Născut într-o duminică cu soare din anul 1949, la Timișoara, Mircea Baniciu este o figură aparte în muzica autohtonă. Artistul care recent a împlinit 71 de ani are un lipici deosebit la public și de fiecare dată când ajunge „acasă“ are parte de un public divers ca vârstă, ce savurează pe deplin piesele cântate de el. În cele ce urmează am realizat un interviu cu Mircea Baniciu, care în stilu-i șăgalnic ne-a dezvăluit câteva momente inedite din cariera sa.
– Înainte de chitară a fost pianul. Mama ți-a spus că dacă intri la liceu îți cumpără o chitară. Cum a fost perioada de pian, nu îți lipsește?
– Perioada mea de pian a fost legată de copilăria mea năzbâtioasă, aș putea spune, în care îmi petreceam timpul mai mult pe stradă, cu prietenii, cu golanii. Eram un puști ancorat în tot ce se întâmpla în cartier… joacă, șantiere… și se întâmplau o mulțime de lucruri acolo. La un moment dat propietăreasa casei în care locuiam i-a a zis mamei mele: „Copilul ăsta are abilități muzicale… hai să-l băgăm la pian”. S-a întâmplat să avem o profesooară de pian și lucrurile au mers așa până în clasa a VII-a când am văzut nu întâmplător un film care se numea Tinerii… cu Cliff Richard în rol principal și trupa Shadows. În momentul ăla am înnebunit toți. Mulți din tinerii de atunci din Timișoara au luat-o razna gândindu-se că ăsta e momentul pe care trebuie să-l luăm în seamă …momentul muzical… căci ăștia au venit cu o chestie nouă… nu rock, ci o chestie curată și foarte frumos organizată. Atunci am zis…că renunț la pian și mă apuc de chitară. Mama mi-a zis „Tu la liceu n-ai de gând să intri?”. Pe scurt, am intrat la liceu și nu am regretat lecțiile de pian. La un moment dat primisem un pian în casă, căci cineva vroia să scape de el, era vorba de o familie care se mutase la bloc și nu avea unde să-l țină. Noi locuiam într-un demisol destul de echilibrat și frumos. Până la urmă pianul care l-am pus în demisol i l-am dat lui Paul Weiner, care e un cunoscut pianist timișorean plecat în Germania și cu care am multe povești. Mi s-a făcut dor de pian chiar dacă eram deja cu Phoenix…
– Primul tău spectacol a avut loc în cadrul unui eveniment organizat de Teatrul German din Timișoara. Cum a fost acel concert?
– Neintrând la facultate la arhitectură… fiindcă mama n-avea bani să mă trimită la București… am dat la Construcții, unde am picat cu bună știință. Printre prietenii mei se număra și Puiu Lazaru, care cânta bossanova și era scenograf la Teatrul German. Aveam deja ceva cunoștințe, mergeam deja bine pe chitară. Mi-a propus să cânt într-un spectacol la teatrul german. Am zis… de ce nu? Îmbrăcat frumos, ca la teatru, cântam piese de Donovan. Nu cântam românește. Spectacolul se numea Bunter Abend. Acolo, în contextul ăsta era și Francisc Valkay, maestrul de balet și cu Dorina Coșeru. Era și Eugen Gondi. Ei au spus să facem un show într-un club.
Spectacolul a avut loc în clubul PM6 care era sonorizat de trupa Phoenix, de Corneliu Schwarz Calboreanu. A trecut și Bela Kamocsa pe acolo. M-a întrebat ce fac, i-am zis că vreau să mă lansez și după ce m-a întrebat cum procedez, i-am spus că are Scwartz o sticlă de vodkă…îmi tremurau picioarele…mă îmbrăcasem frumos…Pe muzica pusă cu multă percuție de Eugen Gondi se prestau niște tablouri. Dorina și cu Francisc au făcut dansuri moderne, s-au recitat poezii, s-au citit texte haioase. Am cântat un mare succes, fetele din sală au „explodat”, s-au ridicat scaunele cu tot din cauza apariției mele acolo… glumesc, bineînțeles. S-au scris articole in ziarele din Timișoara. Kamo a trecut prin zonă a văzut ce s-a întâmplat. I-a sugerat că a apărut unu care e interesant pentru noi. Mircea Bordeianu plecase din Phoenix. Eu aveam imagine, făceam sport, desenam, cântam frumos… mă iubeau fetele și așa mai departe.
