Bănățeanul Florin Buciu și-a creat un nume în scena muzicală peste Ocean, tocmai la Toronto, în Canada, unde a pus la cale un studio muzical numit Fandango Recording. Alături de o serie de colaborări cu nume din continentul american, muzicianul născut în Lugoj a realizat master-urile și mixajele variantelor alternative la compozițiile semnate Stepan Project din 2020 și înainte de a părăsi țara noastră în 1994 a evoluat într-o serie de spectacole și ca membru al trupei timișorene Labirint. După ce în prima parte a interviului realizat de pressalert.ro cu Florin Buciu am aflat diverse amănunte din cariera sa, în această a doua parte artistul ne-a dezvăluit care au fost primele discuri ascultate de el, cum l-au influențat acestea în carieră, care este secretul unui inginer de sunet „bun“ și care este părerea sa despre siferențele dintre studiourile de înregistrări din România și cele din Canada…..
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
– Am început cu muzică disco, pentru că țineam seri de dans la Liceul 1, unde am terminat liceul (acum Colegiul Bănățean Timișoara). Însă prin clasa a 10 s-a întâmplat să aud piesa „Angie” a celor de la Rolling Stones, și totul s-a schimbat, era 1976… au urmat Pink Floyd, Jethro Tull, Cat Stevens, Zeppelin, Fleetwood Mac, Yes, Eric Clapton, Genesis, ELP, AC/DC… după iubiri și pasiuni pentru muzica lor, până la urmă am ajuns să înțeleg cât de senzațională este muzica lui Zeppelin și a lui Yes… apoi am ajuns la Prince și la Miles Davis… după mine cei mai fantastici muzicieni ai secolului trecut. Am un respect uriaș pentru Paco de Lucia… Cu adevărat marele titan al chitării. Inegalabil, muzician perfect!
– Când și cum ai devenit pasionat de meseria de inginer de sunet și care au fost primii tăi pași în această direcție?
– Întotdeauna m-au fascinat tonele alea de butoane de la mixere și mi se părea că este magie curată. Când am înțeles că la 35 de ani, e cam greu să te ții de muzică, nou fiind într-o țară străină, mai ales că în realitate nu am pus tot efortul în studiul instrumentului, și pentru că îmi place compoziția, mi-a intrat în cap să fac un studio de muzică. Am început să îmi fac tema de casă. Am înțeles rapid că nu există scurtături, că îți trebuie un spațiu bun, echipament bun, studiu în neștire. În 1999 am cumpărat o casă, și am transformat beciul în studio… în Canada casele au așa numitul basement, locuibil.
Primul pas a fost să cumpăr tot felul de scule… asta pentru că am avut de ales să fac eu studioul sau să angajez pe cineva. Nu e ieftin oricum, însă dacă faci tu, economisești. În studio trebuie să ai o reprezentare fidelă a sunetului, poți avea cele mai scumpe monitoare, dacă spațiul nu e corect nu o să faci treaba bună nicicum. Așa că am făcut totul… m-am dus până în Detroit pentru o fibră acustică specială, care la vremea aia nu se găsea aici, am încărcat în minivan și asta este. La sfîrșit, am analizat acustic, și, deși camera nu e mare, am ajuns la +/= 3 dB contra curbei ideale a lui Brul&Kjaer, ceea ce este o mare performanță. Experiența asta m-a ajutat și am proiectat și alte studiouri în contract.
Inițial, mai ales că totul e foarte scump, am optat pentru o configurație mai mult pentru mixaj, însă după cîțiva ani am proiectat și construit masa de mixaj/mastering care o am acum. Sunetul nu e reflectat către urechi… să nu mai vorbesc de cabluri, mulți o să râdă, însă în timp am înțeles cât sînt de importante, și am înțeles de ce plătești 20-25 dolari pe metru de cablu bun pentru mastering sau patchbay cu jackuri militare – scumpe, dar cu contact mult mai bun și enorm de durabile. E mult, mai ales că am cam 500 de cabluri între procesoare și patchbay, însă a meritat efortul.
