Numele lui Lucian Nagy a devenit cunoscut de ceva vreme datorită unor proiecte muzicale cât se poate de diverse ca Blazzaj sau Bega Blues Band.
Recent, artistul născut în Arad în 1983 a fost invitat la festivalul Orașul Jazz care a avut loc la Lugoj, unde spectatorii au avut ocazia să-l vadă în trei formule diferite pe parcursul a două zile. Prima oară, Lucian a cântat alături de membrii formației Bega Blues Band, iar mai apoi a rămas pe scenă și pentru următorul concert al serii de vineri, cu Vandercris. Sâmbătă, artistul a urcat pe scenă alături de proiectul său Lucian Nagy Quartet.
În cele ce urmează am realizat un interviu alături de Lucian Nagy din care am aflat care este procentajul ideal între compoziții proprii și standarde la un concert și cum se poate trece peste ego-ul exacerbat al unor artiști…
– La festivalul Orașul Jazz de la Lugoj ai cântat în două seri diferite, în trei formule diferite. Se întîmplă des acest lucru? Ce muzică abordezi alături de Lucian Nagy Quartet?
– Nu, pur și simplu așa s-a nimerit. Să cânt cu Bega Blues Band, VanDerCris și Lucian Nagy Quartet la același eveniment. Cu trupa mea… mi-am propus să cântăm evident compoziții proprii – pe care le-am imprimat pe mai multe albume – dar nu doar acestea. Am abordat și un repertoriu de aranjamente latin pe piese de Charlie Parker sau Wayne Shorter, de exemplu. Noi în general cântăm cam ce avem chef. Mai mult, compoziții proprii…
– La un concert….care este procentul ideal între compoziții proprii și standarde/rearanjări?
– Pentru mine iedealul e să-mi cânt muzica. Dacă Mike Stern poate… nu văd de ce nu am avea și noi curajul să cântăm compoziții proprii? E o anumită perioadă în viața fiecărui artist în care îți vin ideile și e păcat s-o pierzi.
– Da, corect. Însă pentru mulți artiști confirmarea talentului… vine din partea publicului. Cât de importantă este treaba asta?
– Am citit undeva că și Coltrane avea scepticismul ăsta …să primească neapărat confirmarea de la public. E o frică care subminează. Desigur, oricine are nevoie de feedback, dar nu aștept neapărat confirmarea publicului. E destul să-l văd la un următor concert. Trebuie să existe un procentaj corect între cele două.
– Ce părere ai de faptul că au apărut noi festivaluri de jazz și implicit… lume nouă la aceste evenimente?
– Într-adevăr, la festivalurile de jazz văd multe fețe noi. Am văzut și la festivalul de jazz de la Gărâna. Mulți pe care îi știam că vin…erau rezidenți acolo….nu i-am prea mai văzut. Desigur, am trecut printr-o criză și există la unii o …teamă. Dar, acum câțiva ani muzicienii erau frustrați fiindcă considerau că la concerte nu vine public nou, vin tot aceeași.
Prin noile festivaluri s-a câștigat ceva. E foarte frumos că și la Lugoj a pornit un festival de jazz. Desigur, mulți spun că nu avem infrastructură. Dar oare nu ar trebui să ne gândim și la cultură?E de admirat. Faptul că unii oameni se ocupă și de cultură și cred că România se „updatează” la evenimente mai cu ștaif.
– Cum a trecut lumea artistică prin pandemie și cum ai trecut tu peste această perioadă?
– Pauza de pandemie a distrus mulți artiști care s-au redirecționat spre alte domenii. Mulți au rămas cu sechele. Am prieteni americani care au lăsat muzica și s-au apucat de taxi. Eu am trecut cu bine și sunt într-o continuă căutare. Am atins unda în care mă autodefinesc, dar tot timpul o să caut altceva.
– Faci parte din mai multe proiecte muzicale atât cu artiști autohtoni cât și cu străini. Care este cel care te definește?
– Nu mă căsătoresc cu un proiect. Nu am acea exclusivitate în care te dedici unei singure combinații. Imprim alături de mulți artiști și fac ceea ce îmi place. Unii se enervează când mă văd în mai multe scheme muzicale… dar nimeni nu-mi plătește facturile. Dacă cineva mă coptează într-un proiect de electro și o să rezonez cu schema aia… wht noy? Cu Marcelle Poaty – Souami fuzionez foarte OK și avem mai multe proiecte care au apărut pe platformele de streaming și care se găsesc pe profilul meu. Mă dsitrează asta… unii m-au reperat cu mulți ani în urmă la Blazzaj și acum îmi spun că m-am schimbat. Da, am schimbat multe de atunci…
– Nu e un secret pentru nimeni faptul că artiștii au un ego exacerbat. Care este secretul unei bune colaborări între artiști?
– Da, ego-ul e o mare problemă pentru mulți. Mulți nu înțeleg că muzica e creație și nu concurs. Când cânți într-o schemă e bine să știi că la un moment dat trebuie să intre pianul. La unii există o anumită frică și de aceea vor neapărat să epateze. Unii sunt așezați într-o comoditate, alții se tem că vine cineva și le ia locul în trupă…Chestiile astea nu-și au sensul. Toți avem ceva de spus, iar cei care ne maturizăm mai repede înțelegem asta. Toți artiștii….suntem timbre total unice, dar cum facem să cântăm împreună? Nimeni nu e cel mai tare din parcare. Și eu sunt într-o continuă explorare. Dacă descopăr un fluier din Zimbabwe, dacă-mi place, îmi dau seama cât de puține știu de chestia asta și sap. De exemplu, când am cântat prima oară cu Beck Corlan…avea o teamă visavis de faptul că voi cânta jazz în formula ei. Evident nu a fost așa. Am strecurat exact cât trebuie în formulă… nici prea mult, nici prea puțin. Exact cât trebuie.