– Se împlinesc 50 de ani de când ai intrat în Phoenix, în toamna anului 1970. Cum vezi tu acum activitatea trupei din acea perioadă și care a fost cel mai frumos moment din acea perioadă?
– Imediat după ce am intrat în Phoenix, am intrat in travaliu de repetiții. Intrasem la arhitectură, aveam repetiții și ca să câștigăm bani cântam noaptea la barul de noapte de la Continental. Covaci schimbase trupa, au plecat toți când au aflat că noul filon Phoenix este cel de muzică românească. Ei vroiau blues, din astea, vrând – nevrând …cel mai potrivit eram eu. Tatăl meu avea simțul muzicii cu măsuri mixte, el fiind moț. Se știe că muzica bulgărească de exemplu, nu e ușor de cântat, e construită pe pași, pe ceea ce dansează. Eu am moștenit niște chestii și mi-a fost simplu să cânt… mulți nu știu să cânte în măsuri de 5, 7 sau 9.
La început a fost foarte greu, iar mai apoi Covaci schimbase din nou trupa și am rămas cu Kappl la bass, Costin Petrescu la tobe, el și eu.
Apăruse și Sepi, eram o trupă de studenți. Au mers strună lucrurile. Eram și frumoși și înalți …și deștepți…
Cel mai frumos moment Cu Phoenix l-am avut la Oradea. Eram in turneu, eram costumați, locuiam în hoteluri elegante… se câștigau bani. Plecasem cu autocarul care venise să ne ia de la hotel Continental din Oradea spre Case de Cultură. Aceasta din urmă era înconjurată de lume care venise să ne vadă. Sala era ocupată demult si oamenii care se aflau afară veniseră să ne vadă. A fost formidabil, un moment de neegalat…
– Cum a fost relația dintre Phoenix și Cenaclul Flacăra?
– Am avut o relație foarte bună cu Adrian Păunescu. Țin minte că a fost o ședință la liceul Șincai în București prin 1973 la care am participat. Rețeta pe care o avea Păunescu cu Cenaclul Flacăra a luat-o de la Covaci. Ideea să facă spectacol. Între timp, Păunescu a devenit un fel de conducător al cenaclului, dar nu al Phoenix- ului. De aici au fost momente mai sensibile. N-a vrut să ne lase să intrăm costumați cum vrem noi. Au intervenit niște întâmplări ciudate. Cenaclul Flacăra era pe sculele noastre de la Phoenix, ale lui Schwartz. La un moment dat, Nicu i-a zis lui Schwarz să închidă instalația de sunet, la Iași. Păunescu n-a mai avut grai. Până la urmă Păunescu a renunțat. Noi eram Phoenix, nu eram cenaclul. Afișele scriau mare Phoenix și după aia scria cenaclul. Noi aduceam publicul. După plecarea celor de la Phoenix, am apărut pe scenă la cenaclu. Lui Păunescu i s-a făcut frică și m-a scos de pe scenă.
– Cum arată și sună o chitară „bună“ pentru Mircea Baniciu?
– O chitară trebuie s-o iubești, să fie a ta. Trebuie să o acordezi și să ai grijă de ea. Prima mea chitară am făcut-o cadou cuiva. Acum am o colecție. Majoritatea chitariștilor au o colecție. Mă uit la ele, la chitări. Așteaptă să le iubesc. O să se întâmple rând pe rând. Fără o chitară bună nu poți face lucruri deosebite. O chitară te ajută, știe ce să-ți răspundă… Poți să ajungi la niște chestii nebănuite. Frecevențele care ți le dau un instrument te inspiră.
– Se poate trăi decent din muzică în România?
