INTERVIU Chris „Pappy” Irinoiu: „Nu pot accepta ca în Timișoara să aud...

INTERVIU Chris „Pappy” Irinoiu: „Nu pot accepta ca în Timișoara să aud o mașină trecând cu manele date la maximum“

0
DISTRIBUIȚI

Trupa timișoreană Fără Filtru a debutat în fața publicului printr-un concert care a avut loc în luna august a acestui an la Manufactura, recitalul susținut de Kombell Cramba, Adrian Șchiopu și Chris „Pappy” Irinoiu fiind întâmpinat cu aplauze sincere din partea publicului. Fără Filtru va susține un mini-concert mâine 13 septembrie, la vernisajul expoziției „Fenomenul Timișoara. 1958 – 1989”, care va avea loc în mansarda B2 a bastionului Theresia din Timișoara.

Chiar dacă formația Fără Filtru are la activ un singur concert, membrii acesteia sunt muzicieni cu „greutate“ în Timișoara. Pe numele său adevărat Cristian Romulus Irinoiu, „Pappy“ s-a născut în data de 16 Decembrie 1968 și a activat într-o serie de trupe, iar în cadrul acestui interviu ne-a povestit câteva amănunte inedite din cariera sa muzicală.

– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Ai moștenit pe cineva din familie? Care au fost primele evenimente la care ai apărut în fața publicului?

– Nu aș putea să spun de unde vine pasiunea. Una din primele mele amintiri este de pe la vârsta de trei-patru ani. Eram mare fan „Middle of the Road” și fredonam „Chirpy, Chirpy, Cheep, Cheep” cu nasul lipit de geamul tramvaiului. Nu știam engleză, da’ cântam. La mine în familie nu cânta nimeni și nici măcar nu existau preocupări muzicale. Primele evenimente la care am apărut in fața publicului au fost pe la 11-12 ani cântam pe scena Casei Tineretului. Chestii organizate așa cum era pe vremuri. Gen „Cântarea României”. Apoi cu cei de la grupul Flores. A mai fost o încercare timidă cu niște colegi de liceu de la Ind.1, de a face o trupă. Primele ieșiri serioase le-am avut puțin mai târziu, cu trupa „Labirint”. În afară de scenele din Timișoara am avut ieșiri și în țară: Râmnicu Vâlcea, Craiova, etc. Apogeul a fost participarea la „Rock pentru Revoluție” în 1990. De neuitat întâlnirea cu Bajaga si „Let It Be” cântat alături de Viktorija atunci.

– În ce formații ai cântat de-a lungul timpului și care este motivul pentru care în 2022 ai pus bazele formației Fără Filtru?

– Prima trupă solidă din care am făcut parte a fost „Labirint”, cu Florin Buciu la chitara și voce, Radu Hambaraș la bass și Toma Iakab la tobe. Florin a fost acela care a venit să ceară permisiunea părinților mei eu având sub 18 ani la acea vreme. Am renunțat copilărește la proiect, dezamăgit și frustrat de ceea ce se întâmpla în muzica românească la începutul anilor 1990. Supărat ca văcarul pe sat am hotărât să „intru în rând cu lumea”, una dintre greșelile cele mai mari pe care le-am făcut în viață, și crede-mă, am făcut destule. Chestia cu „să fiu in rând cu lumea” a eșuat lamentabil. A fost o pierdere de timp ce a durat mai bine de cincisprezece ani muzical vorbind. Nu pot da vina pe nimeni. Îmi asum greșeala.

În 2008 mi s-a propus să fiu frontman pentru Etajul 4, o trupă de cover-uri din București cu unsprezece „piese” pe scenă, o trupă ce avea in componența ei muzicieni excepționali, care fuseseră sau încă erau implicați în proiecte muzicale cu rezonanță pe scena romaneasca: Vasi „Bebe” Malik (ex-Partizan) la bass, Ionel „Tase” Tănase (ex-Sarmalele Reci) la tobe, Mihai Dima la trompetă, Adi Cojocaru de la big-band-ul Societății Române de Radiodifuziune (a avut ocazia sa îl acompanieze pe Steve Vai intr-un turneu european) la trombon, Alex Borsan de la El Negro la clape, sunt cei cu care am ținut mai aproape, deși tot mai rar în ultimii ani. Multi dintre ei au conservatorul absolvit, si toți aveau deja la vremea respectivă o experienta vastă de scenă, lucru care m-a ajutat să trec repede peste anii pierduți. Am avut un mare noroc la revenirea în muzică. Am fost înconjurat de oameni mult mai bine pregătiți și experimentați ca mine, de l care am avut ce învățat, ceea ce mi se pare o șansă extraordinară.

