Născut în Republica Moldova în 1958, Sergiu Cârstea a absolvit cursurile Școlii de Muzică Eugen Coca din Chișinău, Moldova, la clasa de trompetă, iar în 1981 a obținut Diploma de Licență la Facultatea de Muzică, Teatru și Arte Plastice Gavril Muzicescu din Chișinău. Este fondatorul cvintetului de alămuri din Republica Moldova, profesor la diverse instituții de învățământ, doctor în muzicologie, solist internațional. Activitatea sa didactică și științifică este la fel de amplă, Sergiu Cârstea fiind profesor la Liceul de Muzică Ciprian Porumbescu, Colegiul de Muzică Ștefan Neagă, Institutul de Artă Gavril Muzicescu, Universitatea de Muzică și Teatru din cadrul Universității de Vest din Timișoara și Universitatea de Muzică București. În cele ce urmează am realizat un interviu cu Sergiu Cârstea, președintele Romanian Brass Society.
– V-ați născut în Republica Moldova și ați fost îndrumat spre muzică de către fratele dumneavoastră mai mare. Cum și când s-au derulat primele apariții în fața publicului? Ați avut emoții?
– În fața publicului… a trecut atât de mult timp de atunci încât imaginile acelea, la fel și emoțiile, parcă s-au cristalizat. Aveam vreo zece ani când am luat trompeta în mână pentru prima dată, și în curând a trebuit să cânt la primul examen, după câteva luni de la începutul anului școlar. Bineînțeles, tremuram ca un șoricel în fața pisicii, dar profesorul nostru, un om excepțional, ne-a dat cîte o ciocolată mică și a zis că este pentru energie și curaj, așa ca nu puteam să-l dezamăgesc, și am cantat cu mai mult curaj decât îndemânare… apoi au fost foarte multe apariții, până am învățat să-mi controlez emoțiile, de altfel, extrem de importante și necesare în actul artistic.
– Ați avut o bursă de studii post-universitare la Paris, cu mari profesori. Cât de mult v-a ajutat acest fapt?
– Da, pe la începutul destrămării imperiului sovietic, ne-a ajuns și pe noi, cei de prin republici, rândul să mergem în străinătate la studii, că până atunci mergeau doar cei de pe la Moscova, Leningrad (actualmente St. Petersburg), și alte câteva orașe mari din Rusia. Eu pe atunci eram un tânăr șef de partidă la compartimentul trompetă în orchestra Filarmonicii din Chișinău, și maestrul Dumitru Goia, dirijorul principal de atunci, mă întreabă într-o zi dacă nu doresc să merg la studiu în străinătate, el însuși revenit recent la Chișinău de la Viena, unde a studiat timp de doi ani la clasa dirijorului și profesorului Karl Oesterreiher. Îl privesc nedumerit, și îl întreb de parcă vorbea de altcineva… eu??? Imaginați-vă un băiat de la țară, chiar și cu studii la liceu și conservator, nici nu-și putea imagina o asemenea oportunitate. Maestrul zâmbește și zice: da, tu. Hai cu mine la minister (Minsterul Culturii) să vedem. La minister ne-au confirmat că sunt trei țări care oferă burse de studiu: Franța, Germania și Austria. Am ales Franța… studiasem franceza la școală și la conservator!
Am avut norocul să studiez cu unii dintre cei mai cunoscuți profesori din Europa din acea perioadă: Antoine Cure, Pierre Thibaud, Jean Douay, Claude Pichaureau. Pot spune cu certitudine că perioada petrecută la Paris mi-a schimbat concepția despre ce înseamnă trompeta, cum trebuie organizat studiul zilnic, cum trebuie să te pregătești de un concert, de un concurs, de o audiție, etc. În următorii ani am pus în practică tot ce am învățat la Paris, lucru care mi-a folosit mult în cariera mea de instrumentist de orchestră și solist, iar despre foștii și actualii mei studenți pot spune că majoritatea dintre ei sunt foarte buni instrumentiști, datorită transmiterii experienței acumulate la Paris.
– Care au fost primele discuri pe care le-ați ascultat și cum v-au influențat acestea în carieră?
