După o perioadă de „silenzio stampa“, apele în care se scaldă proiectul Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023 au fost din nou „tulburate“ de o întîlnire online desfășurată la sfârșitul săptămânii trecute, în cadrul căreia s-au creionat câteva idei. Inițiative din astea de lăudat au mai existat și-n trecut. Adunări puse la cale de oameni care își doresc ca evenimentul cu pricina să se desfășoare în cele mai bune condiții n-au lipsit. Și de această dată, dincolo de „good intentions“, observatorii de pe margine au avut un tablou complet. Care nu arată prea bine. Avem oameni pricepuți. Posesori de cuvinte alese. Avem și direcții și strategii. Aparent, avem destinația finală și itinerariul pe care să-l parcurgem. Și totuși lipsește ceva. Șoferul? Benzina? Ceea ce avem din plin sunt… orgoliile.
Nu știu exact care a fost modalitatea prin care oficialitățile orașului au adresat invitațiile la această dezbatere. Mai exact criteriile care au stat la baza trimiterii invitaților. Ceea ce este cert este că de la discuție au absentat o serie de oameni angrenați în „fenomen“. Iar unii care s-au regăsit pe listă n-au nici în clin nici în mânecă cu fenomenul.
Nu e deloc un secret: una din problemele care are nevoie de o rezolvare stringentă este conceperea unor criterii de eligibilitate prin care să se specifice negru pe alb cine are „cuvânt“ în ecuație și de ce. Chiar dacă inițiativa de a sta la masă cu toți operatorii culturali din Timișoara pentru găsirea unor soluții pare a fi un act de democrație, practic lucrurile trebuiesc tranșate altfel. Proiectele și planurile pentru evenimentele incluse în capitală trebuiesc judecate și analizate de o minte strălucită.După standarde clare.
Hai să scăpăm măcar acum de limbajul de lemn. Și să construim după reguli precise. Scrise negru pe alb. Hai să lăsăm orgoliile deoparte. Știu, când e vorba de artiști și orgolii, treburile-s clare, dar merită făcut un efort. Hai să traducem exprimările trendy – din frumoasele cuvinte care se regăsesc în dosarul cu care am câștigat acest titlu – în „românește“.
Desigur, cultural vorbind, departajările-s cât se poate de subiective. De aceea întotdeauna vor exista nemulțumiți. Drept urmare, e nevoie de o figură aparte, care să-și asume rolul de mediator între operatorii culturali și autorități. Care să explice prin motivații clare deciziile luate.
Una din nemulțumirile etalate „pe la colțuri” după ședința de la sfârșitul săptămânii trecute a fost aceea că din peisaj au lipsit muzicienii și organizatorii de festivaluri și concerte. Oamenii care au pus la cale evenimente prin cluburi, personaje care chiar au muncit la diverse întîmplări și care nu au beneficiat de sprijinul autorităților. Din nefericire, personajele care s-au învîrtit în cercurile finanțărilor culturale în trecut n-au dispărut din peisaj. Și nici nu o vor face. Singura șansă de a veni cu „sânge proaspăt” în ecuație este aceea ca „ceilalți” să-și facă auzită vocea. Nu doar pe rețelele sociale sau pe la colțuri. Ci printr-o chestiune care poartă numele de „asociație”, „sindicat” sau cum s-o mai numi. Care să vină cu un aer proaspăt. În lipsa acestei entități, ne vom trezi că și la următoarele „ședințe culturale” vom discuta mult și frumos, dar fără finalitate. Amânarea pentru 2023 ne-a oferit o șansă nesperată. Noua conducere a urbei se declară deschisă la „prospețime”. Până la proba contrarie nu ne rămâne decât să credem că există bunăvoință. Pe lângă mastodonții culturali care au pus umărul la Timișoara Capitală Culturală avem nevoie și de cei care până acum au stat pe margine. Benevol sau oripilați de priveliștea nu tocmai plăcută în care s-a scăldat acest proiect.
