevitatea stă în chimie, până la urmă. Sunt muzicieni care lucrează în echipă și mai sunt și lupi solitari. Este foarte dificil să menții un proiect muzical în care există mai multe entități, pentru că, așa cum a fost și cazul meu, uneori simți nevoia să treci la alt nivel, la altă etapă, să schimbi genul muzical. De multe ori, destrămarea unei formații nu are vinovați, ci doar contexte. În cazul Impact, știam că există un termen de valabilitate. Pur și simplu nu ai cum să faci muzică de club la nesfârșit. Și în cazul altor trupe, unii membrii au simțit că vor altceva. Când există chimia despre care spuneam, nu mai contează orgoliile, ci doar scopul, motivația. „Rețeta” cred că stă în maturitatea membrilor unui proiect muzical și în gândirea pe termen lung. Echilibrul e alt element care cred că trebuie să existe în ecuație. Seriozitatea, altul. Și, la fel de important: e nevoie de un lider de trupă, o figură puternică și carismatică.

– De unde îți vine inspiraia pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzică ta?

– Poate părea ciudat, dar uneori mă inspiră câte un artist. Se întâmplă să ascult o piesă și să mă inspire să scriu altă piesă. Nu să copiez, ci doar starea pe care mi-a dat-o la prima ascultare. Așa s-a întâmplat cu una dintre piesele pe care le-am scris și apoi lucrat la Hahaha. Auzisem o melodie, asculta soțul meu ceva, și mi-a plăcut trăirea ei, așa că am urcat în studio și am scris o piesă care nu seamănă deloc cu cea care m-a inspirat s-o scriu. Doar starea aceea. Alteori scriu versuri și apoi caut acorduri care să-mi placă și le cânt cum îmi vine, la liber. Și de acolo dezvolt totul. Nu am un anumit modus operandi, se întâmplă să “aud” o linie melodică în mintea mea, cu tot cu versuri sau să visez un refren. Mesajul pe care vreau să-l transimt diferă de la o stare la alta. Am scris și piese melancolice dar și vesele, am scris și piese cu mesaj social (sunt deocamdată în sertar). Ce vreau să transmit întotdeauna e emoția. La fel că o poveste, să rămâi cu un gust după.

– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?

– Finala de la Vocea României m-a marcat, chiar vizibil. A fost cel mai stresant și dificil moment din carieră mea. Fizic am slăbit trei kilograme în acea seară, iar spre sfârșit pielea îmi era gălbuie. Eu și somatizez rapid emoțiile, e adevărat.

– Se poate trăi decent din muzică în România? Ce fel de muzică trebuie să creezi că să trăieșți din ea?

– Se poate trăi mai mult decât decent din muzică, în România. Însă nu din orice muzică și nu oricine. Cei care doresc să trăiască (bine) din muzică trebuie să știe că e nevoie de timp și de multă dedicare. Când ești pasionat de cântat, toate acestea nu par eforturi mari. Eu nu am simțit că muncesc din greu, spre exemplu. Dar era colegul meu, Rareș, care se ocupa de partea logistică. Pentru că, în afară de partea vizibilă (scenă, clipuri etc) există și cea practică, la fel ca în orice business. Ce fel de muzică trebuie să creezi pentru a trăi din ea? Cred că răspunsul e evident: depinde cum vrei să trăiești. Vrei yacht, Bentley, party în Dubai? Creezi ce se ascultă în aceste conjuncturi. Muzică de consum, adică. Nici nu trebuie să fii prea creativ, ajută mult tehnologia.
Vrei să trăiești decent, fără pretenții de lux, creezi muzica pe care o ascultă oamenii la evenimente personale, în cluburi, la terase. Dar dacă vrei să creezi muzica sufletului tău și ai un suflet îndrăgostit de jazz, de exemplu, ai nevoie de un job stabil. Există și un banc legat de asta: se duce jazzistul la medic și i se spune că e cam gravă situația, că mai are de trăit doar două luni. La care jazzistul „Din ce?!?!?!” Râdem, râdem, dar mulți artiști talentați stau în umbră sau pier, pentru că nu se pot încadra în regulile unei industrii cam înguste. Din momentul în care muzica a devenit de vânzare, a început să se transforme într-un produs.

– În carieră ta muzicală ai avut și momente mai puțin reușite? Cum ai trecut peste ele?

– Au fost o mulțime de momente nereușite. Auto-critica mi-a dat mereu de furcă și nu m-a prea lăsat să mă bucur de realizările mele. Mereu trebuia mai bine, mai mult, mai…mai… Când mă uit la mine, observ în primul rând greșelile și interesant e că acele greșeli le văd scuzabile sau drăguțe la alți colegi de breaslă, însă mie nu mi le pot ierta.
Un moment mai puțin reușit am avut la Vocea (tot amintesc de acest concurs, însă, credeți-mă, a fost un punct de cotitură pentru mine, un maraton, un colac de salvare într-o perioada neagră). În finala concursului eram epuizată, o mamă cu doi bebeluși, lipsită de încredere în sine, presată de miza trofeului și de cei care mizau pe mine. La momentul duetului cu Tudor am clacat încă de la început, când am uitat versurile. Pur și simplu era totul alb în capul meu. Și țin minte că Tudor s-a uitat la mine, am văzut că pricepuse situația și a căutat să mă ajute, în timp ce mi se părea că tot platoul se prăbușește pe umerii mei. Am simțit că îl dezamăgesc și intrasem în panică, nu m-am mai putut bucura de piesă, de moment, o voce îmi urla în cap „ai dat-o-n bară, mai!” Și în tot acel haos căutam să mă ancorez de ceva, să mă ridic din hău. Am reușit să fac asta la următoarea piesă, This is my life, cu genunchii tremurând pe sub rochia roșie, cu versuri uitate din nou, improvizând. Am cântat cu disperare, cu furie, cu teamă, cu speranța și cu tot sufletul. Atunci cred că a ajuns emoția mea la oameni, dezbrăcată de toate artificiile aferente unui show televizat.

– Vei cânta pe scenă alături de Bega Blues Band la festivalul Blues pentru Timișoara. Cum s-a născut această colaborare și câte piese vei cânta?

– Am studiat la Colegiul Național Ion Vidu.. Eram printr-a 8-a când l-am cunoscut pe Johnny Bota, în timpul unui examen de violă. Nu bănuiam atunci că îmi va deveni profesor. El preda doar la liceu, iar eu mai aveam un an de gimnaziu, însă i-am devenit elevă în urma cererii sale. Mare noroc am avut sau așa a fost scris, pentru că în afară de a-mi fi profesor, Johnny a fost și o figură paternă importantă, de la care am învățat multe. După absolvirea liceului am avut o scurtă colaborare cu Bega Blues Band, pe albumul Te sponsorizez, la piesa cu același nume. Niște intervenții vocale, nu cine știe ce. Însă am fost foarte mândră de acest lucru. Și, deopotrivă, am simțit că nu merit asta pentru că nu cunosc suficient de bine zona jazz-ului. Din nou, auto-critică. De data asta, sunt invitată să cant mai multe piese cu Bega Blues Band și pentru asta am ascultat exclusiv jazz în ultimele săptămâni. Cumva, tot eleva lui Johnny am rămas.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.