– Pe când eram la liceu întâmplător am dat de un vinil înregistrat de trompetistul german Willi Krug și am fost atât de impresionat, încât am început să caut înregistrări cu trompetiști din diferite țări. Așa am ajuns să ascult trompetiști ca Maurice Andre, Ludwig Gutler, Thomas Stevens, Philip Jones și mulți alții. Bineînțeles Timofei Dokshizer, faimosul trompetist sovietic, era un etalon pentru noi, tineri instrumentiști din spațiul sovietic
Aproape toți trompetiștii din Moldova se îndrepetau către o carieră în orchestrele de muzică folclorică, precum Lăutarii, Joc, Fluieraș, ansambluri care aveau multe turnee în străinătate, însă eu am decis să devin trompetist de muzică clasică, și nu regret.
– Ați lucrat la Filarmonica din Chişinău din 1980 până în 1997 și ați ajuns la Timișoara la invitația directorul general de pe atunci al Filarmonicii, Ioan Ferbach. Cînd s-a întâmplat acest fapt și cum a fost pentru dumneavoastră această „mutare“?
– Da… Timișoara a fost „dragoste la prima vedere”. Prin 1991 regretatul maestru Remus Georgescu, pe atunci director al Filarmonicii „Banatul”a dirijat la Chișinău, și după concert, îmi zice: „tinere dragă, ce faci tu aici? Vino în țară, avem nevoie de tine”. Eu pe atunci ocupam postul de director artistic al Filarmonicii din Chișinău, și la început nu eram convins că vreau să plec undeva de acasă. Apoi am fost invitat și la București, la Iași, nu mai vorbesc de alte posibilități. Au mai trecut vreo cinci ani și am fost invitat la Timișoara la filarmonică pentru un concert în preajma Crăciunului, unde s-a interpretat oratoriul „Messiah” de G. Fr. Handel, trompeta în această lucrare având un rol important, solistic. Timișoara în preajma Crăciunului e fantastică… Directorul de atunci, Ioan Fernbah împreună cu secretarul muzical, regretatul Karol Buday, m-au întrebat dacă nu vreau să vin la Filarmonica „Banatul”. Eu am zis că trebuie să vorbesc cu familia, deoarece acest pas implica mai multe probleme, care trebuiau rezolvate. Am mai fost invitat și la alte colaborări, și din toamna anului 1997 suntem aici.
– Ați susținut de-a lungul anilor o serie de masterclass-uri în diferite țări. Există vreo diferență între cultura muzicală românească …în general vorbind… și cea din alte țări?
– Masterclass-urile țin mai mult de didactică, și în acest sens pot spune că nu am observat mari diferențe dintre nivelul studenților străini și celor din România (vorbesc de clasa mea de la Facultatea de Muzică și teatru de la Timișoara), motivul fiind accesul la informație, modalități de comunicare moderne, posibilități de a întâlni personalități din domeniu online, s.a. În privința culturii muzicale în general, pot spune că noi nu suntem în top, dar printre primele țări – cu certitudine. Nu există în Europa vreo filarmonică sau operă unde să nu fie minimum doi – trei români în orchestră, în cor sau soliști. Faptul că exportăm artiști de elită spune ceva.
– Pe lângă masterclass-uri ați înregistrat discuri și ați concertat ca solist (și alături de cvintetul de Alămuri Moldova Brass), în diverse țări. Cum e publicul românesc care participă la aceste evenimente în comparație cu cel din alte țări? Există vreo diferență între publicul din regiunile geografice ale României?
– Aveți dreptate, harta mea „concertistico-geografică” e largă și variată… cam o jumătate de glob. Vorbind de public, pot spune că la concertele de muzică clasică oriunde în lume vine un public pregătit, care cunoaște genul de muzică și deseori vine în sala de concerte să asculte atât o lucrare rar interpretată, dar și măiestria dirijorului și performanța muzicienilor. Publicul românesc este la fel ca cel de pretutindeni, dornic de performanțe de înalt nivel, critic la o calitate precară a spectacolului sau concertului. Cât despre regiunile geografice românești se poate spune că ele sunt diverse din punct de vedere ale tradițiilor culturale, muzicale, care țin de educație ș.a., și aici ar trebui să vedem diferențele. Orașele mari beneficiază de accesul la cultură într-o măsură mai mare decât localitățile mici, și aici se poate observa diferența de nivelul de cultură, care duce la un comportament civilizat sau nu. Aici aș menționa și importanța mass-media, care ar trebui să facă mai mult loc pe ecrane sau pe paginile publicațiilor oamenilor de cultură, celor de știință, medicilor, profesorilor. Deseori mă întreb de ce a dispărut TVR Cultural și nu a apărut nimic in loc… oare am putea avea și noi un MEZZO?