Cu echipamentul este o altă poveste, am învățat repede lecția: dacă e ieftin și chinezesc, nu e bun. Am cumpărat odată un microfon chinezesc Studio Project și toți ziceau prin magazine că e la fel de bun ca Neumann U87. Marketing. L-am încercat, l-am pus în cutie a doua zi și l-am vândut pe ebay. Nu am mai făcut niciodată greșeala. Nu era rău, însă am prefererat să plătesc de 15 ori mai mult pe Neumann, deși diferența era poate de 10%… care este uriașă. În timp, am ajuns la o colecție de microfoane foarte faină, nu simt că există ceva ce trebuie să înregistrez și nu am ce trebuie la cel mai înalt nivel. De vreo trei ani am ajuns la un stadiu la care sânt foarte mulțumit. Fac mixaj hibrid analog/digital, summingul îl fac într-un summing box numit Inward Connection M690 a lui Steve Firlotte, o mare legendă în lumea studiourilor.
Puțini știu că Toronto e de fapt capitala recording-ului în America de Nord. Mixajele și masterul se fac în State, cam 50 la sută din marea producție muzicală e înregistrată în Toronto, în studiourile mari cum ar fi Phase One, Cherry Beach Sound, Revolution Recording, Metalworks, etc. Într-o zi am primit un telefon de la proprietarul Cherry Beach Sound, care m-a rugat să îi închiriez Tube-Tech-ul, nu mai avea timp să comande unul (e făcut în Danemarca), și i se cerea pentru niște înregistrări. l-am dat, l-a folosit la piesa „Uptown Funk” cu Mark Ronson și Bruno Mars. Pe lîngă mixaj, am început să mă ocup cu masteringul. Pentru asta ai nevoie de scule bune, atât pluginsuri cât și analog.
– Care este secretul unui inginer de sunet bun? Atunci când îți vine în studio o formație care are anumite așteptări din punct de vedere al sunetului și tu trebuie să le explici că sound-ul trebuie să sune „altfel“, cum e?
– Aici nu sîntem pe aceeași lungime de undă. Inginerul de mixaj nu trebuie să explice sunetul, el trebuie să facă un mixaj cât mai bine, să pună în valoare ceea ce i se dă și să realizeze o imagine a cântecului care să aibe greutate, distincție, adîncime, panoramare, spațiu, să ajute accentele importante, să facă în așa fel încât povestea cântecului să fie una captivantă. Din punct de vedere al sound-ului unei trupe, înregistrarea – recordingul – este esențial, să fie făcut în așa fel încât să capteze cât mai bine toate nuanțele, ca sunetul trupei să fie acolo deja. De multe ori capăt referințe înainte de mixaj, ca să înțeleg mai bine ce urmărește grupul/muzicianul. Asta este perfect, dar de multe ori așteptările lor nu se vor împlini; e o chestie de onestitate, nu se poate să cânți așa și așa și să suni că Yes sau Peter Gabriel sau Bruno Mars. E momentul cel mai greu: ce faci, le spui muzicienilor că nu poți să faci bici din rahat, sau iei slujba și banii, și pe urmă ei spun la toți că mixajul tău e prost? Dar asta se întîmplă în general cu începătorii, cei care sînt serioși știu despre ce este vorba, și știu cât de mult se pot aștepta la ceva. Din punctul ăsta de vedere trebuie să știi să comunici cu artiștii, să nu îi îndepărtezi, și să îi ajuți cît se poate.
