Ștefania Iacob, nonconformista sexy din muzica folk: „Dacă m-aș încadra în tiparele impuse de societate, nu aș mai fi creativă, nu aș mai fi sinceră“

Ștefania Iacob e o figură aparte în folkul românesc. A susținut multe spectacole, a câștigat o serie de premii, a lansat câteva albume bineprimite de public și a reușit să creeze și unele controverse datorită faptului că…este naturală. „Poate că lumea este de părere că trebuie neapărat să pozezi în «fată cuminte» că să cânți muzică folk, dar totul este relativ. Atâta timp cât am un echilibru, îmi place să mă bucur de tinerețea mea și îmi fac timp să merg și la sală, să citesc și multe cărți și să fac și muzică“, spune ea.

În cazul în care situația epidemiologică din Timișoara va duce la ridicarea restricțiilor actuale, frumoasa moldoveancă va susține un concert la Timișoara alături de poetul Sorin Poclitaru la Timișoara, pe 15 octombrie, în cadrul spectacolului „Despre oameni și femei“, la Root, cu invitatul special Claudiu Dogariu. În cele ce urnează am realizat un interviu alături de sexy folkista moldoveancă în care am aflat amănunte inedite despre activitatea ei.

– Ai scos primul album înainte de a împlini 16 ani. Cum a fost contactul cu „scena“ și cum te-a schimbat această experiență?

– Primul meu contact cu scena a avut loc înainte de a lansa primul album, bineînțeles. Am participat la câteva concursuri de muzică folk până a îmi lansa primul album (cred că la cinci, maxim șase), și am cântat în câteva localuri, baruri, restaurante. Încă mai simt fizic primul contact cu scena și scriu despre el cu mari emoții, așa cum trăiesc cu patimă practic aproape orice: prima dată am urcat pe o scenă adevărată, amplasată și amenajată frumos în orașul Săveni, județul Botoșani. Primul meu contact cu scena m-a făcut să știu că eu asta trebuie să fac pentru tot restul vieții: să cânt. Este greu să descrii și să transmiți senzația pe care o ai pe scenă, ea poate fi doar trăită și experimentată personal, este un sentiment și o energie unică la care eu nu am mai putut renunța (deși am încercat) tot restul vieții de atunci. Experiența primei mele prestații pe o scenă m-a schimbat total: am devenit ceea ce urma și trebuia, de fapt, să devin și cred că în acel moment mi-am întâlnit destinul.

– Când ai cântat pentru prima oară în Timișoara și cum ți se pare acest oraș?

– Am avut foarte puține ocazii să ajung în Timișoara. Singurul lucru care mă lega de acest oraș era prietenia și colaborarea cu Vasile Mardare. Am ajuns, la un moment dat, aici, și ar fi trebuit să susținem un spectacol eu, Vasile Mardare și Sorin Poclitaru, însă din cauza unor mici incidente acest lucru nu a mai fost posibil, așa că nu am mai cântat. A doua oară când m-am întors la Timișoara a fost la înmormântarea prietenului Vasile Mardare, iar de atunci am mai fost la un concert susținut în memoria sa. Sper că următoarele evenimente pe care le voi susține în Timișoara să fie îmbucurătoare, astfel încât să am timp să privesc și să cunosc orașul și să îmi formez o părere despre el.

– Ce părere ai despre concursurile de descoperire de talente gen Vocea României, sunt benefice? Cei care participă la asemenea concursuri au ceva de câștigat?

– Cred că talentele au nevoie să fie descoperite, dar mai mult de atât, au nevoie să fie susținute constant și îndrumate. Ceea ce aceste concursuri televizate sau echipele implicate în realizarea lor nu fac decât în foarte puține cazuri. Fiecare artist cunoaște și judecă singur ce îi este necesar și benefic și ce nu. Niciun drum nu se compară cu altul. Punctul de lansare nu este în același loc pentru toată lumea pentru că suntem foarte diferiți atât ca oameni, cât și în ceea ce transmitem și cântăm. Personal, cred într-un dram de noroc, dar mai mult cred în muncă multă și constanță, răbdare și capacitatea de a te adapta, de a ști cum, cu cine și cât să colaborezi, de a lua deciziile cele mai bune pentru traseul tău în industrie. Pentru mine, cert este că o apariție TV, două, trei, și validarea unor artiști cunoscuți nu sunt totul atunci când îți dorești să formezi o carieră solidă. Deși pare simplu, acest domeniu este foarte greu de înțeles și în câteva cuvinte, este un joc cu reguli întortocheate și ascunse, dar nu poți ști niciodată unde îți este norocul. Fiecare decide în funcție de situația personală.

