Conceptul de „robot” este relativ recent. Ideea a fost introdusă în 1921 de scriitorul ceh Karel Capek pentru a desemna o mașină care îndeplinește diverse sarcini în locul omului. Însă predecesorii lor, automatele, cunoscute și ca automatoni, au constituit obiect al fascinației încă din Antichitate. Unii dintre cei mai mari inventatori din istorie, printre care și Leonardo da Vinci, au contribuit cu numeroase creații fabuloase la ieșirea la lumină a roboților de astăzi. Cele mai vechi exemple de automatoni au apărut în lumea islamică în secolele al XII-lea și al XIII-lea. În 1206, polimatul arab Al-Jazari, ale cărui creații erau cunoscute pentru sofisticarea lor, a descris-o pe una dintre cele mai notabile: o orchestră-automat care acționa prin forța apei. Aceasta era menită să animeze petreceri și banchete plutitoare pe iazuri sau lacuri.
Cel mai faimos automat din istorie a fost un „impostor”. În 1769, aristocratul maghiar Wolfgang von Kempelen a realizat un impunător bust de lemn al unui șahist, cunoscut astăzi sub numele de „turc” datorită ținutei sale. Trucul invincibilității automatonului stătea în prezența unui adevărat maestru de șah – așa cum una dintre persoanele implicate a mărturisit presei în 1837 – care a fost ascuns în spatele mecanismului mesei cu ajutorul unui sistem ingenios de panouri glisante. Folosind piese magnetice, el putea duce până la capăt un joc, așezat fiind cu capul în jos pe fața interioară a scândurii, în timp ce brațele sale erau conectate cu cele ale bustului prin intermediul unui dispozitiv articulat. În zilele noastre tindem să apreciem evoluția tehnologiei prin simpla analiză a tipurilor de roboți lansați lunar sau anual; dar există câțiva automatoni interesanți, care, comparați cu „turcul”, dezvăluie câtă evoluție există dincolo de roboți. Ceasornicarul elvețian Cristophe Claret creează ceasuri automate care au mecanisme inteligente în interiorul unei carcase de doar 45 milimetri în diametru. Cel mai recent model integrează pokerul și toate cele 32.768 de combinații diferite ale acestui joc stau literalmente pe încheietura mâinii, datorită geniului lui Cristophe. Deținerea unui astfel de ceas este o experiență destul de unică, luând în considerare faptul că pokerul este unul dintre complexele jocuri de cazino, care pot fi jucate la mese rotunde sau online.
Frumusețea acestei noi invenții stă și în faptul că până la trei jucători se pot confrunta în jurul ceasului.
Miniaturizarea dispozitivelor automate a devenit posibilă tocmai datorită dezvoltării mecanismelor de la baza ceasornicelor, iar din acest motiv, automatonii au atins momentul lor de vârf în Europa în secolul al XVIII-lea. Ca rezultat, mulți dintre cei mai renumiți creatori au fost, de asemenea, reputați ceasornicari. De exemplu, maestrul elvețian Pierre Jaques-Droz a construit trei automatoni de o complexitate extraordinară, între 1768 și 1774. Aceste ceasuri erau cunoscute sub numele de Micul scriitor, Micul desenator și Micul muzician și integrau un sistem de discuri „codificate” (cu margini perforate) și sute de părți mobile care le permiteau să scrie scrisori, cu cerneală și hârtie reale, să deseneze și chiar să cânte muzică pe o orgă reală, adaptată însă dimensiunilor lor.
În jurul anului 1495, Da Vinci proiectase deja primul său automaton, un cavaler mecanic înarmat, care adăpostea în armura sa un mecanism complex de roți dințate, cabluri și scripeți. Acesta era capabil de diverse mișcări: să întoarcă capul, să-și încrucișeze brațele și să-și ridice viziera căștii, conform schițelor și desenelor de pe un caiet recuperat în anul 1950. Nu este sigur că artistul a ajuns vreodată să-l construiască, dar s-a aflat ulterior că acesta funcționa, datorită unei replici create de NASA. Mark Rosheim, inginer al agenției spațiale americane, a reprodus automatul în 2002, pe baza acestor desene și i-a verificat performanța.
În 1738, au ieșit la iveală cele mai faimoase trei creații ale inventatorului francez Jacques de Vaucanson, proclamându-l drept unul dintre cei mai mari constructori de automatoni din toate timpurile. Doi dintre ei, construiți la dimensiuni reale și având aspectul unor păstori, puteau interpreta o duzină de cântece cu instrumente reale. Al treilea și cel mai aclamat automaton al francezului a fost „Digesting Duck”, o rață de cupru compusă din peste 400 de părți în mișcare, care îi permiteau să realizeze un întreg proces de digestie, la care spectatorii puteau asista, aceasta având abdomenul deschis. Din păcate, după vânzarea lor, cele trei dispozitive mecanice au dispărut sau au fost distruse. După acel debut uluitor, nu a mai apărut niciun alt automaton sub semnătura Vaucanson. Se crede că în următorii patruzeci de ani, inventatorul a lucrat obsesiv la un dispozitiv care putea reproduce fidel toate procesele și mișcările corpului uman: circulația sângelui, respirația, digestia, sistemul muscular și nervos. Acesta a fost însă un proiect prea ambițios pentru tehnologia și materialele vremii și nu a reușit să ajună la finalizare.
