Lumea muzicală românească a pierdut în luna decembrie a anului trecut un reprezentant de seamă, odată cu trecerea în neființă a lui Laci Farkaș, chitaristul trupei Quo Vadis. Artistul care a împlinit vârsta de 51 de ani în data de 2 noiembrie 2021 a fost unul din fondatorii trupei care a scris o filă cât se poate de frumoasă în istoria muzicii autohtone, iar amintirea lui rămâne cât se poate de vie în rândul reprezentanților breslei.
„Fratele meu, Borbély Zsolt Attila, l-a cunoscut pe Ferencz András (care a devenit sunetistul nostru pentru o vreme în anii ’90) în timpul unei practici agricole. La rândul lui, Ferencz András îi cunoștea pe frații Farkas (Szilamér și László) din grădiniță. Ei, auzind de la fratele meu că eu bat la tobe, mi-au propus o colaborare. Toate astea s-au întâmplat când Szilamér și cu mine eram in clasa a VII-a, Laci în clasa a VIII-a, deci cam prin toamna anului 1984 sau primăvara 1985, nu mai știu exact. La început relația cu Laci nu se rezuma numai la cântat, mai mult, se rezuma la orice în afara cântatului. Cântatul era doar o idee, un fel de vis distant. Am avut tentative în liceu, dar dincolo de o participare modestă la etapa locală a Festivalului Cântarea României nu a fost să fie mai mult, având în vedere că au intervenit examenele de treapta a II-a, respectiv bacalaureatul, urmat de examenele de admitere în învățământul superior. Ideea și activitatea muzicală am reluat-o doar după schimbările din 1989, când fraților Farkas li s-a oferit o posibilitate de a lucra în Germania pentru a achiziționa un minim necesar de dotare pentru repetiții (instrumente și stații); înainte am repetat cu prosoape puse pe tobe și cu chitare românești amplificate în magnetofoane rusești «Maiak». Una din întâmplările amuzante a avut loc în 1990 când am fost la festivalul de Jazz de la Costinești și la un festival de blues ținut în Petőfi Csarnok din Budapesta, unde ne-am dus și ne-am întors cu autostop-ul. În paralel cu festivalul de blues a avut loc și un mega-concert al trupei Illés. Neavând bani la ora aceea pentru a plăti intrarea, ne-am strecurat fiecare cum a putut. Ne-am despărțit la moment dat pentru a intra mai ușor înăuntru. Țin minte că am sărit vreo trei garduri, până am ajuns la stadion (Népstadion), unde a urmat stresul să nu mă prindă vreun control interior, să-mi ceară biletul. Am ajuns cu bine abia la penultima piesă și în final ne-am reîntâlnit și cu Laci. Dar astea-s amintiri care nu demult au devenit «bitter-sweet». Încă nu am făcut prima repetiție. Dincolo de programul fiecăruia, ne e groază să intrăm împreună în sală fără Laci“, a povestit Borbély Szilárd, tobarul formației Quo Vadis.
Scriitorul Radu Lupașcu, care în luna februarie a acestui an va lansa un nou volum de neratat pentru melomani numit „Blues made in Romania“ ne-a mărturisit și el câteva amintiri.
