La împlinirea a nouă decenii de la inundațiile care, în 1932, au făcut prăpăd în Arad, Complexul Muzeal Arad a ales ca exponat al lunii mai fotografii de epocă în care au fost imortalizate câteva imagini de atunci. Interpretând date adunate de predecesorii săi în jurnalul mânăstirii de care aparținea, Lakatos Ottó, călugărul minorit căruia în 1881 i-a fost publicată lucrarea monografică ,,Istoria Aradului”, este primul istoric local care reușește să stabilească o cronologie a calamităților.
Din ea aflăm că în intervalul 1738 – 1850 Mureșul, râul care desparte provinciile Crișana și Banat, s-a revărsat asupra Aradului de 32 de ori, uneori chiar de mai multe ori în același an, la care se adaugă încă o inundație în 1876. Cea mai cunoscută revărsare rămasă în conștiința colectivă a localnicilor este cea din primăvara anului 1932, fotografiile fiind edificatoare. Câteva prezintă sediul asociației de canotaj a clubului sportiv „Voința”, inaugurat în 1927. Construită dincolo de digul ce protejează Aradul de Mureș, clădirea a fost inundată de patru ori, două inundații fiind consemnate chiar în 1932. După o iarnă extrem de geroasă, cu zăpadă multă căzută în munți și cu râurile înghețate bocnă, pe la jumătatea lunii martie, când vremea a început să se încălzească, gheața a pornit-o la vale și s-a strâns din loc în loc în baraje uriașe care formau în spatele lor adevărate lacuri de acumulare. Un astfel de dop a apărut și sub podul Elisabeta, amplasat pe locul actualului pod Decebal. În 20 martie, pe malul dinspre oraș, între Micălaca și pod, apa a ajuns până la dig, clădirile din interiorul acestuia fiind inundate până la ferestre. La începutul lunii aprilie, topirea rapidă a zăpezilor din munți a umflat aproape toate cursurile de apă din bazinul hidrografic al Mureșului.
Aflat pe cursul inferior al râului, Aradul a fost din nou lovit în plin, cel mai dramatic moment survenind în 7 aprilie, când apele au înghițit la propriu tot cartierul Micălaca, la vremea respectivă doar un sat. Din estimările Prefecturii Arad, din 114 case câte număra așezarea, 108 s-au prăbușit în urma inundațiilor. Deși au fost avertizați din timp de pericol, cei mai mulți localnici au crezut că vor scăpa, așa că apa i-a surprins în case. Din fericire nu a murit nimeni. Cartierele Subcetate, Alfa și Ceala au fost de asemenea inundate și a fost distrus terasamentul căii ferate Arad-Timișoara. Pentru că apele au spart digurile în amonte, centrul Aradului a fost cruțat, dar nu și clădirile din interiorul digurilor. Fotografiile sunt expuse la secția de Științele Naturii a muzeului iar în spatele acestuia, pe peretele dinspre Mureș al clubului „Voința”, se poate vedea cota apelor din mai 1970, când o nouă revărsare a Mureșului a amenințat Aradul.
Muzeul Banatului Montan din Reșița a expus 50 de piese care fac parte din tezaurul monetar de la Moldova Nouă – dealul Curcubăta, descoperit întâmplător în vara anului 1996, după ce stătuse ascuns în grohotișul de pe dealul Curcubăta, la aproximativ 500 m de barajul Tisa-Potoc, fiind adus la suprafață și împrăștiat pe o suprafață destul de mare de alunecările de teren și torentele de apă.
Acest tezaur este alcătuit până acum din 746 de monede, dintre care 673 de monede sunt păstrate la muzeul reșițean, 67 monede la Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță din Caransebeș și 6 monede la Muzeul Național al Banatului din Timișoara. Piesele care compun tezaurul sunt monede de bronz din ultimii ani de domnie ai lui Constantius II și a caesari-lor săi, Constantius Gallus și Iulianus, majoritatea pieselor sunt emisiuni monetare ale atelierelor din Illyricum, de la Sirmium și Siscia, mult mai puține fiind piesele provenite din atelierele din Propontida sau Peninsula Balcanică de sud.
Tezaurul de la Moldova Nouă – Dealul Curcubăta aparține unei serii de astfel de descoperiri, aflate în special în sud-estul Banatului, în zona Porților de Fier, o asemenea concentrare de mari tezaure monetare denotând interesul Imperiului roman pentru administrarea acestui spațiu. Se argumentează totodată opinia că linia Dunării, posibil și o parte din zona montană a Banatului, au fost incluse în Imperiu în secolul al IV-lea, cel puțin în vremea domniei lui Constantius II. Se pare că aceste tezaure au reprezentat mai degrabă plăți efectuate către unitățile militare staționate aici, precum și către oficiali din administrație. Acest aflux monetar tezaurizat se pare că descrește semnificativ în jurul anului 360 d.Chr., fiind provocat de evenimente care au dus și la îngroparea acestor tezaure.
Cuțitul de vânătoare de tipul Hirschfänger din secolul al XVIII-lea este exponatul lunii ales de Muzeul Național al Banatului. Acesta este un cuțit lung de vânătoare, fixat de o curea lată, ce se poartă pe șoldul stâng al vânătorului, și se folosea în lupta de aproape cu animalele sălbatice, el fiind cel cu care se aplica lovitura mortală. Astfel de cuțite se păstrează în teci prevăzute, de regulă, cu două compartimente în partea superioară: într-unul se introducea lama cuțitului, iar în celălalt se păstrau alte ustensile, ca de exemplu tacâmurile. Inițial, cuțitul de tip Hirschfänger era utilizat pentru vânatul de talie mare, dar și la vânătoarea de mistreți. Odată doborât la pământ, cerbul era țintuit la sol de către vânător prin călcarea pe coarne, iar cu Hirschfänger-ul era aplicată lovitura de grație, lama cuțitului fiind înfiptă în direcția inimii. Spre deosebire de cerb, mistrețul era lăsat să se avânte spre vânător, iar cuțitul lung era înfipt în vânat, între gât și piept, provocându-i moartea. Până în secolul XX, cuțitul lung de vânătoare a rămas arma principală din dotarea vânătorului, ba chiar a fost introdus și în echiparea unităților militare pedestre.
Cuțitul prezentat în această lună are lama din oțel, cu un singur tăiș, iar în exteriorul acesteia sunt gravate motive vegetale stilizate încadrând imaginea unui cerb în alergare. În interior, decorul se repetă, doar că în locul cerbului apare un mistreț. Garda turnată din alamă este ușor curbată iar brațul de care e fixată garda este decorat cu animale sălbatice, în relief, ornamente similare existând și în partea inferioară a gărzii. În partea exterioară a lamei există o apărătoare masivă turnată în alamă, în formă de scoică, bogat decorată cu elemente baroce și scene de vânătoare. Mânerul din corn este fixat în partea inferioară cu o brățară de alamă, gravată cu motive geometrice, iar în partea superioară, acesta este fixat cu un cap turnat din alamă, decorat cu motive vegetale stilizate, un chip grotesc și scene de vânătoare. În colecția muzeului timișorean se află cinci astfel de cuțite, care datează din secolele XVIII-XIX.
