Astăzi se împlinesc unsprezece ani de la trecerea în eternitate a lui Béla Kamocsa, unul dintre simbolurile muzicale ale Timișoarei. Artistul, care a fost membru fondator al trupei Phoenix, multiinstrumentist în formaţiile Gramofon şi Bega Blues Band şi animator al peisajului muzical, s-a stins din viaţă în data de 14 ianuarie 2010, la vârsta de 66 de ani, după o lungă luptă cu cancerul.
„În anii ’50 nu exista magnetofon; nici discuri nu îmi amintesc să fi văzut prea multe. De fapt, nu exista amplificare. Se cânta unplugged. Orchestrele erau mari, cu câte două-trei saxofoane, iar vocalistul, atunci când exista unul, trebuia să urle ca să se facă auzit. De obicei, însă, se cânta numai instrumental. Cluburile de dans erau muncitoreşti, dar, cel puţin unele, tolerau elevi şi studenţi. Dar numai unele, pentru că, dacă arătai neproletar şi mergeai, spre exemplu, la Clubul Tehnolemn, care era muncitoresc sută la sută, aveai mari şanse s-o iei pe cocoaşă. Până şi agricultorii îşi aveau propria sală de dans, Clubul Semănătoarea unde, surprinzător, nu se cânta populară. În cluburile muncitoreşti (inclusiv Semănătoarea) se cânta muzică italiană, tango, vals, chiar şi decadentul Charleston, şi, desigur, ritmuri latino-americane precum cha-cha-cha şi rumba. Era, de asemenea, obligatoriu să ai în repertoriu piese ruseşti”, spunea artistul în cartea autobiografică „Blues de Timișoara“, apărută la editura Brumar, sub îngrijirea lui Tinu Pârvulescu.
Fondatorul trupei care avea să devină mai târziu un fanion al rock-ului românesc – Phoenix – a lăsat în urmă apariții pe albumele „Vremuri”, „Nebunul cu ochii închiși” și muzica filmului „Canarul și viscolul”, toate din perioada Phoenix, LP-ul „Spirale” înregistrat cu formația Gramofon, CD-urile „Blues de Timișoara”, „Te sponsorizez” și „Vechituri Noi” și concertele extraordinare „De la Gershwin la Sting” și „Jimi Hendrix simfonic” susținute cu Bega Blues Band. Bela Kamocsa și-a pus amprenta pe o serie de evenimente care au reușit să rămână până-n zilele noastre în atenția melomanilor, fiind fondator al unor festivaluri din Jimbolia sau Lugoj, precum și fondatorul Galei Blues Jazz din Timișoara sau al Festivalului de Jazz de la Gărâna.
„Desigur, frecventam şi seratele propriului meu liceu, cel german, unde eram înscris la nou înfiinţata secţie română, care constituia un fel de cal troian ideologic, prin care statul vroia să controleze activitatea minorităţilor etnice. La una din seratele liceului nostru, am văzut pentru prima oară o orchestră de chitări. Unele erau acustice, altele electrice. Cânta un grup al liceului. Fiind compus din etnici germani, beneficia de factorul «rude în străinătate», a cărui influenţă asupra muzicii rock româneşti nu trebuie subestimată.
Rude în Vest însemna acces la informaţie, discuri, partituri, reviste şi aparatură. Din păcate, trupa liceului meu cânta cu precădere muzică uşoară germană, Schlagermusik. În mâinile şefului trupei, un tip pe nume Zirener, se afla un Framus, prima chitară electrică pe care am văzut-o vreodată. Framus era o marcă germană, dar suna bine, şi nu numai că era electrică, dar avea şi ceea ce în acea vreme se numea vibrator, adică o manetă care întindea corzile şi făcea chitara să miaune”, a povestit artistul.
„Cu Zirener şi trupa lui aveam să-mi fac debutul pe scenă în postura de toboşar. Am avut noroc; duceau lipsă de unul. Eu, care aveam deja ceva antrenament de percuţie pe mese şi scaune, oale de bucătărie şi butoaie de murături, m-am oferit să le completez secţia ritmică cu o tobă mică de pionier, pe care o descoperisem într-o magazie a şcolii, înghesuită între tricoloruri şi portrete ale lui Stalin. Nu era greu să prinzi ritmurile lui Freddy, aşa că m-am integrat cu uşurinţă. Dacă îmi aduc aminte bine însă, prima piesă pe care am cântat-o în viaţa mea pe scenă n-a fost însă un Freddy, ci un twist, care avea cuvântul Saint-Tropez în titlu. Debutam sub semnul internaţionalismului: eu, un ungur, cântam cu nemţi o piesă cu un ritm american, dar cu un titlu franţuzesc, pe scena unui liceu din România, care, la vremea aceea, era colonizată cultural de Uniunea Sovietică. Tot în perioada aceasta, mi-am făcut iniţierea în muzica clasică. Aici însă fără Ionel. Silit de profesorul de muzică, căruia acum îi mulţumesc, îl chema Idvoreanu, mergeam cu clasa la concertele speciale pentru de tineret ale Filarmonicii. Se ţineau duminică dimineaţă, iar luni trebuia să ne înfăţişăm la şcoală cu o scurtă cronică a spectacolului. Concertul era normal, compus din uzualii Mozart, Beethoven şi modernistul rus, numai că se făcea o introducere şi se dădeau explicaţii între piese. Îmi amintesc de domnul ce oferea comentariile, pentru că avea un nume ciudat, Constantin Stihi-Boss. Îşi făcea treaba bine şi cred că mulţi timişoreni au de ce să-i fie recunoscători. Încet-încet, m-a cucerit. Am început să frecventez filarmonica şi fără să fiu obligat. Mi se părea că Edy şedea lângă mine în sală şi zâmbea aprobator. La Filarmonică am învăţat să stau cuminte pe fund, să ascult şi să aştept. Muzica clasică, ca şi jazzul, te recompensează cu întârziere, indirect, dar, cred, cu impact de durată”, mai spunea Béla Kamocsa în volumul său autobiografic.