– Se poate trăi decent. Dacă ești foarte atent cu publicul și cu imaginea ta. Cu modul în care lucrezi cu oamenii… și cu impresarii. Ca să câștigi suficient, ai nevoie de o condiție că lumea. Se câștigă bani în România. Și nu mă refer la artiștii noi. Ci la ăștia vechi… Vintilă, Alifantis, Ducu Bertzi. Din zona asta folk în care m-am mutat și eu vrând – nevrând, neavând altă modalitate de existență. Trupele cu care am lucrat s-au desființat și s-au înființat. Mie mi-a fost teamă să lucrez cu o trupă care să depind totalmente de ea. Și acum suntem cu Pasărea Rock, care are sincope. Ca și la Phoenix, sunt multe orgolii. Nu știu dacă mai am nevoia să le fac față…
– Cât timp acorzi repetițiilor și ce te faci în momentul în care uiți ceva dintr-o piesă?
– N-am mai repetat demult dar nu uit nimic. Pentru spectacol aleg piese le interesante. Publicului trebuie să îi dai ceva interesant. Ăsta e scopul. Când cască primul din public, îmi dau seama că e timpul să plec. E nevoie de povești amuzante, trebuie să fii foarte atent ce sai publicului, să le atragi atenția când ești pe scenă.
– Care-s diferențele între un muzician de jazz și unul de rock?
– Aici am o poveste amuzantă. Am avut noroc să stau în bloc cu Doru Apreotesei, care cânta cu Post Scriptum jazz.. Eu mai mergeam la seratele lor și la serile pe care le făcea Paul Weiner cu jazz la Flora. La un moment dat l-a luat Covaci pe Paul Weiner…și i-a zis… așa, „de sus”: „Bă, ceea ce cântați voi mi se pare fals”. Weiner i-a replicat: „Dacă la noi e fals, la voi e măcel”…
– Care este secretul unui bun muzician? Cât contează „teoria“ și cât contează practica?
– Teoria și practica sunt legate. Un bun muzician trebuie să aibe în primul rând talent, să știe să cânte. Teoria e second hand. Am cunoscut o mulțime de absolvenți de conservator care n-aveau niciun haz pe scenă.
– Se poate face o comparație între scenă rock din Timișoara și România din anii ’70 și ’80, și vremurile noastre?
– Nu știu dacă se poate face o comparație. Pe atunci eram mai serioși. Ne plăcea ce făceam. Aveam o seriozitate dobândită. Ambiția era să fim la fel de bun ca ceilalți. Timișoara a fost influențată de trupele sârbești care cântau grozav. Noi ne comparam cu ei. Iar trupele sârbești concurau cu trupe maghiare ca Illes sau Lokomotov GT…
– Care au fost cele mai mari dezamăgiri din cariera ta?
– Cea mai mare dezamăgire a fost cu colegii mei din Phoenix care s-au împrăștiat ca niște păduchi. Ca niște păsări fără niciun Dumnezeu. Am rămas într-o relație cu ei… dar nu e ce a fost.
– Recent ai scos o versiune remasterizată a piesei Marea. De ce?
– Am regăsit piesa… și mi s-a părut oportun. Am reimprimat 13 piese în această vară, la care să fiu eu producătorul lor… nu Electrecord. Mi-am dorit ca piesele să-mi aparțină. S-au perindat producători diverși și nu e bine să lași piesele pe mâna nu știu cui.
– Cum se vede Timișoara acum de la București?
– De câte ori ajung în Timișoara sau în împrejurimi este un punct de pornire. Mi-aș dori să mă reîntorc la Timișoara dar nu știu dacă aș mai putea trăi aici. Lucrurile s-au schimbat foarte tare. Dar…mi-e drag de oameni. Când ajung la Timișoara o iau la pas prin oraș… pentru străzi, pentru locuri, pentru părinții mei unde sunt înmormântați. Fiecare loc are ceva aparte, sunt locuri care spun multe. Bucureștiul nu a ajuns să-mi ofere ce mi-a dat Timișoara… cu bucurii și dureri…
