Grație vremurilor alerte pe care le trăim, o serie de cutume se schimbă din temelii. Tehnologia care avansează într-un ritm mai mult decât alert face ca unii artiști să fie tentați să producă muzică pe cont propriu. În studiourile personale, fără sfaturile pline de șarm pe care le poate avea un producător muzical avizat sau un inginer de sunet experimentat. Această chestiune spionoasă se manifestă din plin și în cazul unor concerte – fie ele și online – rolul profesioniștilor în arta sunetului fiind adesea neglijat. Din considerente financiare sau de altă natură, dar care duc adesea la impresia de amatorism cu care rămân spectatorii sau ascultătorii după o interacțiune cu un asemenea eveniment.
Profesioniștii sunetului nu se află niciodată în lumina reflectoarelor. Cel mai adesea butonează „ceva“. Sau aleargă pe scenă în timpul concertului. Chiar dacă pentru publicul larg multe dintre aceste chestiuni tehnice par insignifiante, ele fac diferența. Între un eveniment „așa și așa” și unul memorabil. Între o înregistrare „acceptabilă” și una „care te dă pe spate”.
Una din figurile cunoscute din tagma inginerilor de sunet și a producătorilor muzicali din Timișoara este Mihai Neagoe, cunoscut în breaslă drept „Mtz”. Născut la Lugoj, s-a mutat la 14 ani la Timișoara și a urmat studiile muzicale în cadrul Liceului de muzică „Ion Vidu”. De-a lungul anilor, „Mtz“ – care a absolvit cursuri de specialitate în domeniu în Irlanda – a colaborat la o serie de înregistrări ale unor trupe locale și nu numai și a fost „omul de la butoane“ pentru o sumedenie de festivaluri și concerte. În cele ce urmează am realizat un interviu cu Mihai Neagoe, în care am aflat cum i se pare scena muzicală rock din Timișoara, care este secretul unui inginer de sunet bun și care este părerea lui despre nivelul culturii muzicale în general în țara noastră….
– Actualmente… sau mai exact înainte de pandemie, cum ți se pare scena rock timișoreană?
– Rock-ul timişorean mi se pare că e pe mâini bune. Am remarcat un plus de calitate la tinerele trupe ce au început să apară – oameni cu pregătire muzicală solidă, nu doar talentaţi (faţă de ce ştiam eu că există pe la Casa Studenţilor mai demult). Ca în fiecare generaţie, reprezentanţii contemporani ai genului nu fac asta neapărat pentru profit ci din propria pasiune. Din cauza asta, vor răzbate. Lipseşte clar orice formă de sprijin pentru astfel de grupuri şi e greu sa faci faţă pe „piaţă” doar din pasiune. Rock-ul în general mi se pare că se află pe o pantă descendentă de mult timp, nu numai la noi. Peste tot în Europa se plâng organizatorii de eventuri metal, spre exemplu, că nu mai au public şi că nu ştiu cât o să mai merite să organizeze concerte. La noi nici nu cred că s-a pus vreodată problema dacă „merită” în sensul economic, poate doar la case mai mari. De obicei din punct de vedere economic nu este o „mină de aur” pentru artişti, sau doar pentru foarte puțini. Lipseşte perspectiva desfacerii a ceea ce produc oamenii aceştia. Am văzut artişti care îşi pun sufletul în producţia unui album fără să aibă un plan concret despre ce vor face cu materialul după ce e gata. Le lipseşte managementul la aproape toţi şi din cauza asta ajung în punctul în care ei şutează şi tot ei dau cu capul. În sensul că, în loc să se concentreze pe creat şi pe transmis prin interpretare muzicală, mulţi dintre artişti trebuie să fie proprii manageri, responsabili cu marketingul şi poate chiar şoferi în cadrul propriului turneu. Și asta nu este valabil doar pentru un gen muzical.
– Care este secretul unui inginer de sunet „bun“? Atunci când îți vine în studio o formaţie care are anumite aşteptări din punct de vedere al sunetului şi tu trebuie să le explici că sound-ul trebuie să sune „altfel“ …cum procedezi?
