INTERVIU Mani Neumann: „Publicul din România este foarte diferit față de cel...

INTERVIU Mani Neumann: „Publicul din România este foarte diferit față de cel din Germania“

1
DISTRIBUIȚI

Formația Farfarello va susține un nou concert la Timișoara, recitalul trupei înființate de Mani Neumann – – alături de care mai fac parte din acest trio și Ulli Brand și Urs Fuchs – urmând să se desfășoare sâmbătă 30 septembrie, de la ora 20, la Porto Arte. În cele ce urmează am realizat un interviu cu Mani Neumann.

– Farfarello și Timișoara… care e legătura?

– Timișoara este întotdeauna pe listă din mai multe motive, pentru că noi venim din vest și este prima oprire logică, deci ne ajută geografia. Apoi, avem prieteni buni și vechi în Timișoara și, mai mult decât atât, am în Germania mulți prieteni care sunt timișoreni. De aici au plecat mulți muzicieni cu care m-am întâlnit, în timp, cu care am colaborat și cu care am o relație foarte bună – nu numai din Phoenix. Am hotărât anul trecut să stăm mai mult în România și adevărul e că drumul e lung… Vin cu mașina, că îmi aduc tot echipamentul tehnic, și după ce conduc 1500 de kilometri ajung pe malul Begăi și mă simt acasă. Când spun asta mă refer și la aspectul profesional – e a treia oară când cântăm anul acesta în Timișoara și o facem pentru că suntem bine primiți, există o energie frumoasă la concerte, oamenii se bucură, rezonează cu noi. Pe mine asta mă bucură, pentru că, de fapt, e scopul nostru.

– Muzica voastră este cel puțin atipică pentru ce găsim astăzi pe scena din România. Ai găsit aici suficientă deschidere pentru ceea ce faceți voi?

– Aici există o coincidență stranie… Când am început muzica asta, acum 42 de ani, nimeni nu se gândea la România, clar! Întâmplarea face, totuși, că influențele noastre vin mai mult de aici, decât din Germania. Noi avem o bază clasică, pentru că asta am studiat, peste care a venit folclorul balcanic, cel nord-german, și apoi alte influențe. Când Ulli a învățat să cânte la chitară, a avut un profesor care era fascinat de muzica balcanică și care și-a îndrumat elevii spre această direcție. Apoi ne-am întâlnit – eu aveam deja experiența Phoenix, deci un prim contact cu acest „altceva”, și ne-am dat seama că avem în comun această influență. Ne-a și plăcut! Eram tineri atunci, eram la vârsta la care ne doream să fim rockstars, bineînțeles!, deci a venit peste asta și componenta care ne duce muzica spre rock. Ce facem noi e o combinație. Fiind muzică instrumentală, ea rămâne atipică, da, în comparație cu ceea ce găsim în general, dar își găsește locul ei. Întodeauna și l-a găsit. Publicul din România este, însă, foarte diferit față de cel din Germania. Nu știu dacă voi vă dați seama de asta, dar românii cresc cu muzică. În Germania nu există așa ceva, acolo copiii cresc cu alte repere – și aici, adică nu exclud alte lucruri, dar muzica face parte din viață. Sunteți expuși la muzică. Nu vorbesc aici despre direcțiile în care se duce cultura, sau muzica, sau despre influențe concrete, ci despre cultivarea ideii că există muzică, despre această expunere, în general. Am cunoscut multe familii în România – se ascultă muzică, există evenimente de familie sau în comunitate unde e muzică, și așa mai departe. Deci există un open mind, să spun așa, în ceea ce privește această artă. Uită-te la lumea rurală, la folclor, la satele românești, la relația oamenilor din lumea rurală cu muzica! Este ceva firesc, normal. Mai există un aspect, pe care l-am mai punctat, dar care vine exact din acest mod în care românii văd muzica, în strânsă legătură cu emoția. Când vin să cânt aici, oamenii se bucură, iar eu împărtășesc această stare. Prima întrebare pe care o aud când ajung să cânt undeva este „De ce anume aveți nevoie, ca să vă simțiți bine?”. In Germania nu e așa, acolo este business. Acolo prima întrebare este „Câte bilete ai vândut?” – ceea ce este ok, pentru că businessul funcționează foarte bine la concertele noastre, și are importanța lui, desigur, dar avem nevoie și de cealaltă componentă. Vin și cânt ca să mă bucur și ca să ofer cuiva o bucurie, vreau să avem o trăire frumoasă împreună, da? Să trăim ceva împreună. Deci atunci când primim aceeași bucurie, în oglindă, este bine pentru noi. Aici intervine emoția. Avem nevoie de ea în interacțiune.