După ce am părăsit Etajul 4, urmare a unor neînțelegeri cu liderul trupei, timișorean și el, în 2009 – 2010 am pornit împreună cu Arabela Nicolau (azi parteneră de viață și scenă cu Marius Mihalache) la voce, Sabin Tarabega (care a lucrat cu mai multe trupe, cea mai cunoscuta fiind probabil Hara) la tobe, Mircea Munteniță la bass, Alex Luft la chitarâ și Cosmin Farcaș la clape, trupa Fire Escape. Ideea era să începem cu cover-uri ca să ne „sudăm” fără să rămânem împotmoliți acolo, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat din varii motive. Am avut doar două ieșiri, iar în 2010, urmare a unei alte oferte, am părăsit România. Definitiv credeam eu atunci.

În afara țării am avut mai multe încercări de a forma trupe însă unica ce a dat roade a fost The Stitch (Plasturele), împreună cu doi englezi, Chris Merrick la bass/voce si Stuart Moore la tobe. Tot o trupă de coveruri, cu o abordare mai deosebită a pieselor, având în vedere că noi cântam piese ale unor trupe ce aveau in componență patru sau chiar cinci instrumente. Cu ei mi-am recăpătat curajul de a fi eu însumi fără ca să mă scuz și de a sta in față nu doar cu vocea ci și cu chitara. A fost prima trupă în care a trebuit sa fiu și vocal, și chitara armonie, și chitara solo. Nu stiu cum de am avut curajul ăsta. Nu m-am considerat niciodată vreun mare chitarist. De aceea, când cei care ne ascultau veneau sa ma felicite pentru partea instrumentală, îi cercetam cu privirea să văd dacă nu cumva sunt ironici. La englezi nu este întotdeauna usor de detectat lucrul ăsta, dar după ce s-a întâmplat de mai multe ori, m-am liniștit și am acceptat mai relaxat complimentele, pe care le consideram puțin nemeritate.

Toate acestea m-au ajutat după revenirea mea în țară in în decembrie 2020, și au ajutat Fără Filtru să prindă viață. Nu am pornit Fără Filtru singur. Adevărul este că nici măcar nu îmi pot asuma meritul inițiativei. La început eu și Kombell Cramba am vrut doar să cântăm ca să ne simțim bine. Era în pandemie, și ne lipsea amândurora. In plus, Kombell era marcat de pierderea lui Adi Bărar după mulți ani de colaborare. Momentul în care s-a materializat Fără Filtru, din punctul meu de vedere a fost momentul in care Kombell m-a întrebat dacă am și ceva piese scrise de mine. De acolo a început totul. Nu aș spune că inițial am avut un motiv. Fără Filtru a devenit o motivație și o refulare pe timp de pandemie.

– Care sunt temele abordate în piesele voastre și care e mesajul trupei?

– In general e vorba despre o radiografie a societății in care trăim zi de zi. Mesajul este un semnal de alarmă tras pentru a face primul pas în rezolvarea oricărei probleme: să admitem că o avem. Noi doar punem sub lupă problemele ce stau ascunse precum gunoiul sub preș, ostentativ și provocator.

Vorbind doar pentru mine, nu și în numele colegilor mei de trupă, toleranța vehiculată atât de mult ca o calitate azi, mie îmi pare totală ipocrizie. Lipsa curajului de a ne confrunta și a dezbate idei intr-un mod civilizat, darămite de a refuza categoric sa facem acest lucru, nu poate fi o calitate din punctul meu de vedere și este, ca să fiu diplomat, o abordare cel putin neînțeleaptă și foarte puerilă.

Trăim vremuri ciudate, în care dacă am un punct de vedere diferit de al tău îți devin automat inamic. Am pierdut multe cunoștințe așa. Simt și în mine uneori aceasta apucătură, pe care o detest. Vedem cu toții că ne confruntăm cu probleme însă am înlocuit dialogul cu dorinta de a ne impune punctul de vedere, fie că avem dreptate sau nu și am făcut din aceasta un sport național. Trebuie sa reînvățăm să dezbatem oricând, oriunde, orice, cu cărțile pe față, având respectul cuvenit pentru interlocutori, adevăr si logică. Inclusiv religie și politică. Sau mai ales religie și politica. Muzica poate să ajute în acest sens iar dacă vim reuși sa reînvățăm să fim sinceri si direcți folosind un același timp tactul minim necesar, putem începe să sperăm la o însănătoșire socială. Repet, este doar opinia mea personală.

– Se poate trăi decent din muzică în România?