Cei serioși au un producător.Omul de baza aici e producătorul. Toată muzică modernă, cu o singură excepție, se bazează pe producători. Ei știu ce caută, ei lucrează cu formația, îi ajută să își găsească drumul. Unii producători fac și mixaje, alțîi lucrează cu inginerii de la mixaj și știu ce să ceară. Unii au fost muzicieni, alții nu, dar toți cei buni au intuiția sunetului, știu ce lipsește, știu să sugereze soluții constructiv, și știu cum să lucreze la nivel uman cu artistul. Producătorul e acela care are viziunea finală și rolul lui e colosal. Până prin 2000 marile „recording labels” nu împingeau producătorii în față, din cauza marketingului, însă acum toți știu ce și cum. E nevoie de producător, pentru că artistul e prea legat de muzica lui și nu are obiectivitate. Ziceam de o excepție – vorbesc de Prince. El a făcut tot, avea numai recording engineer. Geniu pur și simplu.
Înainte de a lua un mixing job, ascult trackurile, apoi pun întrebări, și dacă cred că sînt trackuri care ar trebui reinregistrate fac sugestii. Încerc să descopăr ce vrea artistul cu adevărat. Însă nu în idea de schimbare a sunetului ci tocmai pentru că sunetul nu e suficient pentru ceea ce artistul vrea să spună. Sînt cîteva lucruri aici pe care lumea nu le înțelege corect: 1. Muzica ce rămîne nu este a mixeristului, ci a artistului. 2 Cântecul este cel mai important și 3. Ideea că se poate repara la mixaj e total greșită.Un cântat prost e un cântat prost, și dacă îl asculți cu Dunlaby Imperial. Mixajul poate ajută, dar nu substituie un sunet prost, care de fapt vine mai puțin din cauza instrumentelor și mai mult din mînă/capacitatea și priceperea muzicianului.
Este un clip cu Eric Johnson cântînd cu o chitară de jucărie, 90% din chităriști nu sună mai bine cu chitari super în amp/boxe Dumble.
Ceea ce mi se pare esențial aici și vreau să transmit celor care vor să ajungă undeva în muzică este simplu: dacă faci muzică pentru faima, fă altceva. Dacă crezi că muzică este Vocea României, fă altceva; după ce pleci de acolo nu ai cîștigat nimic, doar cei care o fac vor câștiga. Dacă nu repeți 5 ore cel puțin pe zi, fă altceva; Tommy Emmanuel încă repetă 8 – 10 ore pe zi, Paco de Lucia făcea la fel. Dacă nu înțelegi că songul- adică cîntecul – este partea esențială, și nu abilitatea unui toboșar sau chitarist, fă altceva; în memoria ascultătorului nu rămîne decît cântecul, care dacă e bun, l-ai câștigat. Dacă crezi că succesul vine peste noapte, fă altceva; e un drum lung, greu și cu multe meandre, în care trebuie să pui toate resursele tale, să produci muzică bună, să cîștigi fan după fan constant.
Și încă ceva: îmi aduc aminte cu mult drag de Survolaj, eram convins că vor ajunge să decidă viitorul muzicii rock româneșți, sperând că încet încet își vor impune un stil personal, că va urma o evoluție. Au mulți fani după atîția ani, și eu sînt unul, însă nu am văzut evoluția. Am enorm de multe speranțe pentru trupa lui Horea Crișovan, dar la fel, aștept acea evoluție de grup; nu e vorba de valoare individuală (well, este și asta) ci de cum se naște și crește sound-ul și valoarea componistică a grupului.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în carieră ta și de ce?
– Am văzut mulți, și cei mai interesanți au fost David Gilmour, Robert Plant, Peter Gabriel, AC/DC, Yes, Paco de Lucia, Van Halen, Elton John, și alții.
