Actualul basist al formației Dordeduh, Flavius Misarăș, nu face parte din gașa muzicienilor „vorbăreți“. Născut în 7 decembrie 1974, la Timișoara, Flavius a primit cadou de la părinți prima chitară bas în 1993 și a făcut parte dintr-o serie de formații care au colorat viața muzicală a Timișoarei în ultimele decenii, printre care amintim Era Ticăloșilor, Flood For You, Oranj, The Thirteenth Sun, Box Office sau Dordeduh. În cele ce urmează am realizat un interviu cu Flavius, din care am afllat amănunte inedite din scena muzicală a Timișoarei și nu numai.
– De unde vine pasiunea ta pentru muzică?
– În copilărie, ascultam emisiuni muzicale la radio, când încă nu era cenzurat chiar totul. Tatăl meu înregistra multă muzică pe magnetofon, apoi, la întâlnirile părinților mei cu prietenii lor, la o canastă sau la un rummy, mă cultivam intens.
– Când ai apărut prima oară pe scenă și în ce context?
– Făcând abstracție de serbările din grădiniță și din școală, la care eram foarte activ (la una dintre ele am fost chiar dirijor de cor), prima „ieșire” cu basul în brațe a fost la un bal al bobocilor la Liceul de Arte din Timișoara. Un prieten, Caius Hera, m-a întrebat dacă vreau să cânt cu el (la tobe) și cu vărul său, Liviu, (la chitară), eu având deja o chitară bas. Nu exista trupă, nu exista nicio piesă compusă, pur și simplu să mergem să cântăm. Înainte de „concert”, pe holul liceului, am „compus” trei sau patru piese care erau punk 100% (ce altceva să compui spontan care să emane energie?), apoi i-am dat bătaie. Bineînțeles că nu exista nici scenă, am cântat direct pe parchetul sălii de sport, iar despre sistemul de sonorizare să nu discutăm, pentru că nu prea avem despre ce. Dar am făcut-o și pe asta, trebuia cumva să „îi dau cheie”…
– Care au fost primele formații în care ai cântat?
– Mă întorc puțin în timp, e o perioadă tare dragă mie, în care încă nu aveam chitară bas, dar cochetam cu ideea de a începe să cânt. Cu Coacăză (Adi Ulmeanu) eram coleg de clasă în școala generală și vecin de bloc. Eram fascinat cum știa să-și construiască singur chitări. Mergeam la el, ascultam muzică și îmi cânta thrash-ăreli pe un pick-up cu amplificator și difuzor încorporat, cu carcasă din lemn. A mai venit apoi Floyd (Adi Pârâianu), la tobe. În apartament, să fie clar. Bun, nu erau ele chiar tobe, și le-a făcut din niște bidoane cilindrice pe care a pus folie de transformator, dar gălăgie tot făceau. MARE gălăgie! Lipsea basul. Cine să devină basist, dacă nu eu? Cu ajutorul alor mei, în 1993 mi-am cumpărat primul meu bas, un Reghin (logic!), de la magazinul Muzica din Timișoara. Îmi amintesc că era încă inventar când am mers să-l iau. Știam că trebuie să primească, așa că m-am învoit de la liceu, nu mai contează motivele și am mers să-mi întâlnesc completarea. Nu știu ce mutră am făcut când am văzut că era inventar, dar li s-a făcut milă de mine și m-au lăsat să aleg unul din două, celălalt fiind comandat de Operă. Era unul roșu, pe care se putea cânta mai ușor, și unul vișiniu, reglat mai prost. L-am luat pe cel vișiniu, avea culoarea mai faină! Trec peste capitolul „zdrăngănit“ aiurea la rece sau prin magnetofon, nu a mai contat, din moment ce trupa avea basist. Ușor-ușor au apărut și alți tipi în peisaj, cu care ne-am împrietenit. Nu mai țin minte toate detaliile, dar cam așa a luat ființă Era Ticăloșilor. Judas (Daniel Iuda) la voce, Coacăză și Tavi Bezzeg (Tattoo) la chitări, Tibi Mijea la tobe și eu la bas. Am găsit și o sală de repetiții la un demisol, chiar sub apartamentul unuia care a apărut la un moment dat cu un topor în mână. N-am mai călcat pe acolo. Am găsit alta, pe lânga Piața Maria, unde, după multe repetiții, într-o zi am înregistrat un demo. A venit Sorin Bârcă cu un magnetofon bun pentru așa ceva și, toți deodată, fără voce, am înregistrat. Fără metronom, normal! Ca la repetiții, dar cu multe emoții. Vocea a fost adăugată ulterior, în studio, adică la domnul Sorin Bârcă acasă. Săracii vecini…
– După Era Ticăloșilor ce a urmat?
