Deși e cunoscut mai mult datorită activităților sale de jurnalist și istoric, numele lui Viorel Screciu – care anul acesta împlinește 67 de ani – are o rezonanță aparte în așa numita lume a celor care alcătuiesc scena muzicală old boys din Timișoara. Membru al formației locale Vest, Vio n-a trăit niciodată din „cântat“ și nu face parte din categoria acelora care sunt ahtiați după lumina reflectoarelor. Sălășluiește în tranșeele scenei locale de multe decenii și și-a început periplul muzical în perioada liceului, când a pus bazele formației Saturn Grup, alături de Doru Apreotesei și Marian Odangiu.
„Pasiunea mea pentru muzică vine din clasele primare, când învățătoarea a format un fel de cor în care m-a inclus pe motiv de… voce. Erau melodii cu ciobănaşi şi Gheorghiţă care păştea un cal intr-o poeniţă. Tot doamna Tomescu m-a urcat pe scena de la cinematograful Parc unde am şi recitat o poezie. Îmi tremurau nădragii…eram îmbracat în costum popular. În clasa a 5-a am avut parte de un profesor de muzică, Konrad Klaus care a adunat părinţii…şi pe ai mei i-a rugat să îmi ia o chitară. Aşa am ajuns să fac studii de clasic după celebra metodă a Mariei Boeru. Încă din clasa a patra m-am întâlnit cu Doru Apreotesei…el «trăgea» bine la pian şi uite aşa la generală 16 s-au format două trupe de «rock»… Ne-am reîntîlnit în liceu unde am făcut alte trupe, ultima cu el la tobe, eu la chitară şi Marian Odangiu la bas. Se chema Saturn Grup. Era moda cu astrele. Cântam ce era la modă atunci… Free, Deep Purple şi mult blues. Performam sâmbăta la clasicele reuniuni din sala festivă. Îmi aduc aminte că în vacanţa de vară de după clasa a XI- a am cântat în tabăra UTC-ului de la Homorod. Acolo îi învăţam pe bucureşteni cum să ceară, în ungureşte, diverse lucruri de la chioşcul din sat. Evident fumam pe ascuns şi ţineam ţigările în tocul de la chitară. Tot în liceu, la nivel de oraş, se instituise şi o trupă de teatru care avea un fel de stagiune pe scena Naţionalului. Experienţa asta mi-a folosit ulterior în stăpânirea emoţiilor pe scenă”, și-a amintit Viorel Screciu despre începuturile sale muzicale.
În perioada facultății, Vio a activat într-un duo alături de Marian Odangiu cu care „rupeau inimile fetelor” pe piese de Bob Dylan, John Denver sau Cat Stevens, evitând cu bună știință piesele care erau hituri în Cenaclul Flacăra. Având în vedere faptul că în acele vremuri Timișoara avea parte de o emulație deosebită, mulți dintre „old boys“ au o nostalgie față de acei ani, iar Vio nu face excepție.
„La vremea aia aproape că nu era stabiliment în oraş în care să nu fie o trupă. Se câştiga relativ bine, dar era multă nesiguranţă, aşa că am cotit-o spre ştiinţă. Erau mulţi artişti foarte buni și foarte versatili, buni instrumentiști. Se asculta foarte multă muzică poate pentru că sistemul de atunci era Gică Contra…fructul oprit. Recunosc că există acum un fel de nostalgie. Faţă de ce este acum parcă era mai multă implicare, emulaţie. Fără net, se ducea vorba de la o gaşcă la alta. La baza Tehnometal când cânta Phoenix sau Progresiv stăteam după gard că nu aveam de fiecare dată bani de intrare. Era mult entuziasm. dar foarte puţine scule. Când am vazut, pe viu, Fender-ul lui Covaci (n.n. – chitara Fender) am rămas mut. Piesele erau uşor de ales, eram aceeași generaţie cu aceleași gusturi. Acum lucrurile stau altfel – multă informaţie, mai multe generaţii, totul mult mai divers. Mai multă muzică şi mai multe canale. Gusturile se disipează în cadrul aceleiaşi generaţii. E firesc să se întâmple aşa. Eu am rămas tot la blues-ul clasic. Nu mă văd cântând altceva. Cred că asta mi se potriveşte sufleteşte, poate şi ca voce. Îmi place evident rock… de la The Who până la Metallica, chiar şi pop, dar nu şi fătucele ale căror piese nu îmi spun mai nimic.
Astăzi nu ştiu la ce trupe să mă opresc. Rămân cu ai noştri din Timişoara cu un feeling aparte pentru Pro Musica pentru că îmi e foarte drag Ilie Stepan cu care mă ştiu din timpuri «imemoriale» și cu care am petrecut foarte multe. Îmi place mult Arpi Kajtar cu care am avut plăcerea să cânt nişte bluesuri“, spune Viorel Screciu.