– În toţi aceşti ani am învăţat că nu există o „reţetă” a mixului de succes pe care să o aplici şi să funcţioneze bine. Ascult cu interes ce au de spus artiştii despre muzica lor. Ma interesează inputul lor estetic foarte mult pentru că de cele mai multe ori este cel corect. Nu e o chestiune de a le explica eu cum trebuie să sune. Ei ştiu foarte bine cum trebuie să sune şi îmi explică mie viziunea lor. Comunicarea eficientă şi o alegere fericită în strategia de producţie face de obicei lumea sa zâmbească. Rolul meu în studio nu este de a face un anume proiect să sune cumva pentru că aşa dictează genul, mai degrabă să îi găsesc vocea proprie şi pe aceea să o pun într-o lumină care să flateze muzica. În final, nu e un anume gen pe care îl urmăresc, ci muzica.
– De-a lungul anilor ai colaborat cu nume din diverse genuri muzicale atât din underground cât și din comercial. Cum reușeșți să înregistrezi albume și single-uri pentru artiști care nu cântă neapărat muzică pe care o asculți tu?
– Cred ca mi-am făcut un scop din a nu asculta un singur gen muzical. Muzica e în toate, trebuie doar sa asculţi suficient de mult un anume gen ca să poţi să îl emulezi. La fel cum un muzician profesionist învaţă sa navigheze numeroase stiluri diferite, înveţi care sunt particularităţile fiecărui stil. Peste asta, mai vii cu viziunea artistului, un pic de atingere personală şi iese ceva complet nou. Desigur, e nevoie de foarte mult timp pentru a cuprinde atâta informaţie, dar când ai norocul să îţi faci din pasiune profesia, cred că ai toate şansele să o faci bine.
– Mai demult, studiourile de înregistrare din România erau mult mai „sărace“ decât cele din Vest și din această cauză mulți artiști preferau să înregistreze albume „afară“. În zilele noastre, care mai e situația? Mai există acest decalaj tehnologic între studiouri?
– În continuare studiourile din România sunt mult mai sărace tehnic decât altele din Vest, dar nu cred că asta mai e atât de relevant, pentru că după anii ’90 şi apariţia mp3-ului, vechile structuri ale show-bizz-ului s-au destrămat. Casele mari de discuri s-au prăbuşit şi studiourile alea fantastice cu care ne delectam ochii doar din reviste au rămas cu investiţii enorme pe care nu şi le-au mai recuperat. Sigur, asta nu s-a întâmplat doar din cauza mp3-ului. În acelaşi timp, au început sa apară studiourile de dormitor şi a crescut competiţia. S-a democratizat foarte mult această arie de creaţie, în sensul că orice adolescent cu o placă de sunet decentă şi câteva software-uri are şansa să facă un disc de aur. Sigur, e un pic mai complicat de atât, dar în mare parte cam acolo s-a ajuns. În ziua de azi, când ai la îndemână atâtea surse de informare despre orice, e mult mai uşor de pătruns în zona aceea a „magiei negre” ce o practicau inginerii de sunet magicieni ai trecutului. Pot spune fără rezerve că poţi depăşi producţia Metallica – „The Black Album” astăzi, din confortul unui dormitor. Teoretic, din punct de vedere al ingineriei de sunet, este posibil – cu o placă bună de sunet, câteva absorbere, o mână de soft-uri, microfoane bune şi… ingredientul secret: talentul muzical investit în acel album şi know-how-ul cu care să compensezi ce îţi lipseşte.
– Care este rolul unui inginer de sunet în „șlefuirea“ unei melodii sau a unui album?
– Cică un mastering bun poate să transforme un cântec bun într-o legendă. Asta cred că spune multe. La fel de bine, o înregistrare proastă poate să facă de neascultat un cântec foarte bun. E uşor sa faci greşeli în procesul de a produce un album, la foarte multe stadii. De la înregistrat, la editat, la mixat şi, în final, la mastering. Cu atât mai mult dacă orbecăi pe „întuneric”, neştiind exact ce cauţi, sperând să o nimereşti din greşeală, că o recunoşti tu când ajungi la ea. Cred că rolul cel mai important este cumva de „translator” către public. Trebuie să fie uşor de ascultat, trebuie să fie transparent în stilul pe care îl abordează artistul, suficient de tare dar nu foarte… Balansezi foarte multe aspecte şi te străduieşti să ţii farfuriile să se învârtă, mi se pare. Din afară trebuie să pară fără efort. Complet natural. Nu este.