– Apoi am întâlnit un lungan, Silviu Bitea, vocalist-chitarist, cu care am devenit bun prieten. Am dat și de Sorin Jivan (la tobe) și am hotărât că trei oameni sut suficienți pentru a face larmă. Așa s-a născut Food For You. Cu trupa asta eu am cântat pentru prima dată în afara județului. A urmat apoi trupa Aria, care nu a avut viață lungă, dar cu care am cântat la prima ediție a festivalului Rock la Mureș de la Periam Port. Prestam un hard’n’heavy, ceva de genul…
– Și tot la acest capitol… undeva… a existat și momentul Oranj, unde ați cântat cu Tina… Cum vezi acum acele vremuri?
– Împreună cu Dan Nicolici (chitară), cu care am fost coleg în Aria, am hotarât să facem o trupă care să nu aibă îngrădiri stilistice. El era compozitorul principal, iar piesele aveau cam toate ingredientele: rock, funk, jazz… ne simțeam bine, în primul rând. Am căutat tobar, l-am găsit: Paul Barbura. Super bun, m-am înțeles foarte bine cu el din punct de vedere muzical. Am căutat voce, am găsit-o: Tina Dănescu. Mă uitam la mititica aia de fată și nu înțelegeam de unde scotea o voce atât de faină și puternică. Am înțeles ulterior: din suflet. Din păcate, la un moment dat, Dan, care era originar din Baia Mare (a stat în Timișoara doar în timpul facultății), a trebuit să plece acasă. Așa a ajuns în trupă Cristi Popovici, foarte fain chitarist. Muzica a devenit, în linii mari, un alternativ rock, mai în forță pe alocuri. Cu Oranj am avut destul de multe concerte, printre care, ca să păstrăm tradiția, la edițiile 2, 3 și 4 a festivalului Rock la Mureș. Am înregistrat și niște piese, deci tacâmul era complet.
Așa a fost la început. A fost frumos. Am fost tineri, fără multe griji. Nu aveam atâtea posibilități de a cânta pe instrumente bune, dar eram fericiți că avem pe ce cânta. Nu știu ce simt tinerii de acum care cântă în trupe, sper să simtă măcar o parte din bucuria pe care am simțit-o noi, o bucurie de copil. Nu cred că, pe vremea aia, puteam să visez la concerte mari, la albume bune, înregistrate “ca afară”. Era totul la început, eram câțiva care făceam muzică și asta era cam tot ce ne doream.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera muzicală?
– Primele discuri ascultate cap-coadă au fost ale părinților mei. Aveau o colecție mică de viniluri, de la folclor la muzică ușoară, cum i se zicea atunci. Eram copil.
După ce am mai crescut, am schimbat placa. Am auzit la radio „The Final Countdown” (Europe) și m-a cucerit.
E prima piesa rock care a avut impact asupra mea. Nu știam că e rock, nici măcar nu-mi plăcea imaginea celor cu plete. Asta până în ziua în care am văzut videoclipul la TV Beograd, parcă. Normal că n-am mai înțeles nimic. Cum pot „ăia” să cânte așa fain?