– Aveți și o activitate didactică și științifică impresionantă. Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat în acest domeniu de-a lungul anilor? Cum vi se pare nivelul tinerilor care învață tainele muzicii în zilele noastre?
– Provocările în domeniul profesional sunt un stimul puternic pentru cei care au darul de a fi dasacăl, un dar de la Dumnezeu, care în timpurile noastre nu este apreciat la justa lui valoare. Spun asta, pentru ca de-a lungul carierei didactice am întâlnit diferite situații, în care elevul sau studentul vine după un sfat, o susținere, cu speranța de a fi înțeles, apelând la cel în care are cea mai mai mare încredere, și aude un „nu discut asta cu tine”, sau „nu pot sa-ți spun”, ori „du-te și studiază”, în loc să fie ascultat cu atenție și împreună să se găsească o soluție. În aceste cazuri consider că am pierdut încrederea tinerilor, dar în același timp și o bună parte din harul de profesor, dacă îl aveam. Carmine Caruso, autorul metodeii de exerciții tehnice pentru alămuri spunea: „în eșecul studentului întotdeauna este vinovat profesorul”. Toate problemele din educație în special în școli, astăzi vin din cauza incompetenței unora care nu au ce să caute în învățământ. Știați că în Japonia la apariția impăratului în public toți trebuie să plece capul, excepția o fac doar profesorii?
Tinerii de astăzi în general au mult mai multe oportunități datorită evoluției tehnologiei, iar cei care studiază muzica au posibilitatea de a îmbina modul tradițional de studiu cu noile realizări ale tehnologiei. În acest caz, noi profesorii, trebuie să fim la curent cu noutățile din domeniu. Pot să afirm că cei care studiaza astăzi muzica sunt la un nivel mult mai avansat decât tinerii din anii ’80 – ’90. Ei au la dispoziție experiența studiului tradițional, mult îmbunătățit, și instrumente de calitate excepțională – aici mă refer la cele de alamă – aspect care înlesnește mult studiul și în alași timp oferă o confortabilitate sporită, ceea ce face ca rutina zilnică să nu fie o obligație neplăcută.
– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ați primit vreodată în cariera muzicală? Dacă ar fi să dați un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum al muzicii… care ar fi acela?
– Cel mai bun sfat… în tinerețe am primit multe povețe, care apoi mi-au schimbat viața în direcția bună.
Este important ca îndrumările să ajunga pe terenul fertil, ca să poată da roade… Am plecat la Paris în toamna lui 1988, cu o traumă urâtă la ambușură, adică cu buza superioară distrusă, iar pentru un trompetist asta înseamnă încheierea carierei. Eram atât de stresat încât vroiam să plec înapoi la Chișinău și să-mi schimb profesia. Stând la o bere cu Antoine Cure, bunul meu prieten și profesor, îi povestesc situația și îi spun despre decizia mea. Antoine: da de ce să pleci? Tu știi câți vor să vină la Paris măcar pentru o săptamână? Tu ai la dispoziție un an! Nu trebuie să mergi la serviciu, copiii sunt acasă cu soția ta, și poți să faci un experiment. Așteaptă să se vindece bine rana de pe buză și începe totul de la zero! I-am urmat sfatul, și cînd am revenit la Chișinău am început cariera de solist concertist. Sfatul meu pentru tinerii colegi este să nu cedeze niciodată în fața greutăților și să aibă răbdare, chiar dacă urcușul e greu, destinația e o realizare pe viață.
– Cum vedeți scena muzicală din vremurile de dinainte de 1989, în comparație cu timpurile actuale? Ce lipsea în acele vremuri și ce lipsește astăzi din pesiajul muzical?
– Înainte de 1989 eu locuiam în altă țară, aproape pe altă planetă… zic asta, pentru că noi, basarabenii, nu aveam nici măcar o mică oprtunitate de a vizita România, doar dacă aveai rude de gradul I – mama, tată, frate, soră – și accesul la viața culturală din țară aveam doar prin intermediul radioului. Și acum îmi amintesc cu câtă atenție și plăcere ascultam teatrul la microfon! Pe atunci existau câteva instituții de cultură de un nivel foarte înalt, cu o strategie repertorială bine gândită, unde erau angajați muzicieni de mare valoare. Pe atunci lipseau instrumentele de suflat de calitate, însă măiestria instrumentiștilor depășea această problemă. Astăzi, din păcate lucrurile s-au schimbat… nu chiar spre bine. Ca peste tot, în unele instituții chiar importante, incompetența duce la dezastru, și acest lucru pe termen lung este o sinucidere culturală, iar o națiune fără cultură este moartă. Cu toții știm că muzica este foarte importantă în viața socială, având un rol educativ remarcabil, calitatea ei fiind esențială.