„L-am cunoscut pe Laci în anul 2000, când Quo Vadis a cântat în primul club al lui Adrian Andrieş, Swing House. Aveam vinilul lor split LP şi caseta Connect with Me şi povestisem mult despre ei cu Nelu Stratone şi Adrian, în fieful nostru de la Blues Cafe. Am stat de vorbă după concert şi ne-am apropiat. Pentru toţi cei prezenţi, recitalul lor a fost incendiar, ca un vulcan care a erupt power blues rock în maniera Cream. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva, pe viu, în Bucureşti. Voce, chitară şi secţie ritmică de excepţie. Am scris despre Quo Vadis o cronică frumoasă, în prima noastră revistă, Musical Report. Era intitulată «Timişoara vine peste noi!» şi prezentam fanilor bucureşteni biografia trupei şi performanţele lor de peste hotare. Toate concertele lor le am în minte și acum iar una din ultimele amintiri cu el le am de la festivalul Tușnad 2021. Laci era un om cald, prietenos şi foarte amabil. A venit la mesele noastre, s-a cunoscut cu fanii de blues veniţi din multe oraşe din ţară şi chiar cu un prieten din Chicago şi a stat de vorbă cu fiecare câte puţin, am făcut fotografii, s-a bucurat de aprecierile noastre sincere, ne-am încălzit cu o pălinkă. A revenit ori de câte ori a putut şi am stat de vorbă despre festivalul pe care vreau să-l fac la Bucureşti şi eu l-am întrebat de piesele trupei Syrius pe care le-a cântat. I-am invitat pe Quo Vadis şi la un gulaş la ceaun la vila noastră, unde petreceam cu toţii. Nostim a fost faptul că la Tuşnad a plouat intens şi pe terenul de fotbal pe care se desfăşura festivalul erau porţiuni mari de mocirlă pe care cu greu le puteai ocoli. Eram toţi plini de noroi pe pantofi şi puţini dintre noi aveau bocanci sau cizme. Se vânduseră toate cizmele de cauciuc de la buticurile din oraş. Laci chiar s-a scuzat că trebuie să plece să se schimbe de încălţări. A revenit însă şi am mai stat la taclale. Avem amintiri foto frumoase din acele zile ploioase, noroioase, dar îndestulate cu muzică de calitate, inspirat aleasă de organizatori! Păcat! Un om de valoarea lui, greu se va mai ivi vreodată! Mai avea mult de cântat!“, ne-a mărturisit Radu Lupașcu.
Teodor Pop, clăparul formației Quo Vadis spune că momentele în care a cântat alături de Laci Farkaș îi vor rămâne întotdeauna în suflet.
„Îmi este foarte greu să vorbesc despre Laci la trecut, el este și va fi cu noi tot timpul, mai ales prin vibe-ul sau pozitiv dar și prin muzica lui. Îmi aduc aminte când l-am văzut în concert prima dată, era prin 2002, la Casa Tineretului, în vechiul club Gong, și am rămas foarte impresionat. Au urmat o perioadă în care ne-am intersectat des la diferite festivaluri sau evenimente și așa am ajuns să ne impretenim; mă bucur că am reușit să cântăm împreună în diferite formule, și am avut concerte memorabile. Mi-aș fi dorit mult să reușim să sărbătorim cei 30 de ani de activite Quo Vadis împreună cu Laci… dar din păcate nu vom mai putea. Mă regăsesc foarte mult în muzica Quo Vadis, și momentele de interplay cu Laci îmi vor rămâne pentru totdeauna în suflet. Rămân mereu cu noi energia și zâmbetul lui“, spune el.
„L-am cunoscut pe Laci în 2004, l-am abordat să mă ajute să avansez cu cântatul la chitară. A fost foarte amabil dar m-a refuzat spunând că nu are timp de așa ceva,dar din fericire pentru mine în 2007 m-a văzut în spectacolul «Istvan a kiraly» (Regele Istvan), i-a plăcut de mine cum am cântat… și atunci el m-a abordat pe mine cu ideea să facem ceva împreună. Mă consider norocos pentru că am multe amintiri frumoase cu el: deplasările la concertele pe care le-am susținut împreună în timpul cărora el și Szilard ne povesteau de începuturile formației; orele petrecute la sala de repetiții, unde câteodată ne-am întâlnit doar noi doi să lucrăm părțile vocale sau să punem la punct armoniile pieselor; discuțiile de după spectacole la bufetul Teatrului Maghiar; sau pur și simplu ieșirile noastre la câte o bere cu membrii formației.
