Formația Garabonciás a activat în Timișoara între anii 1976 și 1981, sub egida Casei de Cultură a Studenților. Grupul realiza în mod regulat înregistrări la Televiziunea Română, precum și la Casa de discuri Electrecord.
Într-un timp relativ scurt după înființare, grupul a ajuns printre cele mai bine cotate formații rock ungurești din România, iar în cele ce urmează am realizat un interviu cu Csutak István, chitaristul formației, care ne-a povestit amănunte inedite din cenzura din epoca comunistă și cum a fost organizat primul festival de muzică rock maghiară din țara noastră la Timișoara.
– Ați repetat în celebra Sală 202 din incinta Casei Studenților din Timișoara. Cântați și cover-uri… dacă da, care?
– Pentru noi sala 202 era un sanctuar. Acolo aveam repetiții cu trupa studențească de teatru Thalia. Acolo am învățat de la mentorul trupei, maestrul László Mátray, ce înseamnă să pășești în templul zeiței Thalia. Cover-uri nu am cântat. La început am avut în repertoriu, pe lângă compozițiile proprii, piese din muzica medievală Transilvană. Dar o dată cu „oficializarea” grupului ne-am îndreptat fără echivoc către genul care însemna cam tot ce ne doream: rock și în cazul nostru country-rock.
– Cum era scena muzicală timișoreană în acei ani? Ați colaborat cu celelalte formații de rock din Timișoara din acea vreme?
– Era perioada în care Phoenix era în culmea gloriei, concomitent căzând in disgrație – era un sentiment de neputincioasă și disperată revoltă. Și armata am făcut-o în oraș, la „Popa Șapcă”. Acolo, un coleg „TR”-ist, care mi-a devenit și foarte bun prieten, Mircea Haivas, mi-a povestit cu entuziasm despre Ilie Stepan. Tot Mircea m-a prezentat domnului profesor Eduard Pamfil, la al cărui laborator de acustică, am avut șansa să efectuez un stagiu – ca student la Electronică și telecomunicații. Ascultam cu bucurie și respect piesele unor formații de referință precum Progresiv TM, Pro Musica, Gramofon, Post Scriptum. Am avut foarte bune relații, de amiciție, chiar prietenie cei de la Metropol Group. Unul dintre fondatorii Metropol, Csaba Elekes s-a angajat ca dirijor la Teatrul Maghiar din Timișoara. El a fost prezent la mai toate concertele noastre de la Casa studenților, la fel și László Trifan, solistul Metropol.
– Cât de greu era să obții echipamentul tehnic în acei ani și cum v-ați descurcat?
– Pentru noi era aproape imposibilă procurarea unor instrumente. Nu aveam surse de venit, nu cântam decât în spectacole la Casa studenților și la cele organizate de către TVR. Sunetistul nostru János Bacsi cot la cot cu chitaristul Tibi Vasiu au construit pupitru de mixaj, efecte pentru instrumente, chiar și amplificatoare puternice de mare fidelitate – pe care combinându-le cu ce avea „Casa” o scoteam cumva la capăt.
– Ați avut un avantaj că ați cântat în limba maghiară, fiindcă cenzura nu era atât de pronunțată. Ce probleme ați avut cu cenzura în acei ani?
– Nu știu dacă e „cool” să recunosc: nu am avut probleme cu cenzura. Când am dat de bucluc, motivul a fost organizarea festivalului muzicii rock maghiare din România la Timișoara, pretextul desigur a fost o piesă („Carieristul”) și brutalitatea puterii, inclusiv a securității a fost solicitată în mod expres de către secția de propagandă a Comitetului Județean Timiș al PCR.
E clar, textele trebuiau aprobate, spectacolele vizionate. „Tezele din iulie” își făceau efectul. Textiera noastră, Annamária Kinde, era bine ancorată în literatura „beat” (Kerouac, Gingsberg, Ferlinghetti), iar textele critice puteau trece de cenzură doar cu complicitatea decidenților.Primul filtru era domnul István Kilyéni. M-am prezentat cu toate textele, și cele neutilizate încă. Pe pagini separate originalul și traducerea brută în limba română. Kilyéni nici nu a pus mâna pe dosar ci mi-a spus așa: „Eu am o treabă de circa un sfert de oră. Te descurci în atâta timp?”
Eu, așa mai tăntălău, până să mă prind și să răspund, am și rămas în compania ștampilei…Am aplicat ștampila pe fiecare pagină. Kilyéni s-a întors, a luat dosarul – „no, acu-i, acu” am zis în sinea mea – „începe puricatul”. Când colo, Kilyéni, sârguincios, a dat cu subsemnatul pe fiecare pagină în dreptul ștampilei. A închis dosarul, mi l-a înapoiat zicând: „spune-mi și mie, care sunt textele mai problematice, să vă pot apăra, dacă va fi scandal”.