– Cum vezi tu nivelul culturii muzicale în general în țara noastră? S-a schimbat ceva în ultimii ani, mergem în general „spre bine“, sau nu?

– Binele și răul sunt relative. Din nou, fiecare judecă și alege după propria scară de valori, după educație, după tot ceea ce a dobândit pe parcursul vieții. Eu nu sunt în măsură să comentez nivelul culturii muzicale din România și nici să dau verdicte în legătură cu ce e bine și ce e rău. Nu am nici informațiile nici postura necesară să comentez aceste lucruri. Eu cânt ce simt eu că trebuie să cant, mă simt foarte bine cu alegerea mea și sunt împlinită, înțeleg orice preferință chiar dacă nu mereu o aprob, dar nu pot judeca.

– Există muzică „pentru elite“ și „pentru mase“? Cum se diferențiează diversele genuri muzicale, în opinia ta?

– Muzica este aceeași pentru toți, cum și oamenii sunt, în esență, cam la fel. Dar există elite și mase. Fiecare ascultă ce vrea și ce simte. Mulți oameni asimilați maselor ascultă Johann Strauss și mulți oameni asimilați elitelor ascultă, uneori, manele.

– De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?

– Inspirația mea vine de la Dumnezeu. Eu când „Compun”, de fapt încep să cânt, dintr-odată, o poezie. Nu scriu, nu gândesc cântecul, nu-l corectez, nu am un șablon în care trebuie să mă încadrez. Dau frâu liber inimii și vocii și astfel ia naștere o bucățică sinceră din sufletul meu transformată într-un cântec. Îmi provoacă „setea” de a compune poezia bună, iar cântecul vine de la sine. Mesajul cântecelor mele este că în fața încercărilor și în față bucuriilor vieții nu suntem singuri, toți zâmbim, toți plângem, toți ne bucurăm de un răsărit sau de un apus frumos și că e normal să fim umani, arătând asta printr-o lacrimă sau printr-un hohot de râs.

– Ce părere ai de muzica folk românească de la ora actuală?

– Am o părere foarte bună. Este loc pe scenă și public pentru toată lumea, ceea ce înseamnă că se cere acest gen muzical în continuare, parcă mai mult decât înainte de pandemie, nu știu de ce. Poate că oamenii au devenit mai sensibili, mai receptivi la mesajele profunde după ce au coștientizat cât de fragilă este viața și cât de puțin contează, de fapt, lucrurile materiale și superficiale. Se vorbește de mult timp că muzica folk moare, dar ea este vie, foarte vie, și văzând ce vine din urmă, cred că va rămâne vie mulți ani de acum încolo. Sunt tineri care încep să cânte folk cu dăruire, sunt tineri care vin să asculte folk cu mare plăcere, iar asta e un mare plus pentru muzica folk.

– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?

– Concertul care m-a marcat cel mai tare în cariera mea a fost cel susținut la meeting-ul PSD de la Iași. Este ușor să va imaginați de ce. Am cântat în fața a 40.000 de oameni, cu huiduieli, cu aplauze, cu toate reacțiile pe care vi le puteți închipui în fața mea. A fost copleșitor, dar eu am privit detașat situația, pentru că nu am culoare politică.

Vorbele și mesajele de după au contribuit la întipărirea concertului adânc în mintea mea. A fost o experiență de neuitat.

– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera muzicală? Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?

– Cel mai bun sfat pe care l-am primit vreodată în cariera mea muzicală a fost să fiu eu însămi. Când suntem mici, avem tendința de a împrumuta din stilurile altor artiști, și există riscul de a se pierde artistul care am putea noi înșine deveni. Dacă ar fi să dau un sfat celor care doresc să pășească pe acest drum, le-aș spune să rămână indiferenți în față descurajarilor și a vorbelor care vor apărea despre ei și să fie ei înșiși exact așa cum ei doresc, să compună mult și să își impună propria originalitate și viziune artistică, să o prezinte cât pot de mult pe scenă.