– Bună intrebare. Presupun că se referă la posibilitatea de a trăi exclusiv din muzică. Asta am facut vreme de aproape unsprezece ani în altă parte a lumii, după ce am experimentat că se poate și la București. Deci experiența mea din ultimii paisprezece-cincisprezece ani spune ca se poate. Am facut-o. Acum aud foarte adesea că nu. Mi se spune că se poate doar la București, pentru că de acolo se dă ora exactă. Mi se spune că la Timișoara acest lucru nu e posibil. Eu însă m-am născut intr-o eră când ora exactă se dădea de la Timisoara și refuz categoric să cred că acea Timișoară nu poate fi regăsită, că procesul este ireversibil.

– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?

– O să îți pară ciudat, dar eu am ascultat marea majoritate a albumelor pe casete, nu pe vinil. Sunt generația aceea, care a prins finalul vinilurilor, casetele și apoi toată paleta de suporturi digitale. Ai mei nu au avut niciodată dorința de a investi bani în scule de ascultat muzică. De fapt, nici nu își doreau să fac muzică. Așa erau vremurile atunci. Eram singurul din casă care asculta muzică zi și noapte, la un casetofon cu dublă caseta Philips făcut cadou de bunica mea, cumpărat de la „Consignația” din Piața Libertății.

Am fost dintotdeauna mare fan Elvis. Nu pot spune totuși că am ascultat vreodată un album cu el, ci mai mult compilații. Să ne înțelegem: asta a început pe la 7-8 ani și s-a terminat cand aveam 12-13. Elvis a fost motivul pentru care m-am apucat de chitară și tot de la el, încercând să imit ce auzeam de pe casete in cântecele lui, a fost si primul meu profesor de chitară. Uneori am fost luat puțin peste picior pentru asta. Se mai întâmplă chiar și astăzi, dar am noroc cu YouTube. Scot de la naftalină video-urile în care Eric Clapton, Mark Knopfler sau Paul McCartney îl aduc pe scenă pe Scotty Moore, primul chitarist al lui Elvis, evocând influența pe care Elvis a avut-o asupra lor.

Azi consider că întâlnirea virtuală cu Elvis Presley a fost unul dintre cele mai fericite accidente ce mi se puteau întâmpla, în sensul că muzica lui are la bază contopirea celor două stiluri care au dus la rock, blues si country, nemaivorbind de faptul că Elvis a spart nu doar bariera segregației rasiale ci și pe cea a segregațieisexuale existență la acea vreme în muzică. Country si blues-ul necesită în același timp și ritm, și balans, și nerv, fiind și foarte pozitive ca senzații exprimate. Cred că de aceea am fost atras de muzica lui Presley ca fierul de magnet. Azi știu că reacționez la ritm mai mult decât la orice altceva când vine vorba de muzică. Atunci habar nu aveam care este motivul atracției.
Primul album pe care l-am ascultat ca atare a fost „Back in Black” al celor de la AC/DC. Aveam 13 ani, si trei ani de chitară. Asta a fost a doua piatră de hotar. Aproape peste noapte am uitat de Elvis. Nu mai știam decat AC/DC si atât. Aici am primit alte lecții de ritm si modul în care este abordată chitara ca și instrument. Credeam pe atunci că Angus e profesorul meu principal. Am aflat mult mai târziu că în principal Malcolm era răspunzător pentru acel ritm cu fante de respirație între loviturile de pană, semnătura inconfundabilă pentru AC/DC. Alt album de referință pentru mine a fost Billy Idol – „Greatest Hits”. Steve Stevens rămâne unul din cei cinci chitariști care mi-au influențat stilul de a cânta cu chitară. La noi Steve Stevens este subestimat dacă e să mă întrebe cineva. Pentru mine este un chitarist năprasnic. Când ascultăm intro-ul de la „Rebell Yell” avem senzatia că sunt două chitare. Ei bine, nu. E doar una și aceea se află în mâna lui Stevens, care încă și astăzi este alături de Idol pe scenă. Ar mai fi de menționat „Unplugged”-ul lui Eric Clapton, „Come’N’Get It”-ul celor de la Whitesnake, „Breakfast In America” al celor de la Supertramp, „Made in Japan” – Deep Purple, Pink Floyd cu „The Dark Side of the Moon” si „The Wall”.

Carlos Santana, The Clash, The Ramones, Depeche Mode, Yazoo, Alphaville, Duran-Duran, Man at Work si alții mi-au atras atenția fiecare cu câteva piese. Nu pot spune ca mi-a plăcut un album al lor în întregime. De final, pentru ca sunt sârb după mamă, nu aș putea să nu menționez aici și trupele iugoslave ce mi-au placut: Bajaga i Instruktori, Plavi Orkestar, Crvena Jabuka și clar, Bijelo Dugme.