– Colegii tăi au aceleași păreri?
– Toți am ajuns într-un moment în care avem nevoie de inspirație. Pandemia a fost ceva îngrozitor în Germania și există lucruri care încă nu s-au reparat. Nu este o stare în care eu pot să fiu, astfel încât să funcționez și să creez. Am nevoie de inspirație și de spațiu, de un individualism al meu, pe care l-am apărat toată viața și pe care simt că nu îl mai pot trăi acolo.

– Sunt artiștii individualiști?
– Da, dar ne asumăm asta. E mai mult decât atât. Scopul unui artist e simplu: să amintească oamenilor că mai există și alte lucruri în viață. Nu trăim numai pentru viața de zi cu zi – bani, comerț, mașini, griji financiare, statut social, viitor, orice altceva. Nici nu putem. Nu ne găsim locul în asta. Căutăm mereu ceva, altceva, mai adânc, mai profund, și atunci, uneori, ne scapă din vedere firul acestor lucruri de zi cu zi, știi? Poate e individualism. Poate e și egoism. Poate e inconștiență pe alocuri, numește-o oricum. Conceptul Momentum, al acestui turneu, se leagă și de asta. Acum și aici. Prezentul. Trăirea. Este unul dintre motivele pentru care concertele noastre nu sunt niciodată la fel, pentru că în interpretare ai libertatea momentului și nouă ne place să folosim asta. Apropo de asta, că tot vorbeam despre România, eu am fost aproape sigur că albumul Kronung va fi, probabil, ultimul material discografic de creație al grupului. Cred că m-am răzgândit. Am idei pentru un album în România. Deci, inspirație și trăire, cum spuneam.

– Este această ancoră în prezent un motiv pentru care ești un artist atât de versatil?

– Exact. Despre asta e vorba. Emoția este cea care dă autenticitate, sinceritate. Asta te face adaptabil. Când nu minți, ești adaptabil, pentru că e natural.

– Ești sincer în tot ceea ce cânți?

– Sunt anarhist, ți-am spus. Mai ales în muzică. Sunt alții mai buni, tehnic, și nu mi-a păsat niciodată. Am cântat multe, dar în tot ce am cântat a existat această legătură. Am cântat Phoenix pentru că mi-a plăcut acea muzică, a creat în mine o emoție, deci am putut să o dau mai departe. Pot să cânt orice, că știu să cânt orice, dar cânt lucruri care îmi plac sau în care descopăr ceva mai mult, pentru că da, îmi doresc să fiu sincer în ceea ce cânt.
Când compun e cam același lucru, dar cu alte nuanțe. Mi-ai pus o întrebare dificilă… Pentru compoziții pot să găsesc inspirație în orice – și inspirația există întotdeauna, deci tot de la o trăire pleacă. Poate să fie simplu. Poți, de exemplu, să visezi o melodie și să te trezești dimineața cu ea în cap – i s-a întâmplat lui Ulli, și melodia respectivă a ajuns unul dintre hiturile noastre. Poate să fie și complicat sau adânc, să vezi o situație, să intuiești o emoție a cuiva și să vrei să o exprimi. În compoziție trebuie să existe sinceritate, dar acolo ai și niște baze, rețete, structuri, etc.. Ca să încalci reguli într-un mod care să și funcționeze, trebuie întâi să le cunoști, da? Deci ca să fii anarhist trebuie să știi cum să nu fii, dacă sesizezi nuanța. E cu atât mai interesant.

– Deci expresia și tehnica sunt la fel de importante, în aceeași măsură?

– Depinde pe cine întrebi. Poți să superi niște oameni…

– Te întreb pe tine.

– Eu am studiat organizat, academic. Baza mea e compoziția clasică. Deci în mod normal răspunsul meu ar trebui să vină de acolo, din niște reguli. Eu folosesc acele reguli, dar cânt cum simt. Tehnica e importantă – dacă nu îți stăpânești instrumentul, n-are sens. Dar dacă poți să pui ceea ce gândești și ce simți în instrument, abia atunci ai câștigat. Tehnica te ajută să nu ai limite, să poți sa depășești, să ai resursele să faci asta, dar scopul e altul. Fii atent, când eram tânăr, puteai să juri că sunt plătit în funcție de cantitatea notelor… Cântam atâtea note, și cu așa o viteză, că nu îți poți imagina! Dacă aș fi primit un penny pentru fiecare notă, eram milionar! Pe măsură ce am înaintat în vârstă, a devenit important altceva. Noi avem o regulă în trupă: orice cânți, oamenii trebuie să te urmărească. Cu cât fugi mai repede, cu atât e mai greu pentru oameni să te urmărească. Deci pe mine nu mă interesează să spună oamenii „Măi, fii atent ce știe ăsta cu vioara!”, ci mă interesează să-i fac să simtă ceva. That is all. Uneori, poți câștiga cu o singură notă!

