Țucu Bleich, fostul membru al formațiilor Abra și Cargo pregătește de câțiva ani un disc de autor, iar printre colaboratorii pieselor care se vor regăsi pe acest material se numără o serie de artiști cunoscuți din spațiul muzical autohton.
Pe numele său adevărat Carol Bleich, „Țucu“ și-a început activitatea muzicală din Timișoara în anul 1973, pe vremea când era elev în clasa a 11-a la Liceul Industrial Nr. 10. Primele sale apariții în fața publicului au avut loc alături de Eugen Eliu, timișoreanul care în urmă cu șase ani a compus textul piesei care a câștigat selecția națională a concursului Eurovision din Georgia. Din 1975 și până în 1980 Țucu a făcut parte din trupa TEST, care în acea vreme era formația centrului universitar din orașul nostru, iar mai apoi a fost component al trupelor ABRA și Cargo. Țucu a părăsit țara noastră în 1987, într-o barcă gonflabilă și după o serie de aventuri inedite a ajuns în Germania.
„În 1987 am trecut Dunărea cu o barcă gonflabilă. A fost începutul unei aventuri de aproape o lună. La nici 12 ore după ce am ajuns pe malul sârbesc am fost prins și băgat la răcoare. Sârbii s-au comportat impecabil. Am fost condamnat la două săptămâni de detenție pentru trecerea frauduloasă de frontieră. Cele două săptămâni le-am petrecut la Negotin, unde l-am cunoscut pe tobarul de la Bajaga, cu care am petrecut ore faine. După două săptămâni, am fost mutat la Padinska Skela, așa numitul lagăr ONU, aflat la periferia Belgradului, care era de fapt tot o închisoare. De aici am reușit să evadez și cu spijinul unor prieteni am fost dus la granița cu Austria, unde în decurs de 24 de ore, am trecut Alpii. Plecat din țară în luna mai, ținuta mea era cât se poate de nepotrivită pentru ceea ce avea să urmeze. Cu niște pantofi de sport ieftini, m-am trezit în vârful muntelui la altitudinea de 2.700 de metri, cu o zăpadă de jumătate de metru. Ajuns pe partea austriacă, am constatat că pantofii mei nu mai aveau talpă“, a povestit artistul.
După câțiva ani de pauză, Țucu a reintrat în scena muzicală în cadrul trupelor ABRA și Cat Stevens Project și a evoluat pe scenele unor cluburi dar și în cadrul unor festivaluri, inclusiv în cadrul celebrului eveniment Rock am Ring.
„Ajuns în Germania, am întrerupt orice activitate muzicală pentru o perioadă de timp, până când am pornit motoarele alături de Adi Dinu-Schwartz și ABRA, ulterior Cat Stevens Project. Am cântat pe scene mari ca Teatrul din Wort, teatrul din Darmstadt și în cadrul celebrului festival Rock am Ring. Paralel cu aparițiile scenice am continuat și activitatea componistică și de orchestrație“, a spus muzicianul.
Albumul la care Țuicu Bleich a lucrat, conform mărturisirilor proprii, „de nepermis de mult timp“, poartă numele de „Paranoia” și a fost realizat alături de o serie de prieteni de-ai săi pe post de invitați.
„Albumul Paranoia, cel la care lucrez – cu intermitențe – de nepermis de mulți ani, este de fapt rezultatul a altor mulți ani de experimente componistice, făcute fără a urmări neapărat o finalizare. Cândva, la o selecție a materialului, prin 2012, mi s-a părut că merită să finalizez câteva piese. Le-am făcut texte, le-am structurat și la recomandarea lui Ilie Stepan, de la care am primit undă verde apropo de calitatea muzicală, am intrat în studioul lui Sebastian Ciocan. Materialul este realizat în exclusivitate cu prieteni. Mircea Bunea l-a adus pe Victor Miclăuș (sarea și piperul discului), Ilie Stepan a făcut ghitara acustică la «Îmi placi», Toni Kuhn clapele la «Nu se întâmplă nimic», Arthur Balogh la contrabas la «Telecomanda», Petre Ionuțescu suflători și Dana Borteanu voce la «Îmi placi». Așa, cu spontenainitate și entuziasm, pe nervii și răbdarea lui Seba Ciocan, a rezultat un material interesant. Inițial pornisem cu ideea lansării albumului pe piață. Pas cu pas intrând în culisele industriei muzicale , mi-am pierdut entuziasmul. După o pauză de câțiva ani, Mircea Bunea m-a convins să continuăm , drept care se lucrează la el. Urmează ca în viitorul apropiat să intrăm pe platformele de muzică“, a explicat Țucu Bleich.
În ceea ce privește semnificația discului, artistul este de părere că oamenii ar trebui să îți păstreze umorul și seninătatea…indiferent de vremuri.
