Volumul „Povestiri din vremea de după”, care a fost lansat de Adriana Cârcu ca o continuare a proiectului „Povestea zilelor noastre”, are parte și de o variantă digitală care a fost lansată zilele acestea de către editura WaRo-Verlag din Germania.
„Gândul acestei cărți s-a născut la o bună bucată de vreme după publicarea volumului Povestea zilelor noastre, volum în care, împreună cu 12 prieteni timișoreni plecați în lumea largă, m-am lansat într-o aventură ce s-a vădit a fi un act reciproc de recuperare biografică. De data aceasta, pe lângă dorința de accesare a unor experiențe netrăite, nevoii neîntrerupte de «reconectare la sursă» i s-a adăugat și un crescând sentiment de echitate. Dacă poveștile celor plecați din țară au dat, la vremea lor, măsura izbânzii și au dezvăluit prețul renunțării, povestirile celor 12 prieteni «neplecați», care alcătuiesc capitolele volumului de față, configurează un document a cărui valoare rezidă în însăși profunda sa încărcătură emoțională“, a spus Adriana Cârcu în prefața acestui volum.
Spre deosebire de prima carte, în care autoarea a ales să scoată la iveală poveștile unor oameni plecați din țară ( Eugen Gondi (Pothy), Valeriu Sepi, Georgine Cares (Zuchi Dobrozemsky), Victor Cârcu, Cătălin Dorian Florescu, Walter Roth, Nicolae Covaci, Doru Covrig, Răzvan Georgescu, Coriolan Babeţi, Anda Andrei şi Ingeborg Meyer), de această dată Adriana Cârcu a inclus capitole cu timișoreni care au rămas în România, aceștia fiind Călin Beloescu, Oscar Berger, Ștefan Călărășanu, Daniela Orăvițanu, Lavinia Sârbu, Ilie Stepan, Ion Haiduc, Marius Giura, Mircea Baniciu, Petru Ilieșu, Toni Kühn și Viorel Marineasa.
„Bunica mi-a cumpărat acordeon și chitară. Eram abonați la ziarul german Neuer Weg. Eu aveam șase ani și luam ziarul, îl pliam, făceam acordeon și cântam toate piesele fanfarei cu vocea. Începuse să meargă treaba cu colectivul, asta cred că era prin 1955. Statutul unei familii impunea să ai musai mașină de cusut și un instrument muzical ‒ un instrument de suflat sau acordeon, care era cel mai popular. Viori aveam în sat doar vreo două. Așa că bunica a vândut o vacă cu 2.900 de lei, exact prețul unui acordeon. Era la ieșirea din iarnă, îmi aduc perfect aminte lumina aceea, când au venit cu el de la gară. Acordeonul Perinița, de 80 de bași, foarte greu, într-o cutie de lemn, grea și ea. Era spre înserat și m-au chemat la masă. Mirosea a cârnat fiert. Eu nu voiam să mănânc. Probabil că eram nerăbdător. Când ai mei s-au așezat la masă, eu am despachetat acordeonul și am cântat o piesă de Vico Toriani, Bella, bella dona, în terțe. La început nici nu vedeam claviatura, că-mi ajungea până la bărbie. Când am ajuns pionier, mergeam pe la concursuri și prin tabere cu acordeonul după mine și îi invidiam pe suflătorii care nu aveau atât de cărat. Mama avea o verișoară, căsătorită cu un muzician angajat la Filarmonica din Arad. El a venit de câteva ori și mi-a făcut niște diagrame după care m-am luat, și așa, încetișor, am început să cânt. Apoi am luat și câteva lecții de la învățătorul de la școală; în rest, ascultam șlagărele de rigoare și mă luam după ele“, a povestit Toni Kuhn despre începuturile sale muzicale.
„Prin 1979, am fost primul în oraș care am avut CD player, Toshiba. Ca să-l cumpăr a trebuit să vând toată colecție de viniluri, să vând pick-up-ul Dual și să-mi vând boxele. Tata era contabil-șef la Tribunal și nimeni din instituția aia nu avea voie să aibă relații cu străinii. Nici nu cutezam să-i spun că vreau să-mi iau un CD player din străinătate. Un sudanez s-a dus cu banii, a plătit, iar sculele au fost trimise pe numele unui prieten care juca în naționala de handbal, un tip frumos, înalt, solid.