Apoi am văzut Prince. Incredibil!!! Zece clase peste toți! Primul concert (din cele trei la care am fost) – cred că prin 2006 – a fost pe vremea cînd locuia în Toronto, era căsătorit cu o fată de aici, Manuela Testolini. A început în forță, și după primele trei melodii s-a adresat publicului care era în delir: „mă bucur să fiu aici, mă simt atît de bine aici, în Toronto, ca un om normal, vreau să va mulțumesc pentru bunătatea voastră și va prezint că mulțumire cea mai bună trupa de pe planetă!” Nu a spus-o arogant, și a dovedit-o. Trupa lui era cu John Blackwell la tobe, Rhonda Smith la bass, un chinez genial la synth, la sax Maceo Parker și Candy Dulpher, gașcă de backing vocal inclusiv țipă aia de gabarit uriaș care dacă ar cîntă două zile, nimeni nu ar părăși sala! În plus, nu am auzit niciodată o sonorizare mai bună, totul a fost perfect, a avut smanes și craft, a fost un show senzațional. Showul, combinat cu talentul, muncă și capacitatea de a produce și trei cîntece pe zi au făcut din Prince o zeitate. Am fost foarte dezamăgit de comentariul unui bun prieten și muzician care l-a clasat pe Prince în categoria circ țigănesc. La fel de adevărat însă este că cel care făcea remarca, deși a început excepțional, nu a avut nici o evoluție muzicală de-a lungul anilor, trăind din gloria trecută.
Dat fiind felul în care music business a evoluat, astăzi, mai mult că oricînd, actul live este esențial. Fiecare grup ar trebui să gîndească show-ul că o poveste, unde să ofere totul- cîntece bune, sunet, lumini, interes. Așa se cîștigă fani, care apoi vor da click să cumpere muzică. E greu, dar nu imposibil.
– De-a lungul anilor ai avut ocazia să colaborezi cu o serie de artișți. Ai avut parte de momente mai dificile, în care nu ai reușit să convingi artistul că sound-ul propus de tine „e cel corect“?
– Cum am spus, nu am propus sunete, am încercat într-una să pun sunetul care mi se dă în valoare. Și pentru asta există multe tools- adică scule. Uneori sunetul de chitară e slab, îl reamplific, capturez din nou cu un microfon, uneori cu un difuzor pe post de microfon… alteori iau un track, îl scot afară, îl trec prin preampuri sau o boxă de distorsie – Overstayer Saturator – nu un distors că cel de chitară, mai degrabă creeind armonice, infine, sînt feluri și feluri. Alteori sun clientul și dacă simt cae dificil – și simt asta destul – îl chem să facă decizii. Un mixaj bun cere timp și eu nu sînt Michael Brauer să am asistent care curăță trackurile și le aranjează în proiect, și Brauer ia proiectul și se apucă direct de treaba, și îi ia o zi sau două pe mixaj. Mixajul unei trupe iacel puțîn 8-10 ore. Dacă trupa nu are producător – ăsta e cazul fericit, cînd am de-a face cu un singur om care ia decizia finală, fac mixajul cum cred că e mai bine, apoi îl dau clienților, îi rog să stea pe el o săptămînă, să asculte, să noteze cam ce vor să schimbe, să verifice în mașînă, boombox, eventual sistemul stereo din casă, pe căști, și dacă observațiile rămîn, atunci să vină înapoi și fac ajustările necesare. În momentul acela, mixajul din punctul meu de vedere e gata, însă clientul da verdictul final. Muzică este un lucru foarte individual, fiecare percepem diferit, chiar dacă am de-a face cu un începător, nu înseamnă că eu sînt mai deștept, trebui să știi să accepți punctul celorlalți de vedere, de aia ești plătit. Sigur că sugerezi și propui, dar dacă ești încăpățînat in ale tale, nu ajungi niciunde.
Cel mai ușor e cu cei din jazz – știu ce vor, știu să obțînă sunetul pe care îl caută. Vine din studiu și tehnică de interpretare. Îmi amintesc că am făcut un album, mă refer strict la înregistrări – în două ore jumate. Mi-a luat înainte de înregistrări două ore să fac sunetul de tobe, restul a fost destul de ușor. Din 10 cîntece doar la patru au făcut două take-uri. Năpraznic! Au mixat în altă parte, eu doar am făcut înregistrarea. Mi-e greu să uit chestia asta!Dacă sînt rockeri, e mult diferit, e însă adevărat că se face și multă explorare de sunete, în plus, e mare diferența între tehnica instrumentală a jezzarilor și a rockerilor.