De fapt, „cenzorul principal” ne-a căutat pe noi … La capătul primului nostru spectacol, eram în scenă la ritualul adunării cablurilor. Îl văd pe domnul director Panasiu alb ca varul, venind spre mine: „Sunteți căutat … ” – eu nu am înșeles cine mă caută, acolo între culise. Simpatic și manierat, am tras din umeri, zicând, că respectivul are de așteptat până îmi adun cablurile. Apoi am catadicsit să ies în culise. „Respectivul” s-a prezentat felicitându-ne: „Sunt Ferenc Albert. Felicitări. Aveți aici numărul meu de telefon, la nevoie, nu ezitați să mă căutați”. Peste cinci ani am fost nevoit să apelez numărul de telefon … și domnul profesor Albert mi-a răspuns.
Bănuiam că domnul profesor Ferenc Albert, superviza oarecum toate mișcările noastre, împreună cu celelalte entități ale studenților maghiari (trupa de teatru, redcația radioului studențesc M-Studio, cenaclul „Látóhatár”/„Orizont”, pagina dublă, lunară scrisă și redactată de studenți a cotidianului maghiar timișorean „Szabad Szó”, „Plimbări timișorene”). Nu de mult am aflat că pentru domnul profesor Albert doamna profesoară Gabriela Colțescu pe întreg parcursul a fost colegă de încredere și sprijin de nădejde în soluționarea favorabilă a problemelor apărute.
În anul 1980, la a doua ediție a festivalului formațiilor rock maghiare din România („Zilele muzicii tinere”), în toiul pregătirilor galei ce urma să fie ținută în sala de concerte a Liceului de muzică „Ion Vidu” și-a făcut apariția un comando de la „județ”. Problema principală a fost lipsa aprobării secției de propagandă a comitetului județean PCR pe textele ce urmau a fi interpretate de formațiile ce ajunseseră prin votul publicului, la gală. „Cum adică texte ungurești, neaprobate, chiar dacă fi vor filmate de TVR?” Dimineața următoare redactorul șef de la „Maghiara de pe unu” sosea la Timișoara să semneze personal fiece text. Atunci a apărut următoare problemă majoră: cum arată pletosul „ăla”?! – „ăla” fiind Attila Virányi de la Metropol Group? Dacă „ăla” apare pe scenă, dacă volumul sonor e prea mare, dacă…, dacă … spectacolul va fi oprit!
Securiști în civil ne-au confiscat cotoarele biletelor emise de Casa studenților. Liceul a fost înconjurat de patrule. În spatele clădirii liceului, pe strada Ion Vidu, au parcat, absolut întâmplător, două Tab-uri. Atunci m-am familiarizat cu expresia ”haine civile din dotare”. Studenții și publicul Timișorean a fost blocat – nu a putut intra. Sala totuși s-a umplut, cu tineri tunși-rași regulamentar, echipați cu „haine civile din dotare” – carul TVR fusese deja pus în funcțiune. A fost o situație absurdă – cântam ungurește, în fața unor tineri securiști care nu pricepeau o iotă din texte, dar trebuiau să zâmbească și să aplaude … căci pe micul ecran nu putea să se vadă adevărata situație.
– Când vi s-a spus că trebuie să cântați în cadrul festivalului Cântarea României și ați refuzat? De ce ați refuzat și ce consecințe a avut această hotărâre?
– În 1978, dacă nu mă înșel, am primit două solicitări. Prima, chiar caraghioasă, un activist de la Comitetul Județean UTC ne-a solicitat să mergem la Jimbolia, unde va avea loc o acțiune de muncă patriotică de colectat fier vechi, și să le cântăm în încheierea acțiunii. Refuzul nostru a fost rapid, categoric – ca studenți nu avem de-a face cu uteceul județen, iar ca studenți UASCR (Kilyéni? Andea?) nu ne vor obliga.
Apoi ni s-a spus că suntem așteptați la un spectacol festiv în cadrul unui obscur „festival” ținut sub egida Festivalului Național Cântarea României – evident, am refuzat. Solicitarea nu a fost din partea Casei studenților sau a Centrului Universitar. Pentru neparticipare am și fost apostrofați, e drept mai degrabă cu regrete, de către un redactor de la cotidianul maghiar din Timișoara.
Repercursiuni directe, atunci nu am observat, dar devenise evident că nici măcar de dragul recunoașterii oficiale și zgomotoase nu suntem dispuși să ne cântăm nemărginita recunoștință față de iubitul conducător. Nu aveam noi în repertoriu piese patriotic-revoluționare, dar însăși prezența la o asemenea manifestare ar fi fost un mesaj pe care nu doream să îl dăm.
