Scena muzicală timișoreană are parte astăzi de o aniversare specială odată cu împlinirea a 74 de ani a lui Katalinici Gheorghe, cunoscut sub pseudonimul „Giuka“, ocazie cu care și redacția PRESSALERT.ro îi urează un sincer La Mulți Ani!
Artistul născut în data de 4 ianuarie 1949 și-a lăsat amprenta ca și profesor de chitară în rândul multor generații, find printre altele și dirijor al grupului Folk24 la Școala Generală nr. 24 din Timișoara, căreia i-a compus de altfel și un imn oficial. Născut într-o famile cu puține resurse materiale din Recaș, Giuka s-a apucat de muzică în perioada liceului, după ce i-a văzut pe membrii formației Sincron cântând piese ale renumitului grup britanic The Shadows.
„Cântam la orchestra Liceului din Recaș la acordeon și m-am îndrăgostit de chitara electrică. Doi ani de zile am strâns bani ca să-mi cumpăr prima chitară cu 1400 de lei. După asta, am început să cresc în ochii colegilor. Mai apoi am format trupa The Lonely, unde cântam piese de Beatles și alte lucruri de atunci la modă. Participam și la concursul Dialog la Distanță, un fel de Cântarea României între școli. Printre locurile unde am mai cântat în acea vreme a fost Grădina CFR-ului (de lângă Gara de Nord) sau clubul Tehnolemn, unde era numai muzică instrumentală. Acolo fetele stăteau într-o parte și băieții în alta, la începutul serii. Apoi începeau să danseze. Cântam în fiecare joi, sâmbătă și duminică și programul ținea de la ora 19 până la ora 23. Pe vremea aceea aveam niște nasturi de metal făcuți la comandă, exact ca cei pe care îi purta George Harrison de la Beatles. Nu puteam să mă uit după gagici, că trebuia să mă uit după note. Care erau trecute în caiete. Șeful de trupă ne spunea «cântăm piesa cu numărul 36» și toți căutam prin caiete“, și-a amintit artistul care de-a lungul anilor a colaborat cu o serie de trupe ca Poliphon, Clasic XX, Meridian, Stelele, Sound Group sau Ambiental.
Adevărata pasiune pentru muzică a venit după terminarea stagiului de armată, unde Giuka a avut parte de îndrumători cât se poate de profesioniști. În 1971, aflat în primul an de facultate, artistul a început colaborarea cu trupa Stelele, cu care un an mai târziu a participat la un festival muzical din Iași, alături de cele mai cunoscute trupe din acea perioadă Sfinx, Roșu și Negru, Phoenix sau Mondial. Activitatea didactică a lui Giuka a început în 1975 la Școala Ajutătoare din Recaș și a inclus și stagii la Școala Generală Nr. 24 sau Liceul Pedagogic „Carmen Sylva“, iar printre artiștii care s-au „format“ prin mâna lui se numără și Horea Crișovan.
„Dintotdeauna am făcut cu dragoste această meserie.
Nu am fost exigent și mi-a plăcut să îndrum copii spre muzică. Horea Crișovan era vecin de bloc cu mine și l-am văzut că are nerv, i-am dat și prima chitară electrică, după care a explodat cu un talent fantastic. Am pregătit sute de chitariști, la fiecare oră aduceam chitariști care îi acompaniau pe ceilalți copii. Și așa, și ei învățau să zdrăgăne“, a rememorat muzicianul, care a cântat de aproape trei decenii alături de Sergiu Simionese, Edmund Dandoczi și Dolina Iancu în formația Ambiental.
Un alt veteran al scenei muzicale timișorene, Toni Kuhn, își amintește de Giuka și scena locală de odinioară.
„În 1967 – eram în clasa a XI-a la SM2 (azi Liceul Lenau) – și cântam la Clubul CFR în formația condusă de Ditti Hepp (sax), cu Spitzi Reininger la pian, Horia Micălăceanu (profesor de istorie în satul meu vecin, Gelu) la baterie, Hans Fritz la bas (mai târziu Gogu … la chitară bas) şi George Adam solist vocal. La sfârșitul anului școlar am cerut o pauză de o lună, ca să mă pregătesc pentru matura (așa se numea bacalaureatul) şi admiterea la facultate. Când m-am întors – victorios, reușisem pe locul II – îmi luase locul Dorel Ioanovici (Fuşer). «Dorel deja improvizează!» mi-a spus Ditti. Fapt e că eram preocupat de armonie și cântam doar melodiile pieselor. Domnul Hepp – tatăl – mi a găsit de lucru la pepiniera CFR pentru a putea sta în oraş. Umblam pe la toate cluburile muncitoreşti din Timișoara ca să găsesc un loc de cântat. Așa am nimerit la Clubul Tehnolemn. La cluburi se cânta seara, de trei ori pe săptămână: sâmbăta, duminică și joia (Joia Tineretului). Pe scenă erau doi: un baterist și un chitarist, care mânuia chitara cum nu mai auzisem până atunci. Improviza!, adică cânta liber ce-i trecea prin cap. Producea efecte trăgând de corzi, umbla cu o dexteritate amețitoare peste tot griful, aveam impresia că chitara vorbea, grohăia, țipa (nu știam de pedala wah și de distors), iar publicul dansator era în extaz. «Cântă ca Hendrix!», se comenta admirativ. După care și-a strâns sculele și pe scenă a urcat formația propriu-zisă a clubului, condusă de profesorul Jakob Ochsenfeld: un septet (pian, trei saxofoane, o trompetă, chitară bas, baterie). Am aflat că chitaristul nu face parte din formație, vine uneori să facă un «show» pentru tineri. Cine altul decât Giuka (n.n. – Katalinici Gheorghe). Recunosc că nu auzisem de Jimi Hendrix. Așa am ajuns să cânt vreo doi ani cu acești șvabi cuminți, toți cititori de note și lucrători la fabrica Guban, secția saxofoane. Ochsi scria aranjamente superbe (de muzică ușoară), dar am participat și la un festival în București, luând locul doi cu nişte piese de jazz aranjate de Dave Baker! Aveau să mai treacă ani până să-mi fac rost de pedale și efecte. Dar ziua de vară în care l-am întâlnit pe Giuca mi-a schimbat optica despre chitară“, a povestit Toni Kuhn.
