Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că scena muzicală timișoreană de dinainte de Revoluția din 1989 a fost una cât se poate de energică și inovatoare. Grație apropierii orașului nostru de „vest“, peisajul muzical al acestei zone a fost colorat cu o serie de influențe venite din Ungaria și Serbia, iar numeroșii artiști care au activat în acele vremuri, au avut parte de povești palpitante, multe dintre acestea reușind să creeze un statut de „zonă aparte“ pentru Timișoara.
Unul dintre artiștii care au colorat prin prezența sa acele vremuri este Carol (Țucu) Bleich. Fostul membru al trupelor Abra și Cargo provine dintro familie mixtă, având un bunic evreu născut în Slovacia, care a emigrat la sfârșitul secolului 19 în România, care cânta la vioară și contrabas. Tatăl său a studiat vioara la Timișoara și i-a dat primele lecții muzicale, în ideea unei cariere de violonist. N-a fost să fie așa, căci Țucu a deprins dragostea pentru percuție…alături de colegul său de bancă, regretatul Lică Dolga, care ne-a părăsit în luna august a anului 2019.
„Școala primară am făcut-o la generală 9. În fiecare dimineață, în drum spre școală îl luam pe Lică Dolga de acasă, care stătea la 200 de metri de mine. Cu gențile așezate pe cap, chipiul asigurând un plus de stabilitate, o porneam la drum spre școală în ritmul piesei fredonate. Cântam fermecați The Beatles, Bee Gees și evident Phoenix. Primul instrument de percuție pe care Lică și cu mine studiam într-o stare de concurență constructivă a fost banca clasei, colegi de bancă fiind. În timp ce colegii foloseau timpul pauzei pentru recreație, noi cream de zor tot felul de ritmuri“, își amintește el.
Primele apariții pe scenă ale tânărului care la vremea aceea a fost marcat de piesele „I m a man“ – Chicago Transit Authority și „Whole Lotta Love “ – Led Zeppelin s-au petrecut în anul 1973 alături de Eugen Eliu. Un amănunt inedit legat de aceste concerte este și faptul că pe afișele vremii, Țucu a fost trecut drept Carol Pal….
„Eram încă elev la liceu când Eugen, care la vremea aceea era deja un nume în folk, mi-a propus să cântăm împreună. Instrumentul la care urma să îl acompaniez a fost o pereche de bongos-uri împrumutate de la magazia Casei Studenților. Piesele și textele cu o puternică și subtilă tentă politică erau scrise de el. Am intrat într-o lume extrem de interesantă, unde printre multe alte persoane pitorești, l-am cunoscut pe Lelu Bihoi (n.n. – Diogene V. Bihoi), metodist pe vremea aceea la clubul Universității. Tata, care după eșecul meu ca violonist, îmi pregătea o carieră de arhitect, nu avea voie să știe că eu îmi pierdeam timpul prin cine știe ce cluburi bătând la bongos-uri. În consecință, pe toate afișele cântărilor, am fost trecut la inițiativa lui Eugen, Carol Pal. Pseudonimul ea de fapt o variantă a numelui Bleich, care în germană înseamnă palid“, spune el.
Spectacole memorabile în Aula Universității și Casa Studenților
Printre spectacolele derulate în acei ani s-au numărat o serie de apariții în București, unele dintre ele reușind să rămână întipărite în amintirea artiștilor. „Unul din evenimentele remarcabile a fost realizat în regia lui Lelu Bihoi, după un roman al lui Richard Bach, Pescarușul Jonathan Livingston. S-a numit O fabulă a zborului, cu un îndemn la nonconformism care și astăzi mă mir că spectacolul a fost aprobat. Prezentat în Aula Universității, decorată cu zeci de animale împăiate, într-un ambient cu totul special, spectacolul s-a bucurat de un mare succes.. Câteva din piesele cântate de Eugen atunci au fost Rugăciunea unui clovn către trambulina sa, Cosmojongleria și Patria sau moartea. Un alt spectacol remarcabil a fost realizat cu trei venezelueni la Casa Studenților, unde sala s-a dovedit a fi neîncăpătoare. Colaborarea cu Eugen s-a încheiat în luna mai a anului 1979, când Eugen a părăsit țara“, spune Țucu Bleich.
Printre formațiile cu care a cântat Țucu Bleich în acea perioadă s-a numărat și trupa TEST, care la vremea aceea era formația centrului universitar din Timișoara. „Am cântat cu Marius Mihalca, Alexandru Popovici, Papp Iold, Giuseppe Karoliny și Emil Katalina. În general erau compoziții ale lui Marius Mihalca, cu texte făcute în mare parte de mine. Spre sfârșitul perioadei am compus și eu o piesă, Goană. Cu piesa asta am avut surpriza ca la festivalul național al centrelor universitare ce s-a desfășurat la București, deja sub egida Cântarea României, să fiu evidențiat cu premiul de cel mai bun instrumentist.
Tot în acea perioadă am efectuat turnee cu AlmaTim în Valea Jiului. După terminarea facultăților, angajați fiind deja, am încercat un reviriment cu TEST. Am fost invitați la un festival rock din Râmnicu Vâlcea, unde am cântat în fața a 2000 de persoane. Din păcate…încă mai doare…experiența a fost un fiasco“, spune el.