Apoi, după cel de-al doilea festival al formațiilor rock ungurești din țară, nu îmi mai amintesc exact cine, dar presupun că era din partea Casei studenților – ne-a rugat să participăm la un concurs pentru formații studențești organizat în cadrul Festivalului Național Cântarea României.
Casa studenților din primul moment ne-a acordat sprijin total. De regulă, când aveam spectacol, ambii tehnicieni și întreaga tehnică audio/lumini ne deserveau – deci o mare parte din activitățile Casei in respectiva duminică erau blocate (reamintesc, pe atunci nu era sâmbăta liberă). Centrul Universitar, al cărei instituție era și Casa studenților, ne-a sprijinit fără rezerve în organizarea festivalurilor de muzică rock. Ar fi fost indecent, să declinăm rugămintea formulată. Fireşte, am încercat formula magică „noi nu avem în repertoriu piese în limba română” (în Timișoara oficial nu se știa că la TVR și ELECTRECORD înregistrasem deja materialul albumului în ambele limbi) – „nu-i nimic, ne bucurăm să participe și o formație care cântă ungurește”. Ne-am prezentat cu o piesă a capella –Carieristul. Din punct de vedere interpretativ, piesa era mai mult decât interesantă, textul are trimiteri directe la lingăii utilați cu toate dichisurile inaccesibile unui om de rând de pe atunci (casetofon japonez, calculator de buzunar) sau caracteristice „tovarășilor”: costum elegant, geantă de diplomat. Am tradus textul, apoi am cântat. Toată lumea a rămas cu gura căscată și pe loc ni s-a spus: marele premiu este al nostru.
Peste câteva zile am aflat, că nici vorbă de marele premiu ci de marele decont. S-a cerut exmatricularea noastră definitivă, fără drept de reîntoarcere – eram în ani terminali – inclusiv a voluntarilor care au lucrat la festivalurile noastre, deoarece pe scenă am făcut propagandă neoprotestantă. Curios era faptul, că și cei circa 20 de colegi voluntari, și sunetistul – care nu au fost prezenți la respectivul spectacol – urmau să plătească pentru ceea ce, chipurile, noi am comis pe scenă.
Atunci m-am folosit de numărul de telefon pe care cu ani în urmă domnul profesor Albert mi-l dăduse. Mi-a răspuns, zicând „Dumneata și colegii dumitale să aveți mare grijă, să mergeți la școală, să nu aveți absențe. Restul lăsați în seama noastră.” Nici până astăzi nu știu cu ce preț, dar profesorul Albert a reușit să ne salveze de la exmatriculare. Bănuiesc că toată lumea cu care am avut de-a face: domnul director Valeriu Panasiu, universitarii Petru Andea și István Kilyéni, profesorul László Csizmarik, doctorul Ferenc Bárányi și în primul rând domnul profesor universitar Ferenc Albert (susținut și de către doamna profesoară Gabriela Colțescu) au făcut mari eforturi. Nici până astăzi nu am aflat care a fost prețul salvării noastre.
– Când s-a destrămat formația Garaboncias și de ce?
– În 1981, brusc, marile orașe nu au mai fost accesibile la repartiție. Nici vorbă să avem șanse la repartiție în Timișoara, sau altundeva în același loc. Astfel am fost repartizați fix acolo unde patria socialistă multilateral dezvoltată ne dorea. Eu m-am trezit la Miercurea Ciuc.
Dosarul cu texte – cel care trebuia aprobat în fiecare județ de către secția de propagandă a Comitetului Județeal al PCR era „beton”: ștampila Centrului Universitar Timișoara, ștampila Consiliului Juedețean Timiș al Culturii și Educației Socialiste, ștampila ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic) – eram după turneul organizat de către Teatrul Muzical din Brașov, în spațiul vorbitor de limbă maghiară din România eram foarte bine cunoscuți datorită înregistrărilor difuzate la radio și TVR.
Deodată m-am trezit față în față cu un obscur propagandist de interes local (Harghita), necioplit, incult și … fudul. Adio eleganța și rafinamentul conversațiilor din Timișoara. Pentru prima dată în viața mea, exceptând serviciul militar unde ream „tovarăși militari cu termen redus”, un dobitoc mi se adresa cu: „tovarășe Csutak”!
Eu mă pregătisem, ca dacă în Timișoara, cu un zâmbet de complice, cenzorul încerca să îmi ușureze viața, aici, printre „ai mei”, va fi și mai lejer, având deja acoperire cu aprobările anterioare.
Nici vorbă de așa ceva! Acest tovarăș de anvergură locală reprezenta interesele „Partidului și Guvernului nostru” exact împotriva mea. Mi-a luat dosar pentru a-l studia și a decide … Dosarul nici până astăzi nu l-am primit înapoi …
Respectivul, în schimb, după 1990, a devenit un efervescent și tare apreciat susținător al valorilor creștinești din Secuime.