„Titlul albumului este «Paranoia». Inițial, ca să îl scot din zona de diagnostic psihiatrie, am încercat o relativare printr-un joc de cuvinte… Para n-o ia… Ulterior m-am întors la punctul pe I. Piesele vorbesc despre o sumă de stări paranoice pe care , pe parcursul vieții, avem cu toții bucuria sau ghinionul să le trăim. Frica, singurătatea, disperarea, căutarea obsesivă, sunt stări pe care cu toții le cunoaștem. Eu am încercat să le condimentez cu umor și cred că am reușit. Dacă vorbim de un mesaj, cred că ăsta ar fi: Să ne păstrăm umorul și seninătatea până și în cele mai aspre încercări ale vieții“, a mărturisit artistul.
Unul dintre concertele care l-a marcat cel mai puternic pe artistul timișorean care în luna iulie a acestui an a împlinit 65 de ani a fost susținut de Peter Gabriel. Pe care îl recomandă inclusiv generațiilor… următoare. „Concertul care m-a marcat cel mai tare a fost «New Blood» a lui Peter Gabriel. Planeta nu este pregătită pentru o astfel de subtilitate și complexitate. Nu vreau să las impresia de aroganță și să susțin că l-am înțeles integral. Afirmația mea are mai mult o bază intuitivă..Mi se spune că sunt un visător incurabil. Cred că e așa și îmi doresc ca generațiile viitoare să guste un astfel de concert“, ne-a spus artistul.
Având în vedere faptul că Timișoara este considerată de unii drept „kilometrul zero“ al rock-ului românesc de dinainte de Revoluția din 1989 am fost curioși să aflăm opinia lui Țucu Bleich despre această afirmație. Și-n plus…oare în zilele noastre ne mai putem mândri cu cu statutul de capitală muzicală a țării…
„Ceea ce cred că a creat legenda cu Timișoara kilometrul zero al rock-ului românesc, pornește de la Phoenix. Ce a făcut The Beatles pe plan internațional a făcut Phoenix pe plan național. Sigur, vorbesc aici de impactul creat, dar nu cred că este nevoie să intrăm în detalii. Pe de altă parte, Timișoara a trăit un privilegiu prin poziția sa geografică. Deschiderea spre Occident, în toate formele ei, era mult mai la îndemână decât în alte locuri din țară. Sigur, asta s-a reflectat și în muzică. Nu cred că astăzi Timișoara mai este un punct esențial de referință pentru rock-ul românesc“, este de părere Țucu.
Chiar dacă recunoaște că a avut o ușoară dezamăgire visavis de mersul industriei muzicale din vremurile noastre, Țucu Bleich se consideră, în general, scutit de asemenea experiențe.
„Lucrând (muzical) paralel cu orice competiție am fost scutit de dezamăgiri. O ușoară dezamăgire am trăit în momentul în care am început să culeg informații despre editarea discului. Riscul să scot câteva exemplare pe care ulterior să le depozitez prin diverse încăperi, nu mi-l asum. Am destui prieteni care au trăit dezamăgirea asta. În Germania, alături de bunul meu prieten Adrian Schwartz Dinu am trăit un moment hazliu. Pregătiserăm, trei piese într-o manieră mai comercială cu ideea să le trimitem ca demo la diverse case de discuri. Un producător german, s-a arătat interesat. Ne-am întâlnit și ni s-a oferit generosul procent de 5 la sută din vânzări… Nu comentez“, a povestit Carlo Bleich.
În ceea ce privește „secretele“ unui muzician bun, artistul timișorean care s-a reîntors din Germania în orașul nostru cu trei ani în urmă e de părere că fiecare om are povestea lui. Iar atunci când vine vorba de diferențele între un muzician de jazz și unul de rock… Țucu Bleich ne-a dat un exemplu de artist la care acestea… nu există.
„Fiecare muzician bun are story-ul lui. Dacă vorbim despre instrumentiști trebuie să diferențiăm între tehnică și creativitate. E adevărat că nu se exclud una pe cealaltă, iar cazul ideal este o armonizare între cele două. În ce privește creatorii de muzică consider că există doi factori esențiali care definesc un muzician de valoare.
Primul este definirea de sine, cu toate amănuntele ce le implică un astfel de exercițiu. E nevoie să te cunoști ca să poți urma un traseu coerent și consecvent, ca rezultatul creației tale să fie identificabil. Aici apar dimensiuni ca emotivitate, intensitatea emoției, culoare, dibăcie arhitecturală, umor și multe altele.
Al doilea factor e aproape metafizic. Este vorba de o colaborare extrem de delicată și fină cu MUZA. Muza ți se încredințează cu o încărcătură emoțională subtilă. Marea responsabilitate este să identifici forma ei ideală, să o susții și să o exprimi. La întrebarea referitoare la diferența între un muzician de rock și unul de jazz, răspund că nu cunosc diferența, dar cunosc un caz în care diferența nu există. Îl cheamă Mircea Bunea“, a mai spus muzicianul.
