Pelicanul comun, o pasăre care a supraviețuit din era terțiară, fiind astăzi una din cele opt specii de pelican cunoscute, și care, împreună cu pelicanul creț, cuibărește și în România, este exponatul lunii la Complexul Muzeal Arad, exemplarul făcând parte din colecția Moise Nicoară și având o vechime de peste o sută de ani. Exemplarele aflate în colecția muzeului provin din zona bălților aflate lângă Pâncota.
Pelicanul este o pasăre de dimensiuni mari, care poate ajunge la o lungime de 140 de centimetri și o greutate de 10 kilograme, deschiderea aripilor depășind 270 de centimetri. Penajul este de culoare albă iar remigele – penele lungi ale aripii sunt negre, ca la barza albă. Pelicanul impresionează prin ciocul mare, care are un sac de piele de culoare galbenă folosit la prinderea hranei și transportul ei către cuiburi. În România poate fi întâlnit în Delta Dunării, unde sosește primăvara și migrează spre țările calde toamna. Trăiește în colonii, făcându-și cuiburile direct pe sol, de preferință pe insulele de stuf plutitoare. Femela depune în lunile aprilie-mai două ouă, care sunt clocite de ambii adulți aproximativ 35 de zile. Puii sunt golași în primele zile, apoi sunt acoperiți de un puf maroniu negricios care ulterior va fi înlocuit de penajul alb – rozaliu. În primele 10 – 15 zile hrana puilor este aproape digerată de adulți, treptat învață să se hrănească singuri iar după aproximativ 70 de zile devin independenți. Hrana pelicanilor este alcătuită mai ales din pește, în jur de două-trei kilograme pe zi, acesta fiind pescuit din ape puțin adânci, uneori ajutați de cormorani.
Pelicanul este considerat sanitarul apelor, deoarece consumă specii de pești bolnavi contribuind astfel la sănătatea genofondului acvatic. De asemenea prezintă interes în domeniul ecoturismului. În prezent pelicanii sunt protejați în toată Europa.
Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva prezintă în această lună o expoziție a revoluției „Solidaritatea”, la 40 de ani de la înființarea sindicatului Solidarność, care a generat mișcarea socială condusă de Lech Walesa. Sindicatul „Solidaritatea” a influențat în mare măsură schimbarea mentalităților din Europa Centrală și de Est și reformele de la sfârșitul anilor ʹ80, soldate cu prăbușirea regimurilor comuniste din blocul estic. Sloganul „nu există libertate fără solidaritate” a devenit mesajul acestei revoluții pașnice, rămânând întipărit în mentalul colectiv polonez.
Dintr-o mișcare sindicală, „Solidaritatea” a devenit o adevărată mișcare socială, susținută de largi categorii sociale, și cu toate că a fost înfrântă pentru scurt timp prin represalii violente, mișcarea a continuat în mod clandestin și, o dată cu alegerile din 4 iunie 1989, a dus la înfrângerea a comuniştilor. Expoziția, organizată în colaborare cu Institutul Polonez București, poate fi vizitată în spatele clădirii Magna Curia, până în 30 octombrie.
Muzeul Banatului Montan din Reșița prezintă în această lună un corn de cerb pentru praf de pușcă, o piesă importantă a echipamentului de vânătoare, pe măsură ce această străveche ocupație a omului s-a perfecționat.
Primele accesorii pentru praful de pușcă, lucrate din lemn sau din os sculptat, au fost identificate la trupele germane Lansknecht încă de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, partidele de vânătoare, minuțios organizate pentru distracția aristocrației, urmărind, cel mai adesea, prinderea cerbului, considerat regele pădurii. Vânătoarea era considerată însă și o necesitate, fiind folosite atât carnea cât și pielea sau coarnele cerbului.
Cornul de cerb pentru praf de pușcă a devenit o piesă des folosită în timpul vânătorii, pentru alimentarea armelor cu încărcare frontală. Meșterii erau aceia care prelucrau cu minuțiozitate coarnele de cerb, pe care erau gravate cu figuri geometrice, blazoane ale unor familii nobiliare sau chiar scene de vânătoare, cu rol ornamental, care le confereau atributele unor obiecte de artă. Cornul de cerb expus, care datează din secolul trecut și provine din zona etnografică Almăj, face parte din colecția de etnografie a muzeului și este clasat în patrimoniul cultural național mobil la categoria „Tezaur”. A fost prelucrat prin șlefuire și este pirogravat cu mai multe motive decorative.
O spadă sudaneză de tip Kaskara din vechea colecție a Muzeului Național al Banatului, datată la sfârșitul secolului al XIX-lea-începutul secolului XX, care nu este o armă propriu-zisă ci un obiect de ceremonial, este exponatul acestei luni. Este o spadă caracteristică Sudanului, Darfurului, Ciadului și Nubiei, cu lama dreaptă și lungă, cu tăiș pe ambele muchii și vârf ascuțit. Garda are brațe drepte, cu aspect cruciform, iar mânerul de lemn, cu un cap evazat de forma unui disc în partea superioară, precum și teaca, sunt îmbrăcate în piele, teaca fiind fixată de o curea de piele pentru a fi purtată peste umăr. În tradiția sufistă islamică, Kaskara era un simbol al puterii spirituale și al legitimității, al măreției și puterii. Această spadă a fost utilizată în procesiuni religioase și dansuri ritualice.
O particularitate importantă a spadelor Kaskara constă în bogăția inscripțiilor caligrafice de pe suprafața lamelor, de tipul „thuluth”, o versiune caligrafică creată de filosoful și scriitorul musulman Mulla Shirazi. Multe spade Kaskara cu lame bogat inscripționate cu texte „thuluth”, dar cu tăișul neascuțit, cum este și cea din muzeul timișorean, au generat numeroase dezbateri privind utilizarea acestora pe câmpul de luptă, căci puternica influență religioasă islamică sufistă în Sudan a făcut ca aceste piese să joace un rol important în procesiunile și ritualurile religioase ale perioadei respective, iar în lupte aceste piese erau utilizate pe post de talismane ori stindarde.