Influența a tot ce am ascultat? Am încercat mereu să reproduc TOATE sunetele ce le auzeam, inclusiv percuția, întâi cu chitara mea Reghin de 433 de lei, upgradată mai târziu cu una tot de Reghin, dar cu 12 corzi, cântând în spatele blocului, în parc la Dacia, prin toată zona Circumvalatiunii și pe oriunde altundeva apucam. Am și acum o versiune acustică pentru „Big In Japan” (Alphaville). Uneori, nu aveam coarda sol, care în comerțul socialist se găsea greu și se „cojea” repede. Asta a fost o școală ce mă ajută și azi atunci când se rupe o coarda in mijlocul unui cântec.

– Ați avut concertul de debut Fără Filtru la Manufactura, recent iar zilele următoare veți susține un nou recital. Cum a fost botezul trupei și la ce să ne așteptăm pentru al doilea concert?

– Concertul nostru de debut a fost surprinzător de reușit chiar și pentru noi. Au venit și prieteni și persoane care habar nu aveau cine suntem. Personal nu știam la ce să mă aștept. Cred că cea mai faină confirmare a fost entuziasmul manifestat de oameni ce nu vorbesc limba română. În minte mi-au rămas un spaniol, o englezoaică din Sheffield si o fată teribil de drăguță din Polonia, pe care aș mai vrea sa o revăd măcar odată în viață. Mă așteptam la critici severe din partea prietenilor, mai ales de la o prietenă care nu scapă prilejul să facă asta de când ne știm. Am rămas aproape șocat când mi-a spus „Bă, chiar mi-a plăcut!” fără să adauge conjuncția „dar”, care în general anulează tot ce s-a spus înainte. Aveam emoții, în special din cauza textelor, chiar dacă cei care ne-au auzit repetând ne confirmau că suntem pe drumul cel bun. Reacţia publicului, singurul lucru care contează până la urmă, m-a liniștit, dar ne și obligă pe mai departe.

Următorul concert este de fapt, ca să fiu in spiritul epocii, un scurt program artistic. Mă amuză acum termenul acesta, folosit exagerat de mult înainte de 1989. Este de fapt un mini-concert și va fi susținut la vernisajul expoziției „Fenomenul Timișoara. 1965-1989. Cultura alternativă”, al cărui curator este dr. Mimo Obradov, eveniment care va avea loc la mansarda B2 de la Bastion, cu sprijinul generos oferit de inspectorul de specialitate Relații cu Publicul și Organizare de Expoziții Alina Lelescu. Sper să nu fie nimeni dezamăgit dacă nu vom cânta piese proprii. Vom cânta, adevărat, în interpretare proprie, piese ale unor nume cunoscute din acei ani: Pink Floyd, Creedance Clearwater Revival, The Doors, Phoenix… O să încercăm să potrivim și una din piesele noastre ceva, însă locația si natura evenimentului nu ne permit să ieșim dintr-o anume matcă artistica. Vom vedea.

În ceea ce priveste un viitor concert, nu știm când va avea loc. Încă suntem noi pe piața ca să spun așa și orice început este greu când nu ești cunoscut. În momentul în care vom ști ceva vom anunța pe toate canalele ce le avem la îndemână. Promisiunea noastră este o muzica plina de energie pozitiva, construită pe doua concepte care, o spun fără să mă rușinez, le-am furat de la americani: „keep it simple” și „rythm is fun”. Vrem să facem ceva aproape imposibil: sa fim rebelii cu un mesaj pozitiv, care să bine-dispună. Sunt mulți aceia care au nevoie de acest lucru ca și mine. Am obosit să fiu mereu încruntat și meditativ, cu gândul mereu la probleme in loc să mă relaxez pentru a putea să caut soluții. De aceea vrem ca Fără Filtru să fie și pop, si rock, si rebeliune, si distractie.

– De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?

– Întrebarea asta m-a dus cu gândul direct la sceneta în care Toma Caragiu îl intreaba pe Mircea Diaconu exact același lucru și primea răspunsul „Viața e sursa”. În principiu vine întâi muzica. Nu pot spune exact cum se întâmplă asta. Unele piese vin direct din folosirea în alt mod a unor note auzite undeva, cândva. Știu cu siguranță unde își au rădăcinile două sau trei dintre piese ținând cont de stil și sound. Mă refer la „Intimidat”, „Vom fi ceva”, „Merge sh-asha” sau „Onirică”. La altele, precum „Noaptea” inspirația a venit din aproape din neant: un ritm cu care Kombell Cramba pur și simplu se juca pe bass într-o pauză la repetiții și alterarea unei piese ce aduce mai mult a chitară clasică cu care mă jucam pe vremea când eram în liceu când am și compus-o plecând de la același riff AC/DC, „Let Me Put My Love Into You”.