– Mai demult, studiourile de înregistrare din România erau mult mai „sărace“ decât cele din Vest și din această cauză mulți artișți preferau să înregistreze albume „afară“. În zilele noastre, care mai e situația? Mai există acest decalaj tehnologic între studiouri?
– M-am uitat nu de mult pe internet să văd cum sînt studiourile din România, am văzut cîteva cu adevărat dotate. Interesant însă, vreo două din București, dotate fain, au niște prețuri prohibitive, mai scumpe decît dacă mergi la un multimilion dollars studio în Toronto. Am văzut prețuri de 150 euro pe oră- are you kidding me? Sigur, dacă am client care lucrează cu major label, am prețuri mari mari și eu, e o regulă, dar nu sînt prețurile postate. Am trimis un grup de percutionisti la Phase One, unul din cele mai tari studiori din lume – căci camera mea nu era potrivită că acustică pentru ce aveau ei. Au plătit 200 dolari pe două ore!
Dar am văzut și tone de studiouri cu un laptop sau computer, cu cîteva plugins-uri și un audio card de trei la leu și burete pe perete! Dincolo de alte chestii care se pot vedea pe website-ul meu, eu îmi fac și computerul, că mă pricep.
Dacă aș face muzică numai pentru mine, aș fi mult mai modest, dar așa nu pot. Să nu mai vorbim de software, am practic toate care sînt de top, cine-i curios să se uite pe website, și nu mă încurc cu chestii piratate, nu îți permiți aici. Dar lucrurile se mișcă, deși mai încet decît aș fi sperat, sînt prea mulți pungași în România, mă refer la ăia de la top, și totul este scump, viața e scumpă, se câștigă mai puțin că în restul Europei, e greu să pui de unul singur un studio serios în România. Și mai ales acum, când nu se fac bani din muzică, cine e dispus să investească?
– Care este rolul unui inginer de sunet în „șlefuirea“ unei melodii sau a unui album?
– E mare, deși ideea de șlefuire are înțelesuri diferite uneori în viziunea artistului, a producătorului și a inginerului de la mixer. Rolul inginerului este însă uriaș. Trebuie să pui totul împreună și să se audă, să ai balans bun, să obții lățimea de frecvența balansată în așa fel încît să acopere fiecare instrument, să aibe dimensiune, panorama, să aibe dinamică și cel mai important, să aibe interes! Asta nu e deloc ușor, și nu înveți peste noapte. Am citit tone de cărți, am studiat cântece cu creionul în mînă, acum sînt niște website cu lecții excelente- că puremix.net, unde cei mai buni ingineri facmixaj în față ta, învăț în fiecare zi.
Sînt enorm de multe ingrediente aici: genul de cîntec, așteptările artistului, atmosfera dorită, scopul (dans, audiție, etc)… în practică totul e permis, însă în realitate trebuie să înveți și să înțelegi foarte bine ce face fiecare procesor – EQ sau compressor, sau delay, etc – să înțelegi relațiile dintre instrumente, unde le este informația, unde le sînt armonicele. Numai cînd îți știi echipamentul bine începi să explorezi înafara regulilor, că să înțelegi ce se întîmplă de fapt. Avem un spectru limitat de frecvența, de la 20 Hz la 20KHz, și în mixaje extrem de reușite dacă asculți numai un instrument se poate să fi uimit că sună prost, că ai tăiat anumite frecvente să faci loc să zicem pentru voce, însă împreună sună distinct, masiv. Sînt multe de zis aici, și zilnic descoper câte ceva. Digitalul aduce multe lucruri fantastice în mixaj, există pluginsuri care fac lucruri incredibile, un exemplu ar fi Brauer Motion a lui Waves, să obții același efect e complicat în analog, pentru că îți trebuie mai multe procesoare și în sync.
