Aducerea coloniștilor germani în Transilvania a început în secolul al XII-lea, în vremea regelui maghiar Géza al II-lea, pentru a păzi trecătorile din Munții Carpați de invazia triburilor cumane în primul rând, și pentru a proteja astfel regatul.
Primul document care consemnează colonizarea lor datează de la sfârșitul secolului al XII-lea, ei fiind apoi menționați în „Bula de aur” din 1224, o diplomă a sașilor emisă de regele Andrei al II-lea. Ei au fost aduși din mai multe regiuni locuite de neamurile germanice, cei veniți din Saxonia dând și numele generic de sași coloniștilor germani aduși în Transilvania.
Odiseea sașilor în Transilvania
Potrivit informațiilor documentare, cele dintâi grupuri de germani s-au așezat în câteva sate din județele Alba și în sudul Orăștiei, în județul Hunedoara, zona colonizată indicând, după teritoriul ocupat, caracterul militar al colonizării inițiale, pentru apărarea liniei Carpaților Meridionali. În schimbul apărării regatului, coloniștii au beneficiat de privilegii reînnoite în mai multe rânduri. Așezările săsești erau organizate după sistemul vechilor mărci germane care aveau în proprietate casa din vatra satului și, ulterior, un lot de pământ, și exista o proprietate obștească folosită în comun.
Sașii, buni agricultori, erau țărani liberi, dar deopotrivă meșteri pricepuți, așa cum stau dovadă și cetățile construite de ei și breslele de brutari, măcelari, pielari, dogari sau olari, și totodată buni negustori. Așa cum atestă descoperirile arheologice, sașii au fost colonizați în așezări locuite de vechea populație rurală autohtonă, unde, cu timpul, au ajuns majoritari. În cel de-al doilea război mondial, mulți sași s-au înrolat în trupele SS, au plecat pe front și nu s-au mai întors, iar după război, o bună parte a fost deportată în URSS, în lagăre de muncă. Cu timpul, sașii au început să plece în Germania, în timpul regimului comunist vânduți de statul român, dar majoritatea după 1990, puțini fiind cei care au ales să nu părăsească locurile natale.
Vestigii săsești în cetatea Orăștiei
Cea mai reprezentativă așezare săsească din județul Hunedoara este vechea cetate a Orăștiei, care, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, era deja o așezare cu 334 de gospodării și aproximativ 1.300 de locuitori, fiind ridicată la rangul de oraș în 1334 de Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei. În 1349 e menționat scaunul Orăștiei, desprins de celelalte scaune transilvane, în care existau deja două școli săsești, acestea fiind rare și modeste la vremea respectivă. La Orăștie mai pot fi văzute câteva monumente reprezentative ridicate de sași, începând cu zidurile de piatră cu câteva bastioane ridicate la începutul secolului al XIII-lea, care reprezenta un sistem de fortificații medievale, sau vechea rotondă, o capelă circulară considerată primul edificiu de cult creștin din piatră și una din cele mai vechi biserici medievale de pe actualul teritoriu al României.
Tot sașii au construit în secolul al XIII-lea o biserică romano-catolică, în stil gotic, devenită în secolul al XVI-lea biserică reformată și refăcută în secolul al XVIII-lea, și o biserică evanghelică luterană, construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Reprezentativă pentru oraș este însă și biserica ortodoxă „Sfinții Arhangheli”, a cărei construcție a început în 1936, fiind una din cele mai frumoase biserici ridicate în epoca interbelică. Piatra de temelie a fost pusă de preotul și scriitorul Ioan Moța, al cărui fiu a luptat în războiul civil din Spania împotriva comuniștilor, pierzându-și viața în luptă, împreună cu Vasile Marin. Tot la Orăștie s-a tipărit în 1582, de către diaconul Șerban, „Palia de la Orăştie”, prima traducere în limba română a primelor două cărţi din Vechiul Testament. Zidurile vechii cetăți se află în curs de restaurare, după care vor fi introduse într-un circuit turistic.
Vechi sate săsești
Alături de Orăștie, se mai păstrează vechi sate săsești precum Romos, Romoșel, Beriu sau Sibișel.În prima jumătate a secolului al XIV-lea, așezarea Romos este menționată cu 255 de gospodării și în jur de 1.000 de locuitori iar Beriu, cu 107 gospodării și o populație estimată la 400 de suflete.
În satele săsești mai există case foarte bine păstrate, înșirate de-a lungul drumului și lipite unele de altele, cu o arhitectură specifică sașilor, ele fiind ascunse privirilor în spatele unor ziduri groase, cu porți din lemn, boltite. În anul 2014, în Romos, 22 de clădiri au fost declarate monumente istorice și arhitecturale, dintre care 11 case de locuit, construite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. La Romos a fost construită în secolul al XVII-lea o biserică evanghelică și în aceeași perioadă, o casă parohială, cu ziduri fortificate și un turn cu clopot care vestea pericolele. Casa avea și o pivniță cu rezerve de hrană, căci era totodată un loc de refugiu al enoriașilor în fața atacurilor tătarilor și turcilor. În vecinătatea acesteia s-a aflat Sala Sașilor, un loc în care aveau loc evenimentele culturale ale comunității. Din păcate, toate aceste vestigii ale vechilor locuitori s-au degradat, unele fiind chiar abandonate.
Tot la Romos mai există o distilerie de rachiu, în care se păstrează tehnicile tradiționale de producere a acestuia,vizitatorii având și posibilitatea de a-l degusta.
Și în satul Sibișel, care aparținea tot scaunului săsesc Orăștie, se mai văd ruinele unei cetăți de piatră care pare să fi avut rol de apărare, păzind căile de acces spre Țara Românească. Potrivit mai multor istorici, aceasta a fost construită la sfârșitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea.
Surse foto: wikipedia.org, infoturism-romos.ro, Burgenwelt.org, povestisasesti.com, ziarullumina.ro