– E mai greu să sonorizezi un concert de jazz (sau muzică clasică) decât unul de hip-hop (de exemplu)? Cum reușești să te ridici la înălțimea pretențiilor pe care le au unii artiști internaționali? Cât de greu este să satisfaci rider-ul tehnic solicitat de artiștii „mari“?
– Nu aş spune că e mai dificil să mixez un anume stil decât altul. În fiecare gen sunt încercări şi, cum spuneam mai devreme, fiecare gen are câteva particularităţi de care e indicat să ţii cont, dar nu există un anume fel de a face lucrurile şi atât. Mult mai dificilă decât trecerea de la un stil sau gen la altul este o sală proastă, spre exemplu. Ţin minte un anume concert cu Paraziţii la Sala 2, când am dat-o în cucuruz la modul monumental, strict din cauza unei săli foarte reverberante şi un pic de ignoranţă din partea mea la ora aia vis-a-vis de nişte nivele. Era un tricou simpatic ce îl purtau inginerii de sunet prin turnee, cu sloganul „I’ve fucked up way bigger shows than yours”. Ăsta e riscul. Poate fi un job foarte stresant câteodată. Cu artiştii mari… nu pot spune că au pretenţii ieşite din comun doar pentru că sunt mari.
În general sunt oameni mai relaxaţi, care au un plan şi direcţie şi ştiu exact ce vor. Asta mă ajută de cele mai multe ori să facem treabă bună. De obicei când un artist îţi cere într-un rider o chestie, ştie el de ce. Dar trebuie să avem în vedere că riderele sunt câteodată orientative. Adică ar fi cam ciudat din partea artistului să ceară un anumit microfon, dar să nu accepte ceva de pe acelaşi palier de calitate sau mai bun. Dacă chiar nu se poate fără o anume sculă, adică nu poate fi înlocuită cu un alt brand/serie, atunci fie sunt aduse special respectivele elemente, pe extra costuri, fie vin artiştii cu ele direct. Nu e atât de draconic un rider dacă este înţeleasă bine intenţia artistului. Despre aia e vorba mai mult. La un festival nu ai timp sa faci repetiţii cu trupele. În riderul acela ar trebui în mod ideal să găseşti tot ce au nevoie ca să iasă show-ul bine din punctul lor de vedere, şi asta nu se limitează la ce scule vor avea nevoie.
– Ce părere ai de revirimentul vinilului în întreaga lume în ultimii ani? Personal… ce preferi sa asculţi – streaming, CD sau vinil?
– În opinia mea, sound sistemul ar trebui să fie cât mai transparent posibil, ca să poată reda corect şi fidel orice înregistrare sau producţie, aşa cum a intenţionat creatorul ei. La fel e şi cu mediul pe care e stocată muzica. Diferitele preferinţe pentru anumite medii cum ar fi vinilul sau banda magnetică sunt născute din preferinţa pentru sunetul „cald” al sistemului pe care e redat respectivul material sonor şi poate din nostalgia de a ţine în mână un album, fizic să îl poţi atinge. Dacă e să măsurăm obiectiv care mediu e mai bun, ajungem repede la concluzia că digitalul este superior atât din punct de vedere al dinamicii, cât şi spectral. De asemenea, semnalele digitale sunt mult mai robuste decât cele analogice. Cu toate astea, acele distorsiuni care colorează sunetul şi îl fac „cald” sunt de dorit pentru subiectivul nostru uman şi, din motivul ăsta, este deja practică veche în producţia audio să introduci voit distorsiuni în materialul sonor. Sună mai firesc cumva pentru aşteptările noastre.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în carieră ta și de ce?