Textele vin oarecum de la sine. Pur și simplu cad în timp ce încercăm să stabilim o linie pentru vocal.


Tot bâiguind cuvinte cu sau fără noimă, încep să răsară sau să iasă în evidență cuvinte-cheie inspirate de sunetele produse de instrumente. Acestea provoacă la rândul lor in mintea mea un set de imagini legate de lucruri pe care moara minții le macină deja de o vreme. De acolo se dezvoltă ideea despre subiect și așa ia naștere textul.

Referindu-mă la texte, nu îmi place să adopt tactica struțului care crede că dacă bagă capul în pământ nu i se vede dosul. Sunt ce sunt și nu îmi este rușine să recunosc ceea ce sunt: un rebel de profesie, lipsit de tact și diplomație. Adevărat, vârsta a mai șlefuit din mine și a mai tocit din colții acestor defecte, însă nu le-a eliminat total. Am învățat că nu contează ce spui, ci cum o faci și încerc să aplic asta în textele pieselor noastre, dar mesajul se încăpățânează sa fie mai mereu unul direct. Așa iese, că vreau sau că nu vreau. Nu prea îmi ies chestiile siropoase, gen Holograf sau Talisman. Ar fi de dorit, având în vedere că reprezentantele sexului feminin, pe care îl ador, sunt astăzi formatori de opinie, si e bine să le ai de partea ta, dar probabil vor veni și astfel de piese. Acum avem doar una: „Inimă oxidată”.

– Ce părere ai de muzica pop-rock românească de la ora actuală? Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac? Ce lipsește din scena autohtonă?

– Personal îmi pare că de 20 de ani încoace bate pasul pe loc, după ce a promis foarte mult. Am rămas in urmă si ca sound și ca stil de abordare față de ceea ce se intampla dincolo. Muzicienilor rock români pare ca le lipsește interesul pentru pop. Majoritatea se straduiesc sa ajunga la un nivel înalt cu intrumentul sau vocal, iar dupa ce ajung acolo se închid în nișe foarte înguste, unde pot să își etaleze liniștiți toată maiestria pe care o revarsă într-o muzica pentru un public rafinat, cunoscător și extrem de educat, dar care este ceva mai restrâns ca număr. Făcând asta am senzația (se poate să fie greșită) că au lăsat raftul pentru pop-rock oarecum gol, ceea ce a dat oportunitatea altora sa ocupe vidul creat. Tinerii rockeri trebuie sa aibe mult curaj, rezistență și tenacitate pentru a sparge șabloanele culturale ce au pus muzica pop-rock undeva la margine. Nu prea văd pe nimeni la orizont îndreptându-se într-acolo. Lupta e grea si se dă cu mentalități, grefate peste o lipsa de educatie generalizată. E foarte greu sa provoci o schimbare în aceste condiții. Fără Filtru vrea să atragă prin ritm și să își pună mesajul provocator pe melodie.
Adevărat, motivația de a te lupta in ringul competițional nu prea există în condițiile în care dacă dai drumul la radio în mașină ai să auzi mereu aceleași melodii de sezon, repetitiv, până la saturație. A creea trenduri si hituri in acest mod îmi pare o conditioare in stil pavlovian, nenaturală. Există prea mult business în show-business. Banii și nu muzica sunt pe locul întâi, iar pentru a sparge acest zid este nevoie de un efort serios și multe sacrificii, fără a avea garanția succesului. Este foarte greu să fii azi și pop și rock în România în astfel de condiții, dar nu este imposibil, iar eu asta îmi doresc acum pentru Fără Filtru si Timișoara.

– Cum ți se pare cultura muzicală în general în România?

– Adevarul este ca sunt dezamăgit. Dupa unsprezece ani de absenta din țară constat că ștacheta a fost coborâtă. Nu știu de ce se întâmplă asta. Am câteva teorii dar nu am studiat fenomenul în amănunt și nici nu îmi propun să o fac. Însă asta simt. Poate că sunt subiectiv. Poate că începe să mi se apropie termenul de expirare, dar eu asta văd. Nu pot accepta ca în Timisoara să aud o mașină trecând cu manele date la maximum. Eu le răspund cu Lit sau AC/DC. Tot la maximum si rânjindu-le ostentativ. Nu îi las să trăiască liniștiți.

– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea îți sunt pe plac și de ce?
– Streaming sigur nu. Îl folosesc doar pentru a vedea ce se mai întâmplă în peisaj. Ca să ascult pentru plăcerea mea pot cobor maximum la mp3-uri selectate cu mare atenție. Vinilurile? O cameră special dedicată, într-o casă undeva în afara orașului. E un vis ce se află pe lista mea. Acum CD. În mașină. Sound-ul e mai bun calitativ și este dotarea din fabrică.

– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?

– Am vazut puține concerte live: AC/DC, Whitesnake, Def Leppard, Bob Dylan, Lepa Brena (târât de părinți pe atunci, dar am văzut ce înseamnă să fi pop și am ținut asta minte). În general, pănă nu demult priveam concertele din confortul de acasă. Am de gând să remediez acest lucru. Am și început de fapt să o fac. Și nu aleg doar ce îmi place neapărat. Aleg să mai explorez și in afara gusturilor mele. Am fost la un concert Timpuri Noi, la concertul de lansare al videoclipului „Început fara sfârșit” al băieților de la Imund. Acum aștept cu nerăbdare concertul Implant Pentru Refuz împreună cu Filarmonica din Timișoara. Nu a existat un concert care să mă fi marcat, ci mai multe concerte, mai bine zis înregistrări din concertele lui Elvis Presley din anii 1970. Eram un copil de nici opt ani când Tudor Vornicu a adus în emisiunea „De la A la… infinit” acele înregistrări, în 1977, după ce Elvis murise. Am fost absolutamente hipnotizat. Atunci am aflat că existase Elvis. Chiar și acum, când ma uit la „’68 Comeback Special” mi se face pielea ca de gaina. Momentul în care l-am văzut pe Elvis în concert a fost o piatră de hotar în viața mea. Scormonind în minte nu găsesc nici o altă apariție care să fie măcar aproape de aceasta amintire. Doi sau trei ani mai târziu, într-o duminica, suna la usa apartamentului profesorul Popescu de la Casa Tineretului ca să îmi dea prima lecție de chitară…

– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera muzicală? Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?

– Sfaturi au fost multe. Nu întotdeauna corecte sau date cu intenții pure. Pentru mine hotărâtor a fost nu un sfat, ci o lecție de muzică primită de la regretatul Adi Bărar. Am susținut o vreme, acum îmi pare stupid, că muzica rock nu poate rezona în limba română pentru că a apărut intr-un anumit spațiu geo-cultural. Adi a fost cel care m-a învățat că într-un cuvânt vocalele sunt melodia iar consoanele sunt ritmul și mi-a distrus complet teoria. Cei care mă știu de multă vreme știu că refuzam să cânt în limba română. Pentru că nu am fost lăsați să înregistrăm la televiziunea națională în limba engleză a fost un motiv suficient ca să mă las de cântat cincisprezece ani. Astăzi Fără Filtru are texte în limba română și asta se datorează acelei lecții primite de la Bareze.

Pentru cei care vor să aleagă o carieră muzicală am un avertisment și o tonă de sfaturi, toate izvorâte din greșelile personale. În primul rând nu va fi usor. Nu ai voie să cedezi ca un ghiocel la prima adiere de vânt. Dacă vrei sa pornești o carieră în muzică succesul nu este garantat doar pentru că ai dotările necesare. Nimic nu garantează succesul în afara perseverenței în fața obstacolelor ce ți se arunca în față iar obstacole vor fi destule, slavă Domnului, generate de circumstanțe, invidie, gelozie profesionala și multele surprize oferite de viață. Chiar și succesul poate deveni la un moment dat un obstacol.

De aici si sfaturile: antrenează-ți curajul până la nivelul „nebunesc”, nu renunța la a fi tu însuți, fii pregătit să sacrifici mult, nu accepta compromisul în arta ta, setează-te pentru a atinge infinitul fără să aștepți nimic în schimb și fără să lași speranța că vei reuși să moară, nu te limita la ce este ușor de obținut și fi pregătit să faci față atât eșecurilor cât și succesului. Eu am spus vorbe multe, însă Tom Waits a sintetizat toate acestea perfect: află la ce ești bun și după aceea exagerează.

– Cum ți se pare scena muzicală din Timișoara?

– Mică, înghesuită și puțin anostă. Am revenit în țară în plină pandemie. Înțeleg că a fost o mai mare efervescență până în martie 2020, așa că nu se cade să mă exprim tocmai eu. Spun doar ceea ce constat acum. Multe business-uri au avut de suferit în aceasta perioada, și industria entertainment-ului a fost afectată grav nu doar în România. Am trăit afară momentul în care m-am dat jos de pe scenă și mi s-a spus că de a doua zi totul va fi închis. Un an și jumătate totul a fost în stand-by, iar acum motoarele se restartează cu greu. Să sperăm că se va regla și această situație.