Anii de aur ai rock-ului timișorean au fost marcați de o serie de întâmplări cât se poate de memorabile, iar printre evenimentele care au rămas întipărite adânc în memoria celor care le-au trăit pe viu se numără și un recital susținut de formația maghiară Omega la Sala Olimpia. Pentru Vio, printre momentele speciale s-au numărat și recitalul Phoenix de la banchetul de absolvire al Liceului Loga și nunta sa, la care a cântat o formație alcătuită din nume emblematice ale scenei.
„Timişoara a fost în tinereţile noastre leagănul rockului romînesc. Şi să nu uităm vecinii. Şi astăzi ascult cu foarte multă plăcere Bjelo Dugme şi Omega. De altfel printre piesele mele preferate se numără Lipe Cvatu şi Gyongyhaju lany. Cel mai tare concert aici la Timişoara a fost la Olimpia… cu Omega… s-au spart geamurile la sală. Scule super pentru vremea aceea ,sound profi şi piese de excepţie. Era pentru anii aceia… din alt film. Şi dacă tot e să pomenesc trupe dragi mie din categoria titanilor – Led Zeppelin, Santana, Free, Deep Purple, Jethro Tull, Pink Floyd, Emerson, Lake and Palmer, Doors, Queen, Eagles, Black Sabath şi mai sunt o grămadă. La nunta mea, care am ţinut-o la Conti, am avut trupă de excepție… Tibi Ladner, Doru Apreotesei, Bela Kamocsa, Mişi Farcaş… Ce muzică… spre disperarea unora care voiau să se zbănţuie pe alte acorduri. La banchetul de absolvire a Liceului Loga ne-a cântat Phoenix, iar noi trupa de liceeni cu Apreotesei în frunte am cântat două piese în deschidere… A fost prima dată când am pus mâna pe o chitară adevărată, un double-six. În loc de sol major, de emoţie, m-am dus cu o tastă mai sus“, a povestit muzicianul.
Formația VEST, alcătuită din Lajos Varadi, Radu Stoica, Remus Măruţă, Vio Screciu şi Ioan Puiu Popa a susținut de-a lungul anilor o serie de cântări cu priză la public și a lansat cu șase ani în urmă albumul Timişoara Sacra Fame”. În opinia sa, diferența dintre un muzician bun și „restul“ este realizată atât de talent cât și de promovare, capitol la care Timișoara nu stă prea bine.
„Ca să devii un bun muzician, îţi trebuie întâi talent apoi multă muncă. Ca să ajungi în top îţi mai trebuie noroc şi susţinere, adică promovare, ceea ce aici în Timişoara e cam greu. Soarele răsare, încă, de la Bucureşti unde, din păcate, posturile de radio şi TV promovează foarte multă muzică de slabă factură. Chipurile… asta se cere, asta face audienţă. Dacă asta le dai, asta vor îndrăgi. Nu poţi iubi o muzică pe care nu o auzi. Eu nu am trăit niciodată din cântat. Ce mai cîştigi, la nivelul ăsta, sunt bani de bere cu prietenii şi plăcerea de a cînta ceea ce îti place. Mă simt bine pe scenă şi am avantajul că am lucrat ani de zile în radio şi tv, în direct, aşa că nu mă «paralizează» publicul… Nu prea vorbesc între piese decât dacă simt că e necesar să trag de timp pentru un acordaj suplimentar sau schimbarea unui cablu sau să fac o glumă pe seama unui coleg care de obicei e Radu Stoica. Şi reciproca e valabilă. Acum în pandemie e mai greu cu repetiţiile. Există şi o parte bună. Mai mult timp pentru studiu individual la chitară“, a mărturisit Vio Screciu.
Spre deosebire de mulți alți artiști din zilele noastre care își exersează talentul la cover-uri incluzând în playlist o serie de piese din genuri diferite doar pentru a satisface cerințele publicului care participă la evenimente private, Vio recunoaște că atunci când cineva îi cere să abordeze o piesă pe care nu o stăpânește, recunoaște deschis acest fapt. Iar, pentru cei care se află pe acest frumos drum care poartă titulatura de „carieră muzicală“, le transmite să nu aplece urechea la cârcotași…
„La cântări dacă se cere o piesă pe care nu o stăpânesc recunosc cinstit că nu o pot cînta. Nu sunt tonomat. Un bariton nu poate cânta în locul unei soprane. Cele mai multe sfaturi muzicale le-am primit de la Doru Apreotesei, care are şi talentul de a transmite. Celor care se apucă de muzică le-aş spune să persevereze, să nu cedeze la primul obstacol şi să nu aplece urechea la cârcotaşi. Din ăştia, care stau pe margine şi dau sfaturi sunt foarte mulţi. De cele mai multe ori sunt invidioşi. Doru Apreotesei mă uimeşte mereu prin felul «uşor» şi profi în care abordează un gen sau altul.De la el am învăţat foarte mult…Îi sunt recunoscător.Într-o vreme vroia să mă facă basist…zicea că aş putea fi bun…El m-a apropiat de jazz-rock, gen care îmi place foarte mult. Weather Report o trupă foarte faină care uşor-uşor m-a trimis spre înţelegerea unor structuri de jazz”, a mai spus artistul-jurnalist.
