Puba Hromadka și poveștile sale despre primul club de jazz din România...

Puba Hromadka și poveștile sale despre primul club de jazz din România și nașterea festivalului de la Gărâna

1
DISTRIBUIȚI

Puba Hromadka este o figură cât se poate de cunoscută în scena muzicală autohtonă. Pe numele său adevărat Georg Hromadka, artistul face parte dintr-o familie care în perioada Imperiului Austro-Ungar a fost unul dintre cei mai mari producători de instrumente muzicale din Timişoara.

Component al formației Clasic XX și Gramophon, artistul a fugit din țara noastră în 1977 în Germania și după Revoluția din 1989 a deschis la Timișoara primul club de jazz din țară, Pod 16, fiind unul din întemeiatorii festivalului internațional de jazz de la Gărâna. Binecunoscutul artist timișorean pregătește lansarea unui material discografic numit Puba Jazzconnection 2020. În cele ce urmează am realizat un interviu în cadrul căruia artistul stabilit în Germania ne-a povestit despre viața muzicală a Timișoarei din anii de dinainte de 1989, deschiderea primului club de jazz din România, cum s-a născut celebrul festival de la Gărâna și multe alte amănunte inedite din cariera sa.

– Care este numele tău adevărat și de unde vine porecla de Puba ?

– Numele e Georg Hromadka („grămăjoară“- în limba cehă). Am fost românizat în Gheorghe iar Puba vine de la Pubi, Bubi, Brudi, Pubili etc

– De unde vine pasiunea ta pentru muzică și care au fost primele tale apariții în fața publicului?

– De mic m-a luat tata la Filarmonică, în fiecare duminică la concerte, încă din 1958 când s-a angajat ca trombonist. Deja la patru ani am fost pe scenă la grădina de vară CFR, unde el cânta la Big Band. Eu fiind foarte neastâmpărat fugeam prin locație, deranjam, făceam numai prostii… M-a luat pe scenă între el și Puiu Bodea la tobe și mi-au dat în mână ba claves, ba maracas (n.n. – instrumente de percuție) și eu băteam ceva… se pare că bine, am știut să mă adaptez fără probleme. Și acum îmi aduc aminte de repertoriu …In the Mood, Bei mir bist du Schoen, Chatanooga Choo Choo, Moonlight Seranade, Perdido… eram tare mândru. Am început muzica la pian, după care am făcut clarinet. Dupa un accident cu bicicletă chiar în fața bisericii din Küttl, m-am apucat de percuție.

– Cum ai ajuns să cânți în Clasic XX și care sunt cele mai frumoase amintiri din acea perioadă?

– Împreună cu Mișu Ciuchitu am pus bazele formației, alături de Zoli Kovacs, Ocsi Crișan și Rob Strumberger. Aveam repetiții la garajul lui Zoli. Primele tobe le-am cumpărat de la Elemer Kohn (n.n. – un baterist care a cântat în orchestra de jazz Hirsch-Schönberger). Tobele erau din anii ’30… puteam să mă ascund după toba mare. Cu tobele astea, recondiționate de tata, am început cariera… cântam la Casa Studenților, diverse cantine prin Complexul Studențesc, cluburi ca Lola, Lira, 1 Mai, Bumbacul, clubul CFR, CILT, și la diverse banchete la școli. Țin minte că am dat un concert memorabil la Opera din Timișoara, în deschiderea celor de la Phoenix, am participat la primul festival rock la Bucuresti, la sala Arhitecturii, unde s-a cântat și-n engleză… cu părul lung, haine jerpelite… aproape ca-n vest.

– Înainte de plecarea ta din România ai cântat jazz, printre altele la Restaurantul Flora și la Hotel Central, și ai participat cu trupa Gramophon la festivalul de jazz de la Sibiu. Ce amintiri ai din acele vremuri?

