Dragobetele, sărbătoarea tradițională a românilor dedicată iubirii, care se celebrează în 24 februarie, e marcată la Complexul Muzeal Arad de alegerea ca exponat al acestei luni a unei lăzi de zestre, achiziționată în 1972 în localitatea Hășmaș, care este expusă la sala Clio.
Piesă de mobilier nelipsită din casele țărănești fie cât de mici, lada de zestre avea atât un rol utilitar, în care se păstra zestre miresei iar după nuntă diferite țesături și cusături lucrate în casă, cât și unul decorativ, cu motive specifice zonei în care era lucrată. Uneori, tatăl fetei de măritat îi cerea meșterului anumite motive ornamentale pentru lada de zestre, iar plata se făcea de regulă în cereale, mai rar în bani sau muncă. Pe vremuri, după nuntă, lada de zestre a miresei era dusă de mai mulți flăcăi la casa socrului mare, unde erau scoase toate hainele pentru a arăta hărnicia tinerei neveste, dar astăzi, obiceiul a dispărut. Apogeul acestui meșteșug a fost atins în secolul al XIX-lea în câteva sate arădene din țara Crișurilor, precum Hășmaș, Groșeni, Nermiș, Camna sau Nadăș. Lăzile de zestre erau lucrate din lemn de fag, nu prea dur, dar foarte trainic și ușor de ornamentat. La Hășmaș și Nadăș, lădarii obișnuiau iarna să verifice lemnul înaintea tăierii, alegând copacii cu cât mai puțină sevă, pentru a fi ferit de carii.
Până la începutul secolului trecut, la Hășmaș meșterii prelucrau lăzile doar în pădure, unde lemnul era crăpat în scânduri care erau lăsate la uscat câteva zile iar apoi acestea erau duse prin târguri și sate și îmbinate la fața locului. Lăzile aveau fie un capac plan fie unul bombat, mai ales pe Valea Crișului. Existau și lăzi cu altă destinație decât cele de zestre, precum cele pentru podoabe, odoare bisericești, lăzi cu spătar numite „lădoaie” sau cele simple, așezate în hambare, pentru depozitarea cerealelor. Lăzile erau ornamentate doar în părțile vizibile, prin crestare, incizare sau crestare – ornamentare specifică centrelor românești – și unele prin vopsire, cu pensula sau pana de gâscă, posibil sub influență slovacă, culoarea având menirea de a individualiza fiecare câmp ornamental. Printre motivele ornamentale cele mai frecvente se întâlnesc „crucița”, „rozeta” sau „cercul” ca motiv solar, sau „roata” ori „brăduțul”, caracteristic pentru arta populară românească fiind geometrismul motivelor.
Un chindeu din localitatea hunedoreană Sibișel, cu o vechime de peste 120 de ani și clasat în categoria „Tezaur”, care face parte din patrimoniul secției de etnografie și artă populară Orăștie, este prezentat în această lună de Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva. Este o piesă decorativă a interiorului țărănesc, lucrată pe urzeală de bumbac, cu băteală de cânepă la un capăt, și cu franjuri răsuciți și înnodați din urzeală la celălalt capăt. Decorul este dispus în trei registre cu diferite compoziții de motive decorative geometrice, despărțite prin grupaje de vărgi. Din punct de vedere cromatic, motivele cu negru, alb, galben, roșu și albastru se evidențiază pe un fond roșu, iar ciucurii policromi sunt în culorile alesăturilor – roșii, negri sau albi. În cromatica chindeului este redat și tricolorul românesc. Un alt obiect din aceeași colecție este o bardă de dulgher ornamentată de pe Valea Geoagiului, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Barda a fost lucrată de meșteri tâmplari și fierari, iar partea metalică este decorată la cald, cu ajutorul unei dălți zimțate, cu mai multe motivre geometrice și, probabil, cu un însemn de meșter.
La împlinirea unui veac și jumătate de la fabricarea primei locomotive cu abur în atelierul fabricii de mașini și roți montate din cadrul StEG, albumul de fotografii „A 1.000-a locomotivă construită la Reșița” este obiectul lunii februarie prezentat de Muzeul Banatului Montan din Reșița, ca un simbol al industriei construcției de mașini cu abur, care, timp de aproape două secole, a impresionat o lume întreagă.
Acesta conține 62 de fotografii alb-negru care înfățișează diferite tipuri de locomotive fabricate la Reșița cât și personalul care a participat la fabricarea locomotivei 150.105, în septembrie 1955, cea de-a 1.000-a locomotivă cu abur care ieșea pe porțile uzinei reșițene, vopsită diferit, în verde-oliv. Povestea celor 1.000 de locomotive începe în atelierele StEG, unde, între 1871 și 1873, au fost fabricate primele trei locomotive cu ecartament îngust acționate cu abur, ultima dintre acestea fiind prezentată la expoziția universală de la Viena. În 1926, Uzilele Reșița construiesc prima locomotivă din seria 50.100 în România, majoritatea locomotivelor cu abur fiind fabricate la Reșița până în 1964, când locul lor a început să fie luat de locomotivele cu motor Diesel. Ultimele locomotive cu abur au fost scoase din uz în ultimele două decenii ale secolului trecut.
Fotografii ilustrând contribuția femeilor din Banat în primul război mondial constituie exponatul lunii februarie la Muzeul Național al Banatului. Prima mare conflagrație mondială a transformat femeile în stăpâne ale casei, care trebuiau să facă față tuturor sarcinilor gospodărești. La țară au vfost nevoite să lucreze pământul, împreună cu copiii, să facă față rechizițiilor, iar la oraș s-au angajat în diferite ateliere și întreprinderi, mai ales după militarizarea acestora, au intrat în serviciul militar ca infirmiere, ori în corpurile auxiliare de armată. Și-au câștigat, astfel, un nou loc în societate, războiul având o contribuție importantă la emanciparea femeii, care nu s-a mai limitat la rolul ei tradițional, legat doar de familie. Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea luaseră ființă la Timișoara mai multe asociații filantropice de femei, care au desfășurat și în timpul rzboiului numeroase acte de caritate, ajutând bolnavii și familiile sărace, înființând bucătării populare de cartiere și cămine de copii, constituind fonduri de caritate. Războiul avea să pună capăt societății patriarhale tradiționale în Banat, ca în întreaga Europă, statornicind un nou statut al femeii în societate.