– Ce trebuie să aibă această notă, ca să aducă acest rezultat?

– Un mesaj. Trebuie să provoace un sentiment, o poveste. Noi facem muzică instrumentală, ceea ce înseamnă că povestea rămâne deschisă. Noi îți dăm numai baza, iar povestea se întâmplă în mintea fiecăruia, în sufletul fiecăruia. Poți construi pe ceea ce noi dăm. E foarte amuzant, de fapt, pentru că întâlnim reacții atât de diferite! Pe mine mă bucură asta!

– Timișoara este orașul de unde a plecat Phoenix, deci trebuie să vorbim puțin despre asta. Spune-mi despre muzica Phoenix, în primul rând, din perspectiva muzicianului.

– M-am gândit tot mai des, în ultima vreme, că există povești în care nici măcar nu mai are sens să dezbați muzica – Phoenix este o asemenea poveste. Acolo a fost vorba, din punctul meu de vedere, de ceva mult mai adânc, de ceea ce au creat ei behind the music. Phoenix a fost o alternativă, pentru ce se întâmpla în momentul respectiv. Încă se ascultă Nunta, după 50 de ani de Nunta, nu pentru că oamenii ar fi deosebit de interesați de ce se întâmplă în căsătoria ălora, ci pentru că a însemnat ceva. Sigur că au venit apoi și opere mai profunde, chiar spectaculoase – Cantafabule este o capodoperă -, dar ei, în principiu, reprezentau ceva. În această cușcă a comunismului, au venit acești băieți și au spus, de fapt: „Hei, vedeți că există o alternativă, se mai poate și altcumva!”. Muzica a fost bună, altfel n-aș fi cântat-o atâția ani, dar simt că nu pot să o despart de poveste, de impact, de ceea ce au oferit. Ar fi prea puțin. Le-aș face o nedreptate.
Avantajul meu este că sunt un outsider, deci văd lucrurile puțin altfel decât ei. Am petrecut, însă, suficient timp acolo.

– Cum sunt, de fapt, acești oameni, cu bune și cu rele?

– Când l-am cunoscut pe Nicu aveam 21 de ani. Eram foarte tânăr, numai ce terminasem școala și căutam, mă întrebam ce vreau să construiesc în viitor. Nicu e o personalitate marcantă, asta e clar. Cea mai mare calitate a lui Covaci este că e capabil să aibă o viziune și știe să o execute. Aici nu încap întrebări. Cu mine nu a trebuit să ducă muncă de convingere, că m-a convins muzica – am auzit-o și am decis că este exact ceea ce vreau să cânt. Dar Nicu este foarte bun exact la asta: să ia oamenii și să îi pună în valoare, să îi așeze acolo unde strălucesc, unde pot străluci. Înțelegi? Nicu nu a luat un violonist căruia să îi spună: „Asta e piesa, asta trebuie să cânți”, că ar fi avut nevoie de vioară – nici n-ar fi funcționat, cel puțin nu cu mine.


El m-a luat pe mine și mi-a spus: „Fii tu!”. De asta a fost cum a fost! De asta am avut câteva decenii în care publicului i-a plăcut… Că venea să scârțâie „nebunul cu vioara” si totul era viu, era autentic. Acolo e forța mea, la expresie, la exprimare. În acel moment, când ne-am întâlnit, el nu era într-o situație foarte bună… L-a ajutat enorm Ulli Heidelberg – mai mult decât mine, pentru că el a venit primul și i-a redat lui Nicu încrederea în el și în muzica lui, l-a convins că merită să meargă mai departe. Dar, în principiu, asta e ideea – și e generală, același lucru s-a întâmplat și cu Țăndărică, de exemplu. Forța lui Ovidiu este explozia – și ajungem și la el imediat și îți explic de ce. Ce a făcut Covaci? L-a aruncat în față să fie exact așa, exploziv! Sigur că rolul toboșarului este altul – iar Ță făcea foarte bine și asta! – dar exprimarea lui spectaculoasă a fost un avantaj. Deci Covaci are un „nas” foarte bun pentru asta.
Pe de altă parte, cea mai mare slăbiciune a lui este la fel de marcantă, de copleșitoare. Filosofia mea, de exemplu, este: nu schimba o echipă câștigătoare! Uneori e nevoie de compromisuri pentru asta, e adevărat. Nicu nu le face.

– Ioji Kappl?