Cel mai mult mi-au plăcut expresiile sale pe care de-a lungul anilor Szilard le-a numit «Lacisme» (Lacizmusok). De exemplu dacă vorbeam despre un subiect oarecare și el vroia să zică că e de acord, că e ok, spunea «Okechuku» (care e de fapt numele unui fost fotbalist camerunez). Sau dacă, după o repetiție am ieșit împreună la o bere, Laci la un moment dat zicea: băieți nu va e poftă de un «micus cuchis?». Din prima nu mi-am dat seama la ce se referă, dar Szilard mi-a «tradus» că Laci așa alintă mititeii. Peste tot unde am cântat împreună s-a nimerit să fie câțiva fani ai formației, sau oameni care știau Vadis încă de la începuturile formației. Eu cu siguranță îmi amintesc când i-am văzut prima oară: era în 2000 la Târgu Mureș unde eu eram student. Am nimerit accidental la concertul lor dar acest power-blues sau bluesrock progresiv pe care-l cântau cei trei m-a lăsat practic cu gura căscată. Sunt unele secvențe ale concertului pe care încă le țîn minte foarte clar și acum. Atunci nici in cele mai optimiste gânduri nu-mi imaginam că o să ajung să cânt cu ei. Din nefericire soarta a decis că această colaborare să se încheie pe 04 decembrie… Zbor lin, Laci, nu te vom uita niciodată!”, a spus Atilla Kiss, un alt membru al formației Quo Vadis.
„Este trist că am pierdut mai mulți prieteni și colegi în ultima scurtă perioada. Cu Laci ne-am cunoscut la un «jam session» neobișnuit, cred că era vara în 1991, noaptea, la Terasa Bănățeană, cu membri din formațiile Survolaj și Quo Vadis și alții, după ora închiderii ne-am cuplat amplificatoarele la rețeaua de alimentare care deserveau aparatele grădinii de vară și am cântat până târziu în noapte. După «jam session» am avut discuți îndelungate cu Laci. Apoi ne-am întâlnit de multe ori la diferite evenimente muzicale, dar și aproape zilnic cât am lucrat la Liceul de Telecomunicații, el având chiar lângă «Poșta Mare» un magazin de artizanat. Era om foarte deschis, direct ce se oglindea și în stilul său de chitarist cu «deep groove» cu un simț nativ pentru «hard blues». O mare pierdere pentru muzica din Timișoara cât și pentru noi, prietenii și colegii. Formația Quo Vadis a adăugat numai puncte pozitive imaginii muzicii blues-rock timișorene“, spune chitaristul Arpad Kajtar.
„Cu Laci am fost colegi de facultate la Electronică si Telecomunicații, în anul doi ne-am nimerit in aceeași grupă de laborator și așa am descoperit că amândoi suntem muzicieni. M-a invitat peste câteva zile la ziua lui si in trei zile și două repetiții am apărut public la un jam session împreună cu Borbely Szilard și Farkas Szilamer pentru prima dată. Era noiembrie 1991. Amintiri sunt multe, o trupă este ca o a doua familie. Îmi voi amintii întotdeauna de bunătatea sufletului lui. Acum e încă dureros să îmi amintesc. La Festivalul anual de rock din Buzău in 1993 am luat cu Quo Vadis premiul de popularitate. Drept urmare am cântat in gală ultima în zi și rockerii erau buluc in față scenei înghesuiți să absoarbă pulsul nostru. Laci la un moment dat a început să bata piciorul puternic de podea si fanii au inceput să dea vehement din mâini arătând spre piciorul lui. Motivul fiind podeaua …avea o mochetă veche care probabil nu a văzut vreodată un aspirator și Laci tropotea pe ea de numa. În jurul lui era un nor de praf iar bieții fani se înecau. Laci nu simțea nimic in transa lui muzicală, doar vedea rockerii agitandu-și mâinile și drept urmare bătea și mai tare din picior. A aflat doar dupa show că îi sufoca pe bieții fani“, ne-a povestit Joe Gaspar, fostul membru al formației Quo Vadis.