– Shakira, 2006, „Dan Păltinişanu”. Eram pe la început, abia ce făcusem câteva concerte eu însumi şi începeam sa înţeleg dedesubturile unui concert live. Am lucrat acolo ca voluntar cu Cristi Zinger de la Paradigma, care se ocupau de organizare şi sonorizare. Am lucrat trei zile la scena aia, intrat printr-un prieten care mai lucrase cu ei în trecut. Am văzut şi asistat pentru prima oară la montarea unui line-array care a costat undeva la nord de un milion de euro pe vremea aceea. În ziua cu show-ul au venit americanii. Scena era pregătită, gazonul stadionului protejat, delimitările făcute, liniile de delay de la peluza sud instalate şi testate. Când a apărut inginerul de sunet al Shakirei, vreo jumătate de oră numai s-a plimbat peste tot pe stadion şi a ascultat muzica lui preferată, trecând prin ultime, finuţe reglaje, după care a început să facă soundcheck-ul fără artişti pe scenă. M-am împrăştiat acolo. La ora aia eu buchiseam mixere analogice şi rutări rudimentare de semnale. Nu eram singurul, toată spuma sunetiştilor din Bucureşti de atunci era acolo şi se uitau aproape toţi, la fel ca mine, ca mîța în calendar la minunea de AVID full digital pe care omul avea înregistrările multi-track de la concertele anterioare şi îşi pregătea doar scena. După ce a terminat, a apărut trupa, moment în care deja suna totul perfect. Marele artist nici nu a apărut decât în show. Totul a mers brici. Atunci am realizat cam cât drum mai am până să ajung eu în locul lui.
– Ai absolvit cursurile de specialitate de la Trinity College din Irlanda. Cât de mult te-a ajutat acest fapt în carieră? De ce te-ai întors în România… unde nici până în ziua de azi nu există cursuri de specialitate în meseria de inginer de sunet…? De ce crezi că nu există așa ceva?
– Dacă m-a ajutat? Enorm! Când am ajuns la şcoală în Dublin făcusem deja nişte sute de show-uri şi mai avusesem ocazia să mă desfăşor pe nişte scene mari deja. Aveam pretenţia că ştiu despre ce vorbesc. Au fost câteva momente când „mi-au picat fisele” şi mi-am dat seama câte greşeli prosteşti făcusem în atât de multe feluri până atunci. A fost revelator nu numai în clarificarea dedesubturilor tehnice din spatele unui sunet curat, dar şi în corelarea dintre teoria semnalelor şi discursul muzical, pe lângă particularităţile modului în care sunetul ajunge în cele din urmă la nivelul timpanului şi, mai departe, în subiectivul personal, care e total diferit faţă de ce este obiectiv redat. Psihoacustica este un subiect pe care l-aş recomanda pentru predare în facultăţile de muzică şi nu numai.
M-am întors în România dintr-o sumă de motive. M-am gândit că aş putea să încerc freelancing pe audio, cum mai făcusem. Încă erau multe turnee cu Negură Bunget, dar şi cu alţii cu care îmi creasem legături de-a lungul timpului. Locuit în România şi plată de UE mi s-a părut un deal bun. La un moment dat a început să mi se pară un pic prea solicitant traiul „cu circul” în turneu şi am început să îmi diversific un pic activitatea prin alte domenii de audio decât cele de creaţie. Gen sisteme audio pentru diverse locaţii, home theater systems şi altele ce ţin de acustică mai degrabă. Măcar e tot în domeniu. Doar din concerte şi creaţie muzicală… cam greu să îţi asiguri un trai decent, din păcate. Nu m-aş mai muta din România. Am fost, am experimentat, am încercat competiţia europeană. Cred că este ceva ce toată lumea ar trebui să încerce măcar vreo doi – trei ani, dacă vor să facă performanţă. În restul Europei găseşti numeroşi ingineri de sunet, mulţi dintre ei buni. Asta se trage dintr-o tradiţie pe care noi nu o avem, dar cu care ar trebui să ne punem la punct, dacă vrem să ne sune vreodată concertele şi înregistrările. Suntem în urmă cu sistemul de învăţământ nu doar la capitolul acesta. În şcolile de muzică audio-tehnica este aproape inexistentă ca obiect de studiu. Nici măcar muzici noi nu pătrund în sistemul actual de învăţământ. Si când zic noi, mă refer la muzică de 80-100 de ani (jazz şi muzica cultă mai nouă). E nevoie de o împrospătare în educaţie în zona asta a tehnicii audio, pentru că, în opinia mea, de acolo ar trebui să răsară următoarele generaţii de ingineri de sunet şi regizori muzicali. Ar trebui să nu fie nevoie să se lege o serie de evenimente fericite pentru a avea ocazia să se desfăşoare profesional un om care ştie ce face.