– Care este secretul unui bun muzician? Cât contează talentul și cât contează practica?
– Voi răspunde foarte scurt. Nu există secrete, doar muncă. Talentul, în opinia mea, este capacitatea muzicianului de a asimila un volum cît mai mare de informații și sa-l proceseze într-un timp foarte scurt. Multă lume confundă anumite calități, ca simțul ritmului, capacitatea de a intona corect o melodie scurtă sau repetarea unei formule ritmice simple cu talentul.
– Cum vedeți nivelul culturii muzicale în general în România? S-a schimbat ceva în ultimii ani, mergem în general „spre bine”, sau nu?
– România este o națiune pentru care muzica a fost întotdeauna fie un mod de exprimare, sau o posibilitate de conservare a istoriei, iar muzica clasică românească s-a cristalizat având la bază un izvor nesecat de inspirație cum e tezaurul folcloric atât de variat. Din punct de vedere al culturii muzicale cred că Romania ocupă un loc onorabil în rândul țărilor civilizate, vezi Festivalul „George Enescu”, la care participă cele mai importante orchestre simfonice din lume, apoi festivalurile de jazz, de folclor, diverse concursuri, cu un public numeros in sălile de concert. Despre schimbările din ultimii ani ași putea spune că a început „selecția naturală”, în rezultatul căreia a crescut nivelul orchestrelor mari, precum Orchestra Națională Simfonică Română, Orchestra Radio, Opera Natională București, Filarmonica George Enescu, Filarmonica din Cluj, dar și orchestrele filarmonicilor regionale. Deci mergem spre bine.
– Ce părere aveți de muzica „cultă“ și muzica „pop“? Există muzică „pentru elite“ și „pentru mase“? Cum se diferențiează diversele genuri muzicale?
– Eu de obicei vorbesc de muzică bună sau proastă, indiferent de gen. Cei care ascultă jazz, pop, clasică, folclorică, lăutărească, muzică în general, simt această diferență, care se definește prin importanța și calitatea mesajului, orchestrație, interpretare, ansamblu, accesibilitate, nivelul professional al interpreților, acustica sălii, calitatea instrumentelor, și aici pot enumera un șir de alte aspecte. Concertele de muzică clasică, contemporană, spectacolele de opera sunt considerate pentru „elite”, și celelalte genuri pentru „mase”, ceia ce în opinia mea este gresit, iar cei care exprimă acestă „teorie” în public nu fac decât să îndepărteze publicul larg din sălile de concerte. Un amator de jazz sau de folclor poate să asculte cu placere un concert de muzică clasică, sau un spectacol de opera, și viceversa iar calitatea muzicii și a interpretării îl va face să revină.
– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea vă sunt pe plac și de ce?
– Toate. Vinilul transmite naturalețea, CD-ul – calitatea, Streaming-ul emoțiile de pe scenă.
– Se poate trăi decent din muzică în România? Se poate trăi, în general… fără muzică?
– Bineînțeles că se poate trăi decent din muzică, dar DECENT, nu opulență, nu afișarea bogăției, și aici revin la nivelul de educație și pregătire profesională a artistului. Aici canalele TV ar trebui să mai lucreze, și mult, la acest aspect. Italienii au câțiva termini care definesc cu precizie aceste categorii, de exemplu: muzicant și musician. Fără muzică nu se poate trăi… toate sunetele din jurul nostru pot fi considerate muzica. Este important ce auzi, cum auzi, cum percepi sunetul, unde se încadrează el. Muzica în sensul în care o percepem toți este deja o înșiruire de sunete, organizată după anumite reguli, care trezește în creerul nostru centrele responsabile de emoții, care fac parte din viața noastră, și ne ajută să vedem lumea în culori mai pregnante, și pracic să ne amelioreze șimțurile. De exemplu, stând într-o seră unde se cultivă flori ascultând muzica lui Mozart, gama simțurilor olfactive este mult mai accentuată.
– Ați declarat la un moment dat că ceea ce faceți dumneavoastră „nu este o meserie, ci este o vocație“. Care sunt trei dintre cele mai marii bucurii și împliniri pe care le aveți grație acestei vocații? Dacă au existat și neîmpliniri… care ar fi acestea?