– În 1970 am plecat la Iași la facultate. Am avut parte de ani frumoși plini de peripeții și surprize, am cunoscut oameni minunați și am învățat meserie la Filarmonica „George Enescu”, la profesorul Simion Florian, care m-a învățat să înțeleg muzica. Am profitat de maestrul Ion Baciu, care patru ani m-a pus la punct cu tot repertoriul posibil. Am fost poate primul din România care împreună cu Ion Baciu Junior și alții am cântat suita „West Side Story” la Festivalul Enescu. La Timișoara am venit în fiecare vacanță. Am cântat la Flora cu Bratu Banica o vară întreagă în duo. Abia mai târziu am știut să apreciez ce pianist grozav a fost… A fost o școală bună pentru mine. Tot cam pe atunci am început cu jazz-ul, cunoscându-l mai bine pe Mihai Nitescu, Paul Weiner și Bela Kamocsa. Mai tîrziu am cântat cu Tibi Ladner în mai multe locuri, inclusiv la Hotel Central sau la Hotel Continental. Se cânta mult jazz pe vremea aceea, lumea ne suporta și avea respect. Se câștiga destul de bine și mai aveam și câte o nuntă sau un banchet. Într-o vreme nu cântam nici populare, nici în românește… îmi amintesc cum la Continental ne urmărea Cornel Urcan și cum apărea ceva în limba engleză apărea de după colț. La Hotel Central cântam și Free și tot nu se revolta nimeni.

Au urmat cele trei festivaluri de la Sibiu, din 1975, 1976 și 1977, unde eram deja staruri. M-am adaptat repede la jazz… am știut deja foarte multe de pe vremea liceului. Mergeam seara la restaurantul Palace unde mă ascundeam la masa muzicanților și când Puiu mai vroia să tragă la măsea… mă punea pe mine, care abia așteptam momentul să bat pe cele mai noi și bune tobe.


Tot pe atunci am avut un rol într-un film premiat și în Japonia, care a fost turnat la clubul CFR pe acoperișul din curte, de Ioan Mihai Cochinescu (coleg de clasă cu mine), sub îndrumarea lui Dragoș Sandu. E vorba de filmul „Când oamenii se joacă”. Interesant este că s-a stricat coloana sonoră și a trebuit să refac soloul de tobe, care cred că era de 15 minute, după proiecția de pe ecran. Cam 80 la sută am nimerit… ce memorie are omul tânar!

– Ai fugit în 1977 în RFG după un concert susținut de Filarmonică, la Belgrad. Cum a fost această plecare? Cum te-ai adaptat la viața din Vest?

– N-a fost ușor să las familia și prietenii. Am fost conștient că jazzul va fi un hobby și că meseria mea e muzica clasică, deci m-am adaptat repede si precis. Am fost profesor la Heidelberg și colaborator la la cele mai bune opere si filarmonici din zonă. Am avut norocul să dau de niște colegi care m-au îndrumat și au avut răbdare cu mine să învăț repertoriul de aici, la Opera din Mannheim unde colaborez și astăzi… am cunoscut toată mafia, ha-ha. Am ajuns să colaborez cu SWR Symphonie Orchestra Baden Baden-Freiburg cu care am avut cele mai mari satisfacții profesionale, zeci de concerte prin toată Europa.

– După Revoluție, în 1991, ai deschis primul club de jazz din România, Pod 16. Cum s-a născut această inițiativă?

– Pod 16 l-am deschis din patriotism, nostalgie și poate nevoia de a da ceva înapoi orașului nostru. La Heidelberg, după o vizită a lui Liviu Butoi, s-a născut ideea unui club de jazz. În afară de Liviu nimeni nu a vrut să-și ia răspunderea cu clubul… chit că erau banii mei in joc. Nu vreau să intru în amănunte, dar dacă știam că Gondi, Dan Ionescu, Tibi Ladner și alții pleacă din țară, poate nu făceam așa ceva. Din păcate, din cauza unui managment fără nicio experiență, naivitate, s-a dus totul, cu multă pierdere …nu numai financiar. Pod 16 trebuia subvenționat de primărie și recunoscut ca lăcaș de cultură, cel puțin la onorariul artiștilor. Dar… pe primar l-a durut în fund da jazz… el era cu rock-ul și abia a așteptat să-l desființeze.