„Ne-am cunoscut undeva prin 2016, la o cântare Axis unde Laci a fost prezent cu tovarășul Mircea Chinezon. A urmat invitația din partea lui de a organiza seria de concerte «Birthday Blues», în care cântam împreună cu el, acustic, undeva între zilele noastre de naștere. El era pe 2 noiembrie, iar eu pe 2 decembrie. Îmi amintesc cu drag de perioadele acelea, veneam rupt de obosit de la lucru, iar repetițiile durau câte două – trei ore, dar de fiecare dată mi-a făcut plăcere să cânt cu el. Probabil pentru că a fost om, în adevăratul sens al cuvântului, și poate pentru că pe undeva, m-am văzut pe mine peste câțiva ani… La Tușnad anul trecut, au cântat Quo Vadis, în prima seară, iar Szilard și Atti au plecat a doua zi. Noi am cântat seara, iar Laci a rămas la jam session, urmând să se întoarcă cu noi la Timișoara. Laci a ocupat locul din mijloc, pe bancheta din spate, cu Laur și Ranko. Cu toate că am mers aproape tot drumul cu geamul descris și cu climă pornită, lui Laci i-a fost atât de cald încât a schimbat vreo trei tricouri până la Timișoara și i-a transpirat și pe cei doi colegi de scăunel. Dar am râs și ne-am distrat tot drumul. Quo Vadis cu siguranță au fost unul din power triourile autohtone care meritau o apreciere mult mai mare decât cea pe care au primit-o. Din punct de vedere al compozițiilor și al execuției trebuiau să fie mult mai sus. Țin minte că am urmărit împreună cu colegii din AXiS întreg concertul lor de la Buzău, din 1995 și acela a fost singurul concert al unei trupe autohtone care ne-a făcut să simțim exact ceea ce simțim când ne uităm la cei ce ne-au influențat până acum. Când am aflat de tragedie, chiar îmi serbam, cu întârziere, ziua de naștere. Eram cu colegii din AXiS, Maria, Laur, Mara și câțiva prieteni. Am băut un pahar in memoria prietenului nostru, iar apoi mi-am pus «Daughter of the Sea», tot dintr-un concert de la Buzău, dar din altă era, și am plâns toată piesa. Deși este piesă mea preferată Quo Vadis, nu cred că o voi mai putea asculta o vreme“, a spus chitaristul Silviu Dan Iliescu.
Și criticul muzical Mimo Obradov ne-a mărturisit câteva gânduri pe această temă. „Încărcat cu speranțele alimentate de libertatea cucerită în decembrie 1989, pășeam într-o zi de primăvară a anului 1991 pe trotuarele străduțelor din centrul istoric. Mi-a atras atenția ecoul unui blues-rock așa cum îl ascultam, neclar cu fluctuații de bruiaj, în anii din urmă ai regimului sultanistic la Europa Liberă. Cât ne mai bucuram când auzeam o piesă cu Cream, Mountain, Grand Funk Railroad, Cactus! Tocmai așa ceva răzbătea de sub crusta asfaltului. Am remarcat o gură de aerisire de subsol de unde venea sunetul. Fără a sta pe gânduri am intrat în clădirea veche și, ghidat de sunet, am coborât într-un beci cu coridoare lungi întunecate. La unul din capete, într-o încăpere cu pereții căptușiți cu lemne de foc, la mijloc, trei tineri pletoși, parcă desprinși din posterele cu trupele rock americane, cântau White Room. Acustica bună a amplificat senzația de autenticitate. Parcă i-am descoperit, printr-o minune, pe cei de la Cream. Sub pământ tocmai se formase un «SRL». Peste câțiva ani (în 1994) voi realiza primul interviu grupului Quo Vadis. Așa l-am cunoscut pe Laci Farkas. Prima dată l-am prezentat cu formația pe scena de la sala Lira la unul din evenimentele VIP Club (înființat împreună cu Florin Hațegan, activ doar câteva luni în iarna 1992/1993), ultima oară l-am felicitat de ziua lui în noiembrie 2020 la clubul Manufactura (tot sub pământ) unde i-am oferit fotocopia acelui prim interviu (publicat în 1992 în pagina The Show Must Go On a ziarului Renașterea bănățeană). Restul poveștii unei prietenii susținute de pasiunea pentru blues și rock este cunoscut“, a spus Mimo Obradov.