Locațiile cu muzică live sunt puține pentru un oraș de calibrul Timișoarei și toate luptă ca să supraviețuiască. Majoritatea există încă doar datorită încăpățânării și pasiunii proprietarilor. Asta nu prea ajută trupele locale. Am auzit și am crezut că publicul timișorean nu este dispus să meargă decât la evenimente cu intrare gratuită sau sponsorizate de primărie, care ar avea marea vină de a aduce doar vedete consacrate, fără a promova trupele timișorene.

Asta nu explică totuşi de ce foarte mulți timisoreni dau fuga la festivaluri unde sunt mai mult decât fericiți să cheltuie. Poate că este cazul să nu ne mai mințim singuri și să ne căutăm scuze, ci să ne apucăm să găsim soluții pentru formule câștigătoare. Este sigur că exista un public dispus să cheltuie ca să se distreze, să se simta bine, să se deconecteze de la cotidian. Trebuie doar găsită metoda de a-l atrage. E un lucru care, pe mine cel puțin, m-a pus pe gânduri. Fără Filtru să găsească formula magică fără a face compromisuri artistice. Din nou: greu? Da. Imposibil? Nu. Cum? Nu știu încă.

– Care sunt numele reprezentative pentru tine ale scenei timișorene de-a lungul timpurilor (și-n zilele noastre) și de ce?

– Dacă esti timișorean, ai crescut cu Phoenix. Phoenix sunt nu doar un tezaur local. Sunt tezaur național. Știi, îl cunoșteam pe Kamo, de multă vreme până sa aflu că a fost în Phoenix și l-am regăsit în înregistrarea video făcută pentru „Vremuri”. El mi-a arătat într-o zi, la clubul Pod 16 abordarea sa în stil jazz-istic pentru piesa „Mercedes Benz” a lui Janis Joplin.

Apoi desigur, ProMusica. O muzică făcută cu mult intelect. Este un lucru ce îmi place. La mine intelectul se manifesta doar în texte nu și în muzică. Acolo merg pe instincte. Cei de la ProMusica făceau educație în timpul unui concert și inspirau respect pentru valoarea actului artistic. Mergeam regulat la Casa Tineretului la cursurile de chitara ținute de profesorul Popescu. Ocazional noi ăștia, niște ghiocei sfioși pe atunci, ne întâlneam cu Ilie Stepan, Bujor Hariga și ceilalți pe holuri. Ne dădeam lângă perete cu respect și admirație, ba încă eram și mândri că i-am văzut în afara scenei. Acolo mi-a arătat Dixie Krauser și primul riff AC/DC, intro-ul de la „Let Me Put My Love Into You”.

Apoi au mai fost mulți alții care mi-au placut în mod deosebit. Lui Adi Barar i-am mărturisit franc în față că mi-a plăcut mai mult proiectul ABB decât Cargo de exemplu. Cu mult mai mult. Lui Horea Crișovan i-am admirat mereu tehnica impecabilă și îl iubesc, îl admir, dar mai ales îl respect, nu pentru că ne știm de multă vreme, ci pentru că a ținut steagul Timișoarei sus mereu, mai ales în vremurile grele. Eu am dat bir cu fugiții, cedând ca un fulg de nea la prima atingere.

De alții am auzit doar din vorbe și i-am văzut live abia de curând. Loris Negruț este unul dintre ei. Lista continuă. Avem mulți muzicieni de valoare in Timișoara. Instrumentiști extrem de buni. Dintre cei noi, mi-au atras atenția Imund prin conceptul extrem de inteligent și Grave for Sale, care m-au surprins cu un stil neașteptat. Repet, avem însă mulți muzicieni de valoare. Lista e foarte lungă. Și tineretul vine tare din urmă. Sper ca ei să fie mai curajoși și mai puțin blazați ca mine.

– Ai simțit nevoia vreodată să te exprimi ca „solo artist“, fără altă formație, să exprimi idei proprii? Cât de greu este să ajungi la un numitor comun cu ceilalți artiști dintr-o formație?

– Nu vreau sa cânt solo. Detest lucrul ăsta, chiar dacă sunt adeptul individualismului și am cântat mult timp singur, acompaniat doar de negative. Mi-am dorit întotdeauna să fiu intr-o trupă. Am nevoie de suport, de opiniile celorlalți, chiar si de neînțelegerile ce apar. Toate acestea mă motivează. În general, când sunt provocat, mă mobilizez. Am nevoie de sprijin și provocare deopotrivă, iar astea nu se obțin dacă eu centrez și tot eu dau cu capul. Nimic nu se compară cu muzica făcută împreună cu alții.