– Ai cumpărat o casă la Brebu Nou, pentru a-i duce acolo pe artiștii care cântau la Pod 16. Acolo s-au născut cîteva jam sessionuri memorabile… înainte de nașterea festivalului internațional de jazz de la Gărâna. Cum au fost acele vremuri?

– Neavând bani să plătim artiștii, am hotărît să cumpăr o casă la Brebu Nou, așa sa născut Gărâna. Locația… a fost la Gigi Tăuș, că acolo am mai tras niște cântări de zi de naștere etc. Am avut musafiri din Olanda, Serbia, Ungaria, Germania… Olandezii au fost cei mai tari, au reușit să consume toată țuica, 40 de litri, și… jumătate de porc. Nu mai sunt sigur care cântare a fost declarată ca fiind prima ediție Gărâna. Știu doar că la un moment dat ne-am șucărit și cu Liviu Butoi și cu Marius Giura și cu Oscar Berger, din cauza unor mici divergențe, ăsta a fost sfârșitul colaborării mele.

Am cumpărat a doua casă unde am pus la punct totul ca să ne simțim bine. Din păcate nu a ieșit totul așa cum aș fi vrut, si din cauza situației politice… nu am fost nici sprijinit așa cum trebuie nici de prieteni. Poate a fost și puțină invidie. Pe scurt, m-am săturat și am devenit mai retras. Oscar Berger, mare sufletist și prieten… m-a scăpat în final de Pod 16 reușind să-l vândă, cu mari pierderi, și cu durere în suflet. A meritat Timișoara acest sacrificiu? Nu sunt convins… alții au cumpărat apartamente, au făcut afaceri, numai eu am vrut să fac cultură non-profit. Ce naiv am fost. Între timp s-au stins foarte mulți. Mă enervează situația politică și coprupția. Materialul uman lasă mult de dorit, așa că am să vând casa de la Brebu.

– În 2017 ai ieșit la pensie. Ce a reprezentat acest moment pentru tine? Ai mai mult timp pentru a studia jazz-ul?

– Nici nu mi-am dat seama că am ieșit la pensie, în afara faptului că nu mai aveam ore după masa. Am avut multe joburi mai ales la Opera din Frankfurt. Cu pandemia s-au cam oprit activitățile. Am reușit să fac totuși imprimările pentru noul CD – „Puba Jazzconnection 2020”, cu Decebal Bădilă, Nicolas Simion, Paul Weiner… nu a fost ușor de organizat. Am imprimat cele opt piese compuse de mine, ajutat de Paul. Prin imprimările astea poate am să expun și cine sunt. E un amalgam de muzici prin care am trecut… cred că e destul de agreabil, sunt Balanță și așa e și CD-ul.

– Care sunt secretele unui muzician bun și unde te vezi peste cinci ani?

– Urechea la muzicanți e foarte importantă, dar la ora actuală fără un studiu intensiv, cu material didactic, nu cânți decât la nunți de câini și pisici mai ales în jazz unde există deja un cod obligatoriu, la tobari. Pe viitor, sper să mai pot participa la câteva evenimente și festivaluri. Va fi greu fiindcă vine din spate noua generație încărcată cu de toate. În încheiere pot spune că iubesc muzica – că-i jazz, operă, Simfonie – mă bucur c-am ajuns să înțeleg această stare de a fi, și doresc tuturor la fel.

1 COMENTARIU

  1. Drag prieten şi „frate întru Musica”, în puține cuvinte ai expus celor capabili de a judeca imparțial – cât şi muşcătorilor profesionişti de cururi , multe adevăruri aducătoare de bucurie şi câteva din păcate şi de tristețile ce le-ai trăit ca pionier – sub vitregia acelor timpuri. Îți mulțumesc că ai dat cu cârpa şi peste numele meu prăfuit de timp. Cu drag, stimă şi respect
    MişuL

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.