– De-a lungul anilor ai avut ocazia să colaborezi cu o serie de artiști, atât ca producător muzical cât şi ca inginer de sunet la concerte. Cât de greu este să „lucrezi“ cu artiştii în general, ştiind faptul că adesea orgoliile acestora sunt…foarte mari? Care au fost cele mai nostime… amintiri, la acest capitol?
– Nu pot spune că trebuie trataţi într-un anume alt fel artiştii pe scenă, dimpotrivă, mi se pare că asta îi poate inhiba, mai ales dacă e prea evident. Sunt oameni profesionişti care ştiu că de buna noastră colaborare ţine show-ul sau producţia. Toată lumea are interesul ca totul să meargă cât mai bine. Se mai întâmplă să dai şi de unii care vor să îţi demonstreze câte ceva, le laşi loc să treacă, le acomodezi pe cât de bine poţi „mofturile” şi on with the show.
Nostime întâmplări au fost prea multe de-a lungul timpului. O să amintesc doar de ceva „serbare câmpenească” unde ajunsesem să fac sunetul; în toiul recitalului, publicul se delecta cu show-ul de comedie oferit de o mare cântăreaţă de muzică populară, o să o numesc doar S.V., cântăreaţă ce mă tot certa pe mine. Pe lângă partea de inginerie a sunetului, fusesem însărcinat cu delicata operaţiune de a da play la playback-ul de mare bâlci. I-am stâlcit ordinea pieselor, îţi dai seama, şi am primit proteste vehemente de pe scenă, în timp ce în spate se auzea linia melodică pe care ea trebuia să o cânte. Românească de zile mari. A ieşit un show mult mai bun decât fusese iniţial intenţionat, dar de alt stil. 🙂
– Cum vezi tu nivelul culturii muzicale în general în țara noastră? S-a schimbat ceva în ultimii ani, mergem în general „spre bine“ sau nu?
– Sunt optimist pentru viitor. Ţin minte cum arăta România când am început să fiu conştient de existenţa mea, s-a schimbat enorm de atunci. Ma gândesc că de acum înainte va merge tot în direcţia aia, doar sper că mai cu spor. Trebuie să ţinem cont că noi, ca ţară, am pierdut mult la capitolul ăsta. Cu politicul implicat în cultură nu prea se pot dezvolta lucrurile, cred eu. Şi, ca aproape orice alt domeniu, cultura e puternic politizată şi sistemul e greoi. Cică cultura e un semn al bunăstării. Nu ştiu dacă sunt 100% de acord cu afirmaţia asta, cred că poate exista cultură şi pe sărăcie, dar e de altă culoare. Nu cred că ne mai place culoarea aia.
– Ce părere ai de muzica „cultă“ și muzica „pop“? Există muzică „pentru elite“ și „pentru mase“? Cum se diferențiează diversele genuri muzicale, în opinia ta?
Nu ştiu dacă i-aş da eticheta de „clasă” muzicii. Există praguri de diferite tipuri pe care oamenii sunt dispuşi sau nu să le depăşească. Asta nu ţine decât de timpul pe care cineva îl acordă muzicii, dacă are interes pentru asta, normal. Totodată, sunt multe feluri în care muzica poate exista. Spre exemplu, muzica este aceea pe care o asculţi cu maxim interes şi poate după, rămâi cu ceva. Asta se numeşte ascultat activ şi îl întâlnim preponderent la „consumatorii de muzică”. Dar muzica poate fi şi ca o sculptură, în sensul că nu trebuie să fii atent la ea ca să te binedispună. Poate merge ceva estetic draguţ în fundal în timp ce faci curăţenie, sau mâncare sau alte chestii… În acest context, ascultatul este de altă natură şi atenţia ta nu este direct orientată spre muzică. Evident că nu toată lumea o să aprecieze aceleaşi lucruri la muzică, depinzând de filtrul personal pe care îl suprapun peste aceasta. Cum am spus mereu, ce bine ca nu ne place la toţi acelaşi lucru.