– Spuneai la un moment dat că muzica folk este singura muzică ce face un adevărat serviciu poeziei și literaturii. De ce crezi acest lucru?

– Nu eu am spus acest lucru, ci Sorin Poclitaru sau Clara Mărgineanu, nu mai știu exact de la care dintre cei doi a pornit această afirmație. Eu aprob acest lucru. Muzica folk este poezie cântată, pe când cea comercială este text cântat. În opinia mea, muzica folk este 70% poezie și mesaj, este puterea devastatoare a cuvântului. Muzica folk promovează și duce mai departe poezia, majoritatea folkiștilor alegând cu atenție ceea ce cântă. Nu prea veți întâlni multe alte genuri muzicale pe versurile lui Ion Minulescu, George Țărnea, Adrian Păunescu, etc…

– Se spune că muzica trebuie să fie una de atitudine. Să transmită mesaje sociale și politice. De ce crezi că în zilele noastre în muzică românească trupele se feresc să ia atitudine explicită împotriva nedreptăților de orice fel?

– Pentru că este mai ușor să fii pe placul tuturor ținând capul plecat și fără atitudine. Depinde, ca artist, ce vrei de la ține și de la cariera ta, și spre ce țintești. Ca artist, emițând păreri, riști să nu fii pe placul tuturor. Majoritatea artiștilor, în ziua de azi, nu sunt dispuși să riște, aleg calea ușoară. Este mai simplu să abordezi mesajele ușoare, testate deja de alții, și să aduni în jurul tău oameni care te tolerează, astfel încât să îți continui liniștit drumul, decât să încerci să schimbi și să influențezi, lucru care vine cu o încărcătura emoțională pe care nu toți artiștii o pot gestiona și cu reacții de tot felul din partea publicului. Depinde de ce vrei, de ce te hotărăști să transmiți, dar și de cât poți duce.

– Ai cochetat cu meseria de stewardesă, la un moment dat. Ce ai învățat din acea experiență?

Din meseria de stewardesă am învățat să prețuiesc scena. A fost prima mea experiență altfel decât artistică. A fost o trezire la realitate pentru mine. Înainte de a încerca această meserie nu conștientizam cât de privilegiată sunt trăind din muzică. M-am intros pe scenă după câteva luni, prețuind mult mai mult acest domeniu și oamenii din acest domeniu. Meseria de stewardesă era una monotonă, comună, o meserie care îmi anula orice latura creativă și orice originalitate, mă anula pe mine, cea care sunt ce adevărat. Nu aveam timp de mine, nu reușeam să vorbesc cu familia mea zile întregi la rând, zburam și 12 ore pe zi. Potențialul meu nu era valorificat în acea perioadă.

– Ai editat anul trecut, cel de-al patrulea album de autor. Spune-mi cu ce diferă piesele acestui album față de creațiile anterioare? Ce s-a schimbat în muzica și textele tale?

– Cel de-al patrulea album al meu, „Nu știi tu, mama”, vine, cu siguranță, cu o maturizare a mea ca om și ca artist. Sunt tânără, iar pentru mine fiecare an care trece înseamnă un an în care „cresc”. Bineînțeles că acest album nu reprezintă apogeul maturizării mele ca artist, dar față de albumele anterioare, lansate la 16, 18 și 20 de ani, este mai bine pus la punct, mai aproape de ceea ce îmi doresc eu să devin și să transmit. Poeziile sunt tot ale lui Sorin Poclitaru, toate 12 de pe album, iar ca noutate acest album aduce colaborarea mea cu Jimi el Laco, cel care a orchestrat și masterizat piesele.

– Ai publicat o serie de fotografii caracterizate de unii drept „provocatoare“. De ce crezi că există prejudecăți de această natură în societatea românească? Ca să cânți acest gen muzical (folk)… trebuie neapărat să pozezi în „fată cuminte“? Dacă ar fi să te caracterizezi …te-ai descrie drept „nonconformistă”?