Da, este o vocație, iar acest termen îl putem folosi la mai multe profesii. DEX-ul zice: Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau știință; chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune. Eu ași mai adăuga viziune, imaginație, răbdare. În cariera mea lungă au fost mai multe bucurii și împliniri sau satisfacții profesionale. Împlinirile sunt foștii și actualii elevi și studenți, care sunt apreciați mult de colegi, dirijori și public, apoi pot spune despre concertele reușite înregistrate în direct, care au rămas prin arhive, sau sunt difuzate periodic la Aeroportul „Traian Vuia” din Timișoara, astfel am cel mai cel mai larg public. O altă împlinire este încheerea carierei de instrumentist de orchestră, care numără 42 de ani. Bucuriile mele dea lungul carierei au fost momentele când cineva necunoscut din public după un concert îți spune: multumim, am petrecut clipe sublime. Și au fost destule asemenea momente… Am participat la Craiova la un proiect, care probabil se mai repetă și acum: -muzica clasică în cartierele din oraș-, și cântam un concert barocco de Giuseppe Torelli, cu piccolo (trompetă mică), iar mai în spate stăteau în picoare niște tineri și scuipau coji de semințe. La un moment dat am vazut ca nu mai scuipă. Asta da bucurie! Sper că pur și simplu au fost fascinați de muzică, nu că ar fi terminat semințele!
– Ne îndreptăm cu pași repezi spre Timișoara 2023, capitală culturală europeană. Cum vedeți pregătirile pentru acest eveniment? Vom face față cu brio? Ce ne lipsește și la ce capitol stăm bine?
– Un oraș care aspiră la titlul de Capitală culturală trebuie să cuprindă o arie largă de genuri de artă, fără dezechilibru (vezi concursuri de tatuaj, desene pe asfalt, concurs de dovleci, si alte minuni). Avem mai puțin de doi ani, așa că responsabilii ar trebui să aibă o viziune clară ce înseamnă CULTURĂ, și un plan bine fondat, bazat pe CALITATE. Cunosc prea bine acordările de fonduri pe criterii de prietenie ș.a. pentru asta trebuie format un juriu independent, alcătuit din profesioniști pentru selectarea proiectelor care se finanțează din bani publici. Ne lipsește modul de selecție a proiectelor dar pot spune că stăm bine și foarte bine la capitolul resurse artistice locale și personae competente, capabile să aducă în fața publicului artă de calitate.
– Cum arată o zi obișnuită din viața dumneavoastră? Cât timp petreceți on duty („la servici“) și cum vă relaxați?
– Acum arată altfel decât cu 7-8 ani în urmă… voi aminti varianta mai veche. 45 de minute de studiu înaintea repetiției de orchestră, care apoi durează între 3 și 4 ore, traversez rapid Piața Liberății, ajung la facultate, ore de la 14:00 pâna la cină, apoi eventual un spectacol de operă sau concert. Acum lipsesc repetițiile și concertele cu spectacolele, deci mai relaxat, cu mai mult timp pentru nepoți, familie și studenți, și un cap mai liber de concentrare a atenției. Mă relaxez cu puțin sport, am timp de comunicare, de citit, de scris, și mai cu un serial, două pe Netflix…
– Cum v-a afectat pandemia, aveți o perioadă creativă? Credeți că vom mai reveni vreodată la „normalitatea de dinainte“ în domeniul artelor și a spectacolelor… a culturii, în general?
– Pandemia ne-a afectat pe toți, din păcate …însă am reușit să trec peste, pastrându-mi forma interpretativă, studenții, am avut chiar și o activitate concertistică, am participat la diverse proiecte, membrul juriului la un concurs de interpretare în Ucraina, academii de vară în diferite țări. Mai mulți muzicieni faimoși din lume au afirmat ca predarea muzicii, sau concerte online dintr-o necesitate, ca distanța, sau imposibilitatea prezenței din alte motive decât pandemia, este un nonsens, pentru că predarea muzicii sau concertele sunt viață, iar un copil nu se poate concepe online. Bineînțeles vaccinarea și respectarea normelor de protecție sunt vitale și esențiale. Eu sunt mai optimist din fire, și consider că vom reveni la normal, dar „dinaintele” nu va fi același, și cred că chiar ne vom îmbunătăți performanțele cu o altă experiență – asta ne spune și confirmă istoria și evoluția civilizației umane.