Fără ”dosar” practic nu am mai avut cum să evoluăm niciunde.
– Ați lansat albumul Country Rock la Electrecord. Cum s-au născut aceste materiale discografice?
– Era oarecum o cale normală – spectacole, concerte, înregistrări radio – tv, single, album.
Elita maghiară Timișoreană (azi îi numim formatori de opinie) ne susținea. La fiecare spectacol de-al nostru cel puțin trei personalități „se înființau” în primul rând. Doctorul (Ferenc) Bárányi – i-am pus prenumele în paranteză deoarece orașul și Banatul îl cunoștea fără prenume. Înainte de 1990 nu a avut nici o funcție politică – era cunoscut, respectat, chiar venerat ca atare.
Domnul profesor universitar Ferenc Albert și septuagenarul poet Ádám Anavi. (Anavi i-a fost dascăl la Gerhardinum lui Pál Bodor, care pe atunci era redactor șef la TVR, la emisiunile „naționalităților conlocuitoare”.) Eu, pe atunci, credeam că acești oameni vin din cauza talentului nostru – domniile lor veneau în primul rând să ne ofere protecție publică. Dacă se ivea vre-o problemă, imediat se aplana „Nu se poate! Păi au fost acolo, la spectacol, profesorul Albert, doctorul Bárányi, maestrul Anavi…”
Ne bucuram de sprijinul total al cotidianului local de limbă maghiară. Și nu numai. De abia se aplanase scandalul intenției pedepsirii noastre exemplare, și Petru Umanschi publica la Timișoara o foarte favorabilă recenzie a albumului nostru.
Presa centrală de limbă maghiară, de asemenea, scria în termeni pozitivi despre noi, nu în ultimul rând datorită textelor codificate dar critice la adresa regimului, texte ale căror coduri erau folosite și în opere litererae și în spectacole de tetaru.
Concret materialul discurilor cu muzică rock maghiară, din România, era propus de către redactorul muzical Zoltán Boros, Casei de discuri – cenzura în mare parte era deja rezolvată, iar ceea ce era înregistrat la ELECTRECORD trecea prin filtrele ceva mai permisive, decât ale TVR. Aflând că, după single, va fi pus în circulașie și albumul, am cerut ca să putem veni noi cu o propunere de copertă. Pe vremea aceea și coperta discurilor era important purtător de mesaj. Regretatul nostru prieten, graficianul Vali Stănică, a creat o copertă care, cred eu, conține cam tot ce înseamnă un Solomonar.
– Cu patru ani în urmă, la Budapesta, a avut loc un eveniment care introdus publicul în atmosfera și viața cotidiană a orașului Timișoara a anilor 70-80, prin prisma istoriei formației stundențești Garabonciás. Știu că ați avut un asemenea eveniment si la Timisoara. Cum vedeți astăzi…activitatea formației Garaboncias din acei ani?
– E clar, cum era clar și pe atunci, că dacă am reușit să realizăm ceva, s-a datorat atmosferei permisive a orașului și evident a modului de viață a oamenilor din Timișoara, îmi place să spun, a suflului imperial și generos al micii Viene. Încă din primele săptămâni de armată, făcută la ”Popa Șapcă” am avut parte de un șoc cultural, care mi-a marcat întreaga viață. Eu personal, dacă am reuși în viață să fac ceva bun, am reușit mulțumită pildelor personale pe care ni le-au dat atât dascălii noștri Timișoreni cât și decidenți din oraș, cu care am avut de-a face ca saltimbanc.
Pentru mine este de o importanță majoră, că evenimentul găzduit de ICR – Budapesta, intitulat „Studenți Timișoreni 1976-81”, i-a avut de asemenea ca protagoniști pe doamna Dana Gheorghiu cu volumele „Pesta” și „Die Fabrukler”, și pe domnul Mimo Obradov cu volumele „Peste rock și după roll” și „Vuneno vreme banatskog rokenrola” („Vremurile de lână ale rockului bănățean”). Sală arhiplină și public budapestan fascinat de ”solomonia” orașului de pe Bega – cu astfel de amintiri ne-am întors.
– Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați realizat?
– Avem un single, un album, câteva apariții pe discuri antologice, 75 de minute de filmări la TVR și cam tot atâtea minute de înregistrări în fonoteca radiodifuziunii. Grupul Garabonciás figurează cu o piesă în antologia aniversară, publicată la 50 de ani de la înființarea Casei de discuri Elctrecord, prinre cele mai bune înregistrări din primii cincizeci de ani.Și ceea ce, pentru mine este incomensurabil: suflul, atmosfera, spiritualitate orașului de pe Bega și oamenii pe care i-am cunoscut acolo, chiar și mai recent…