Ciubucuri muzicale cu piesa „Drumurile noastre toate“
Timișoara muzicală a anilor 80 a cuprins și o serie de trupe care au cântat în diverse localuri. La fel ca mulți alți artiști din acea perioadă, Țucu a gustat din plin de perioada de „mercenariat“ cântând prin birturi îndeobște preluări din compozițiile unor artiști sau trupe care pe vremea aceea erau din categoria oldies but goldies. Alături de câștigurile financiare care includeau ciubucuri, artiștii s-au ales și cu un „rodaj“ benefic pentru carieră. Și cu o serie de amintiri de neprețuit….
„Pentru mine acest mercenariat a fost o formă de disciplină și studiu. Cover-rile îți dau ocazia să cunoști cele mai diverse maniere de a cânta pe propriul instrument. Formula în care am fost racolat a fost cu Varadi Ludovic, Emil Zoltan, Charlie Schraut, Iani Ciocan și Giuseppe Karoliny. Dacă la IRET câștigam 2400 de lei cu șanse de un plus 20 la sută la predarea proiectelor, în noul meu statut câștigam de două sau de trei ori mai mult. Secretul a fost că Iani Cocan avea toate cântările din Dudeștii Vechi, de unde era originar. Cântam în fiecare sâmbătă la Casa de Cultură. Aici se practica ca semn de recunoștință pentru muzica bună, sărutul pe gură. Îl văd și astăzi pe Horia Marcu (Rică) alergând în jurul mașinii, urmărit de socrul mare cu gura în formă de ventuză.Nu prea exista scăpare…O altă sursă de câștig era ciubucul. La Continental, în fiecare seară făceam ciubuc cu <<Drumurile noastre toate>> și <<La fereastra ta>>. Uneori le cântam și de șase ori pe seară. Ca angajați ai OJT-ului, uitam de cele mai multe ori să ne ridicăm salariile. În restaurante se cânta p-atunci la Continental, Bulevard, Central, Vaporul și evident neuitatul Intim. Despre viața de noapte a orașului, îmi amintesc de discotecile de la Casa Studenților, unde era Sorin Bârcă, Universitate, sau Fabrica de Bere, unde fără excepție se lăsa cu bătaie. Pe malurile Begheului, cluburile sportive organizau concerte live cu Clasic XX, Phoenix, Progresiv TM și alții“, spune el.
Înainte de plecarea sa din România, care s-a petrecut în 1987, Țucu Bleich a bifat două capitole alături de nume importante în scena autohtonă. Primul dintre acestea s-a numit ABRA. Colaborarea s-a născut grație unei prietenii speciale cu Adi Dinu Schwartz, pe care l-a cunoscut într-un turneu în Valea Jiului, unde acesta cânta deja compoziții de mare clasă.
„După câțiva ani ne-am întâlnit întâmplător pe podul Mihai Viteazul, amândoi pe biciclete. Dialogul a fost scurt și concis…facem trupă. El cânta deja cu Raul Dudnic și eu tocmai ieșisem din mercenariat. Din primul moment mi-a fost clar că nu e nimic de schimbat în structură și orchestrație și că eu trebuia practic să mă mulez pe programul lor. Am făcut rodajul la hotelul Minerva din Băile Herculane. La hotelul Roman cânta Autostop. Știam că e un fel de sinucidere să vii la Herculane și să cânți Crosby Stills Nash, Pink Floyd, Emerson Lake and Palmer și The Beatles. Am rezistat trei săptămâni, într-o dușmănie decentă. La un moment dat Adi m-a întrebat cu ce piese făceam ciubuc la Conti. I-am spus de Drumurile noastre toate. Reacția lui a fost vehementă la-nceput spunând că el nu se va prostitua în asemenea hal. După câteva zile cânta Drumurile noastre spre bucuria personalului din restaurant“ își amintește el.
După întoarcerea în Timișoara, Țucu a primit propunerea să cânte în Cargo, pe care a acceptat-o astfel încât pentru o perioadă de timp a activat în ambele trupe.
„Numele trupei Cargo a fost stabilit după definitivarea formulei și anume Adi Bărar, Tavi Iepan, Dinel Tolea, Tibi Gajdo și eu. Colaborarea mea cu Cargo a fost urmărită de ghinion. După câteva săptămâni de repetiții s-a organizat un turneu. Cu două seri înainte de plecare am avut un accident la mâna dreaptă și a trebuit să fiu operat. Drept urmare, Cargo a făcut turneul fără mine. Apoi, Adi Bărar a organizat un concert la Sala Olimpia. Eu așteptam să plec din țară, luasem legătura cu călăuzele de pe malul Dunării și urma ca în funcție de condițiile meteo să mi se spună când se pleacă. Sigur că Adi era la curent dar nu luasem în calcul neșansa ca plecarea să se suprapună concertului. Evident, așa s-a întâmplat. În ciuda sabotajului involuntar, am rămas prieteni buni și ceva mai încolo urma să colaborăm muzical“, spune el.
Carol Bleich a fugit din România în 1987 trecând Dunărea cu o barcă gonflabilă și s-a stabilit mai apoi în Germania, unde și-a continuat activitatea muzicală. Actualmente, artistul timișorean pregătește un material disografic la care lucrează conform mărturisirilor proprii „de nepermis de mult timp“ care poartă numele de „Paranoia“, un material discografic care va cuprinde o serie de prieteni de-ai săi pe post de invitați.