Problema a fost mereu războiul ego-urilor și temperamentul meu vulcanic care se manifesta uneori deloc plăcut. Nu am un ego puternic deși dau senzația că sunt arogant la prima vedere. Așa mi s-a spus și este adevărat. E un mecanism de apărare. Nu am un ego exagerat, dar am un temperament volatil. Chiar dacă nu din senin, așa cum pare, siguranța poate să sară oricând. Sunt genul care se comportă ca în Vestul Sălbatic: întâi trag și după aia întreb. Asta o pot confirma mulți dintre cei cu care am colaborat de-a lungul timpului. Nu pot și nici nu vreau să mă ascund. Ăsta sunt. De partea cealaltă am un mare respect, adesea confundat cu slăbiciune pentru cei cu care colaborez, dar respectul acesta odată pierdut, nu mai poate fi recuperat.

Deloc de neglijat intr-o trupă este și războiul viziunilor. Ai trei sau mai mulți indivizi care nu gândesc la fel. Nici nu e de dorit sa fie așa. Fiecare are o viziune proprie. Nu pot supraviețui toate. În România și mai ales la Timișoara, este de exemplu normal să ieși pe scenă cu gândul că vei fi analizat de critici sau alți muzicieni și că trebuie să fi perfect ca să nu te faci de râs. Nu am fost niciodată așa.

Nu am gândit, râvnit, luptat sau muncit vreodată ca să fiu perfect pentru critici sau colegii de breaslă iar de partea cealaltă a monedei, deși nu mă consider un mare instrumentist sau vocalist, dacă nu aș crede că sunt suficient de bun, nu aș avea curajul sau tupeul să ies pe scenă în fața publicului, ceea ce îmi pare o mare ciudățenie și contradicție.

Am fost mereu vice-versa cu trendurile general acceptate în România și mainales Timișoara, pentru că am avut mereu această idee fixă că talentul și sinceritatea în exprimare sunt mai importante decât orice, și că lipsa lor nu poate fi suplinită de cei „80% transpirație”. Am două exemple clare pentru a susține asta: Elvis, cel mai mare entertainer din toate timpurile, spunea ceva de genul „Nu am știut niciodată nimic despre muzică. Nu a fost nevoie să știu” și Jimmi Hendrix, considerat a fi cel mai bun chitarist din toate timpurile, care nu știa să citească notele pe portativ. Până și în muzica clasică, unde toți cei din orchestra au studiat mulți ani, solistul intrumentist va fi selectat datorită talentului și emoțiilor pe care le transmite, calități ce îi dau un plus la interpretare. Când ideile tale nu se înscriu în ceea ce este general acceptat e foarte greu să ajungi la un numitor comun cu ceilalți. Eu am avut noroc când l-am întâlnit pe Kombell. Ca să rezum, dacă problema viziunii este rezolvată, totul e ok.

– Cum ai descrie colegii tăi din Fără Filtru, fiecare intr-o propozitie?

– Kombell Cramba – factor de echilibru, un tip prea modest raportat la ceea ce poate și oferă celor din jur, omul în care poți avea încredere și pe scenă și în afara ei.
– Adrian „Adelică” Șchiopu – este showman-ul total natural care nu bate, ci cântă la tobe și îți va spune adevărul tranșant, fără ocolișuri, un lucru de dorit si de apreciat.

– Care este visul tău muzical? Să cânți pe un mare stadion, în fața a zeci de mii de oameni? Să scrii o piesă din categoria „de neuitat“? Unde te vezi peste cinci ani?

– Dorința mea este să las in urmă două lucruri: un album muzical și o carte. Vorbim aici doar despre muzică. Eu o pun pe locul întâi. Numai așa se poate reuși. Merg pe principiul „totul sau nimic”. Ori la bal, ori la spital. Dacă se va întâmpla, restul lucrurilor vor veni de la sine ca un bonus, nu le caut cu tot dinadinsul.

Peste cinci ani mă văd încă viață, arătând degetul mijlociu tuturor piedicilor lăsate în urmă si pregatindu-ma să le înfrunt pe cele care urmează alături de Fără Filtru, lucrând la un al doilea sau chiar un al treilea album cu piese mai bune. Visând cu ochii deschiși, îmi imaginez că muzica noastră se ascultă cu plăcere și în cluburi, și la radio, și pe CD sau mp3 în mașină. Îmi doresc să reușim. Chiar îmi doresc asta. Îmi doresc să ne vadă și să ne audă toată planeta, nu doar câteva mii de oameni dacă este să fiu sincer. Îmi doresc să aud fredonate piesele noastre și să se facă asta cu zâmbetul pe buze. De aceea muncesc acum împreună cu ceilalți colegii de la Fără Filtru și setarea pe care o am este fie voi reuși, fie voi muri încercând. Orice altă setare nu va aduce decât plafonare iar eu refuz categoric acest lucru.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.