– Cred că ne lovim de prejudecăți în orice societate. Oamenii sunt la fel peste tot. Prin prisma meseriei de stewardesă și prin prisma experiențelor dobândite și în alte societăți prin care m-a plimbat viața, m-am convins că societatea noastră nu e de blamat mai mult decât altele, poate e de blamat doar lipsa posibilității de a evolua, care nu prea ni se oferă. Dacă ar fi să mă caracterizez, da, m-aș descrie ca fiind non-conformistă, dar nu la modul controlat sau forțat. Non-conformismul nu este un lucru pe care mi l-am propus să îl prezint sau să îl transmit. Eu mi-am propus să rămân mereu sinceră față de mine însămi și față de public, iar ceea ce îmi vine să fac, fac. Mi-am ușurat viața luând această decizie. Cred că un artist trebuie să fie el însuși și să nu se încadreze în niște tipare. Dacă m-aș încadra în tiparele impuse de societate, nu aș mai fi creativă, nu aș mai fi sinceră. Poate că lumea este de părere că trebuie neapărat să pozezi în „fată cuminte” că să cânți muzică folk, dar totul este relativ. Atâta timp cât am un echilibru, îmi place să mă bucur de tinerețea mea și îmi fac timp să merg și la sală, să citesc și multe cărți și să fac și muzică.

– Dacă lucrurile merg bine, vei susține un concert la Timișoara la mijlocul lunii octombrie. Cu ce noutăți vii la acest concert? Pentru cei care nu te-au ascultat niciodată… cum ai descrie recitalurile tale într-o singură propoziție?

– Un carusel care te duce prin toate emoțiile în două ore. Cam așa aș descrie un recital de al meu. În Timișoara, de această dată, vin cu un proiect minunat, intitulat „Despre oameni și femei”, care ne include pe mine și pe Sorin Poclitaru. Este un concept de spectacol în care treci de la plâns la râs, și invers, foarte ușor. Am văzut în multe săli oameni care ne ascultau și râdeau la o poezie de a lui Sorin, ștergându-și lacrimile provocate de cântecul pe care îl cântasem eu anterior. Cred că asta ne face speciali.

– Se poate spune că folk-ul are un reviriment?

– Da, după părerea mea și din câte văd la festivaluri, concerte și la evenimentele de gen, folkul înflorește și atrage mult public în ultimii ani, dar și mulți oameni care urcă pe scenă muzicii folk cu dăruire.

– Cum ai trecut peste complicata perioadă de pandemie?

– Nu a fost ușor deloc să trec prin această pandemie. Am luat în greutate vreo 5 kilograme, am avut devieri psihice și, în general, a fost o perioadă care chiar m-a încercat, dar sper eu că m-a și întărit. Am avut mare noroc de comunitatea mea din online, care este mică, dar mereu lângă mine. Am trimis multe albume cerute de oameni online, am ținut legătura cu ei și am visat împreună la normalitate. Poate că și acest lucru a făcut să fiu încă în atenția publicului, astăzi. Am compus destul de mult de când a început pandemia iar pentru mine acest lucru, clar, aduce doar lucuri bune în carieră profesională. Eu deja știu că pandemia a provocat o sete generală de a ieși din casă, de a merge la evenimente, iar cât ne-a fost permis, am susținut concerte cu public mult mai numeros decât cel pe care îl aveam înainte de pandemie. Cred că oamenii tânjesc după libertatea cu care erau obișnuiți, cred că abia așteaptă să se desprindă de telefoane și să vădă în fața lor un concert live, dar mai cred și că această perioada de spaimă a sensibilizat oamenii și i-a atras spre partea mai profundă a lucrurilor. Pandemia mi-a anulat multe concerte și multe recitaluri, în rest mi-am urmat planurile și am mai lansat două albume în această perioadă, „Nu știi tu, mama” și „Inimă de Ciocaneștean”.

– Unde te vezi peste cinci ani?

– Peste 5 ani voi avea 28 de ani. Mă văd tot pe scenă, mă văd mult mai implicată în partea profesională a vieții mele, mult mai activă și informată. Nu mă văd formând o familie la acea vârstă, deocamdată. Să ne țină Dumnezeu sănătoși și să avem putere de a trece prin toate!