În cele trei luni până să vină sculele, handbalistul și-a găsit o nemțoaică, și-a băgat actele și a plecat cu două zile înainte să primesc avizul că player-ul se afla în vamă. Eram înnebunit. M-am dus cu fratele lui la vamă. Faptul că vameșii nu mai văzuseră așa ceva și nu știau cu ce se mănâncă mi-a venit ca o mănușă. Am început să le explic și să le arăt cum funcționează, ba adusesem și un CD cu mine. Până la urmă mi l-au dat. Am plătit vama, le-am făcut cadou revistele care erau pe acolo și l-am dus acasă. Mi-am mai luat boxe Marantz și o stație Marantz veche, analogă, cu buturugă, și aveam în total vreo 14 CD-uri. Era o nebunie. La toate chestiile astea, tatăl meu nu mai știa ce să creadă“, și-a amintit Marius Giura.
„Aveam cam 19 ani când mi-am făcut debutul la Teatrul German din Timișoara. La scurt timp am cântat la clubul PM6 și ăla a fost considerat după aceea debutul oficial. Îmi amintesc și acum ce emoții aveam. Cornel Calboreanu m-a chemat la el în pivniță, unde avea un atelier foto și mi-a dat o vodcă, să mă mai liniștesc. Kamocsa era și el acolo și i-a zis imediat lui Covaci că a apărut un solist bun. Nu după mult timp, într-o zi când eram în drum spre facultate, m-am întâlnit cu Nicu Covaci, care mi-a spus să trec pe la el ca să stăm de vorbă. M-am dus seara la el; când am intrat pe ușă, parcă am intrat în altă lume. Erau acolo Dorel Vintilă cu Henny, o prietenă din Olanda, Günther Reininger împreună cu niște nemțoaice și niște olandezi. Am rămas ca trăsnit, nu mai văzusem așa ceva în viața mea. Era o atmosferă cu totul specială, un halou occidental. Nicu m-a pus să cânt niște piese, ca să vadă ce știu. Am cântat ceva și ne-am înțeles repede că mă ia ca solist. Moni Bordeianu plecase și la vremea aceea la chitară era Nicu, la bas Zoli Kovacs, la tobe Cornel Liuba și la clape Günther Reininger. Am repetat toată iarna și în vara aceea am cântat la Eforie. Toamna au venit Ioji Kappl la bas și Costin Petrescu la tobe, și atunci ne-am apucat de repetiții ca lumea. Mi-am dat seama repede că eram cel mai potrivit pentru noul concept. Atunci i-am cunoscut pe Victor Cârcu, pe Andi Ujică și pe Şerban Foarță și tot atunci a primit Phoenix o direcție clară și ne-am apucat de lucru la «Cei ce ne-au dat nume»“, spune Mircea Baniciu.
„În timpul liceului am ajuns să-l cunosc pe profesorul Eduard Pamfil, o adevărată personalitate renascentistă, care a fost creator de școală de psihiatrie, poet, eseist, pictor, filozof și un muzician de mare clasă. Auzisem de dânsul și aș fi vrut să fiu în apropierea sa, dar nu știam cum să-l abordez. Mama, fiind fotografă la Institutul de Medicină, l-a rugat pe un doctor, care lucra în aceeași clinică, să-mi mijlocească o întâlnire. Zis și făcut. M-am dus la clinică la ora stabilită și-mi amintesc și acum că profesorul Pamfil avea o privire blajină, care m-a făcut să mă simt imediat în largul meu, drept care am vorbit fără întrerupere timp de vreo 40 de minute. El doar mă aproba din cap și mă încuraja din priviri. Eu visam cu ochii deschiși. La un moment dat mi-a spus că mă așteaptă la el acasă. Avea un perete plin numai cu partituri de chitară. Atunci s-a întâmplat invers: el a vorbit și eu am ascultat. Mi-a prezentat chitarele sale, mi-a prezentat biblioteca sa muzicală, apoi mi-a povestit despre instrument și mi-a cântat ceva la chitară, după care am cântat împreună. Nu m-a pus să cânt singur, ca să vadă mai întâi ce știu. Era un muzician împlinit, cânta cu multă simțire și rafinament. La Paris fusese elevul lui Emilio Pujol, unul dintre cei mai mari profesori de chitară ai secolului XX. Am început să cântăm ocazional împreună și mi-a devenit un fel de mentor. Îi povesteam mereu și despre planurile mele. El m-a învățat care este rolul chitarei în familia instrumentelor și cum pot prin ea să cunosc și să înțeleg marea muzică. Asta m-a ajutat mult, pentru că eu, deși am iubit chitara de cum am avut-o în mână, începusem să am complexe pentru faptul că nu se studia în conservator. Acest lucru mi-a deschis o lume în dublu sens.“, spune Ilie Stepan.
Cartea a fost digitalizată de Walter Roth, care are o editură în Heidelberg, care este unul dintre “personajele” volumului „Povestea zilelor noastre“, iar varianta digitală a volumului „Povestiri din vremea de după” este disponibilă aici.