Apoi, în adolescență, la un revelion petrecut la Nădlac, unde îmi petreceam toate vacanțele, un prieten a adus niște casete Takt, poloneze, cu albume metal. Slayer, Death, Sepultura… În timp ce topeam o tavă cu cremeș (cremșnit, sau cum îi mai zice…), ascultam fioroșeniile alea din care nu pot să zic că înțelegeam mare lucru, dar care au reușit să-mi capteze atenția. Când a ajuns la rând „Arise” al celor de la Sepultura, lucrurile au devenit clare. A fost albumul care a avut același impact asupra mea pe care l-a avut „The Final Countdown”. De atunci metalul a devenit muzica mea preferată.
– Cum ai ajuns în The Thirteenth Sun și care au fost cele mai frumoase evenimente la care ai participat cu ei?
– Omul potrivit la locul potrivit… Trupa înregistra în studioul Consonance din Timișoara, iar basistul, Adi Nagy, nu a putut să vină (dacă rețin corect), așa că i-am întrebat dacă nu vor să-i ajut eu. Am trecut la treabă și a ieșit primul material, EP-ul Genesis. Adi s-a retras din The Thirteenth Sun, fiind activ în alte trupe. Au urmat niște repetiții și concerte, dar, trupa fiind din Brașov, era greu să țin pasul cu repetițiile. Am convenit de comun acord să mă retrag la rândul meu. Însă, la înregistrarea albumului „Startdust” m-au vrut tot pe mine la sârme groase, ceea ce m-a bucurat.
– De-a lungul anilor ai colaborat cu o serie de artiști. Care este secretul unei bune colaborări?
– Nu știu dacă e neapărat un secret… îmi place să ascult și mai ales să cânt aproape orice gen de muzică. Bineînțeles că și latura umană are un cuvânt de spus, am cântat doar cu prieteni sau cu oameni care mi-au devenit prieteni pe parcurs.
– Care este secretul unui muzician bun? Cât contează teoria și cât contează „urechea“?
– Mă consider un basist mediocru, deci nu știu dacă sunt cel mai în măsură să deslușesc misterul. Am învățat să cânt ascultând muzică și „scoțând basul” după ureche. Teorie am început să învăț ulterior, dar nu știu prea multă. Cum să citesc note când cânt cu ochii închiși? Glumesc, bineînțeles.
– Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai avut în cariera ta?
– Prima a fost cea de care am amintit mai sus, și anume primul meu „concert”. A doua a fost pregătirea concertului pe care l-am avut recent cu Dordeduh. Mai exact, în Germania, la festivalul organizat la împlinirea a 25 de ani de la înființarea casei de discuri Prophecy, cu care Dordeduh are contract. Am avut concerte în două zile consecutive, iar într-unul dintre ele am cântat doar piese Negură Bunget, pe care a trebuit să le învăț într-un timp foarte scurt. Nu chiar pe hol, înainte de a urca pe scenă, dar a fost destul de solicitant.
– Ai cântat și în trupe de cover-uri. Care este diferența între un muzician și un muzicant în opinia ta? Se poate trăi din muzică în România?
Ar fi tentant să caut acum definițiile exacte ale termenilor „muzicant” și „muzician”, dar mă prefac că nu am internet, deci rămân la ce cred eu: nu există diferență. Am întâlnit muzicanți cu care m-am înțeles mai bine din punct de vedere muzical decăt cu muzicienii și viceversa. Da, se poate trăi foarte bine din muzică în România, sunt mulți care fac asta. Nu sunt unul dintre ei, dar nici nu pot să spun că mi-aș dori foarte mult. Nu aș avea atâta „stomac” să pot face asta. Cunosc destul de bine (sau cel puțin așa cred) unele „dedesubturi”, încât să prefer să-mi fac meseria pentru care m-am școlit.
– Cum ți-ai descrie colegii tăi de trupă din Dordeduh și care au fost cele mai frumoase trei momente trăite alături de ei?
– Cel mai potrivit cuvânt: prieteni. Cuprinde tot, nu mai e nevoie de alte explicații. Mi-e tare greu să enumăr doar câteva momente mai deosebite. Dar, hai să mă limitez la trei, așa cum m-ai întrebat: repetițiile, concertele și înregistrarea albumelor. Îmi place să cânt, iar dacă se întâmplă asta, partea frumoasă vine la pachet.
– Ce părere ai de revirimentul vinilului în întreaga lume în ultimii ani, e un lucru bun pentru generațiile tinere?
– Sunt total împotriva vinilului. Nu am și nici nu-mi voi cumpăra vreodată un pick-up și discuri. De ce? Pentru că nu mi-ar mai rămâne bani pentru basuri, haha! Acum serios, consider că orice lucru sau eveniment care încurajează cultura și educația este un lucru bun pentru orice generație. Că e vinilul, că e CD-ul sau caseta… foarte bine! Am avut câteva viniluri în copilărie și în tinerețe. Au farmecul lor, sunt palpabile. Studiam minute în șir coperțile, în timp ce ascultam muzica. Îmi amintesc că mi-am vândut toată colecția de casete (pentru cunoscători: pe marginea aleii care făcea legătura între Piața 700 și strada Gheorghe Lazăr) ca să-mi cumpăr Obituary – „The End Complete” pe vinil. Dacă-mi doresc mult ceva, fac tot ce pot ca să obțin, așa că ar fi foarte periculos să fiu iar ispitit de viniluri.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
– De fapt au fost două:. Primul a fost concertul pe care l-am avut cu Dordeduh la Rockstadt Extreme Fest în 2014, la care mi-ar fi trebuit un set de baterii externe, să am unde pune toată energia pe care mi-a transmis-o publicul. A fost ceva incredibil! Al doilea a fost un concert caritabil al trupei Box Office pentru Asociația Little People Romania, pe care l-am avut în 2019 și care a avut loc chiar de ziua mea. Am primit cadou o lecție de viață mare cât sufletele celor de acolo.
– Cum vezi tu nivelul culturii muzicale în general în țara noastră? S-a schimbat ceva în ultimii ani, mergem în general „spre bine“, sau nu?
– Ascult radioul doar când mănânc, ca să fie ceva în fundal. De multe ori mi s-a întâmplat să-l închid din cauza muzicii difuzate. Având în vedere vârsta mea, putem spune că sunt de modă veche, dar, totuși, oameni buni, mai „băgați” și niște melodie în muzică! Pe de altă parte, tot mai des sunt plăcut surprins să aflu că tineri sau chiar adolescenți ascultă trupe care au cântat când ei încă nici nu erau „pe planșetă”. Și, cum toată lumea e de acord că atunci se făcea muzică bună, se pare că e îmbucurător. E bun și internetul la ceva…
– Care sunt formațiile cu care colaborezi momentan?
– Dordeduh și Mirthless. Daaar, zilele trecute, în urma unei discuții telefonice, s-a stabilit că voi înregistra basul pentru viitorul album al unei trupe pe care o iubesc mult. Nu pot să spun mai multe acum, doar că mă bucur mult când niște oameni care compun și cântă o muzică super faină au încredere în mine și mă vor pe albumul lor. Sunt și basist de rezervă pentru Box Office, trupă cu care am cântat 5 ani și, cu care, din păcate, a trebuit să opresc colaborarea din motive de sănătate. Nu grave, dar nici nu am vrut să se ajungă acolo. Între timp m-am refăcut complet, dar o revenire într-o trupă cu o activitate atât de intensă ar da iar cu mine de planetă. Asta e, predăm ștafeta când e cazul…
– Cum te-a afectat personal pandemia prin care trecem?
– E un subiect despre care nu-mi place să discut, tocmai pentru că generează atâta vâlvă și ură. Din păcate, pe lângă cea „oficială”, trăim și o pandemie a părerilor, la fel de nocivă. E greu de pronosticat ce va fi în viitor. Vom trăi și vom vedea… Ne-am înțeles? VOM TRĂI!