– Da, și pe Ioji l-a adoptat Timișoara, deși el este din Petroșani. Ioji… când s-au întâlnit ei, s-a schimbat fața muzicii românești, asta e indiscutabil. În anii 60 Phoenix era copil, ei erau copii și au descoperit că pot să se exprime – ceea ce a fost foarte bine, au început acest drum. Când au venit anii 70, cu Ioji Kappl și cu folclorul arhaic, cu tot ce s-a întâmplat atunci (cu toții știm poveștile), s-a dus totul în altă direcție. Atunci Phoenix a devenit Phoenix. Dacă vorbești cu Nicu (și nu îl prinzi nervos, ha), o să îți spună niște lucruri asemănătoare. Ioji are o mare calitate: știe muzică și știe ce să facă, unde să așeze ceea ce știe, cum să clădească muzica. Pe de altă parte, „defectul” lui Ioji e că… e capricorn. Nici pe Ioji nu poți să îl miști, când nu vrea. Din punctul acesta de vedere, e haios… Împreună, atâta timp cât energia lor e în aceeași direcție, au făcut o echipă imbatabilă. Când nu… iese haos. Totuși, ei au creat un gen de muzică, acest etno-rock. Așa cum s-a spus despre farfarello că face world music, când în industria muzicală încă nu se vorbea despre asta. Asta nu poți să faci dacă ești om … „normal”…

– Crezi că acesta a fost motivul pentru care formația nu a funcționat în Germania? Această bază, acest „etno”?

– Ajung și acolo, stai să terminăm cu bârfa, că e interesant (râde). Mircea Baniciu! Eu am văzut întâi poze cu Baniciu, în anii aceia, și primul meu gând a fost că toate mamele și-ar dori să aibă un băiat ca el! Era atât de frumos! Și avea și o voce incredibilă! Mircea ar putea cânta și altceva, ar putea cânta aproape orice, dar în contextul acelui Phoenix a fost perfect! Cel puțin eu așa zic. Apoi, când au făcut Cantafabule, a venit și Țăndărică. Aici a intervenit Ioji, el a venit cu ideea, din câte știu. Pentru mine au fost interesante poveștile, pentru că le-am aflat de la fiecare în parte și de la toți împreună, și mi-ar fi plăcut să trăiesc acele vremuri cu ei! Nu au fost vremuri ușoare pentru ei, dar așa le-a fost drumul… Deci, Țăndărică. Din punctul meu de vedere, cu Țăndărică nu poți să discuți, pe el trebuie doar să îl lași să fie. Când el simte, face. Are o inimă foarte deschisă, iar asta contează și în muzică. Lumea trăiește cu impresia că Țăndărică e toboșar de rock. Pardon! Ță nu e toboșar de rock! OK, este ȘI un toboșar de rock spectaculos, dar are niște albume de creație foarte bune, a explorat multe direcții, a făcut multe lucruri. El este la fel și astăzi, pentru că e un om viu, nu s-a schimbat. Își urmează intuiția și feeling-ul și, pe alocuri, se și distrează. Este viu, acesta e cuvântul! Pentru că așa este și personalitatea lui. Este foarte interesant, de fapt, dacă observi un artist – și modul în care își prezintă arta – și înțelegi de unde vine totul. Dacă lucrezi cu Ță, trebuie doar să ai grijă să se distreze. Adică să fie interesant pentru el. El face și muzică serioasă, dar tot feeling e și acolo. Tot viață!

Ca să mă întorc la întrebarea ta, mie mi-a fost greu să înțeleg, atunci, de ce nu a funcționat în Germania – pentru că mie îmi plăcea, eu credeam în muzica asta! Acum înțeleg. Acum, în acest moment, ar funcționa. Muzica asta a ajuns în vest prea devreme. Acum lucrurile stau altfel. În Germania se ascultă world music, se ascultă reggae, se ascultă muzică etnică, se ascultă rap și hip hop în toate limbile, rock scandinav, jazz din toată lumea, se ascultă totul. În anii 80 nu era așa, nu exista atât de multă deschidere. A fost prea devreme. Am auzit tot felul de voci, chiar recent, care au comentat acest subiect… N-a fost nici vina lor, nici vina muzicii. N-a fost nici pe departe vreun „Pentru că nu erau valoroși” sau pentru că muzica nu era bună. A fost contextul, a fost prea devreme. Asta ți-o spune un german! Așa a apărut farfarello, de fapt.

– Cum a început povestea cu Farfarello?

– Au fost niște vremuri dure, în care totul stagna – pe lângă argumentul pe care ți l-am spus mai sus – și am luat o pauză. Nicu s-a întors la pictură și a făcut niște lucruri chiar mari în Germania, în direcția asta, și eu l-am cunoscut pe Ulli Brand.
Acum, o sa îți mai spun o calitate a lui Covaci – mai are, din când în când, câte una – glumesc, îmi e prieten. Deci, dacă pot spune, astăzi, că am învățat ceva de la Covaci, este cum să conduc o trupă, cum să ghidez oamenii. I-ar plăcea mult să audă asta, așa că te rog să nu îi spui. Așa. De la el am învățat asta. Diferența a fost că eu am alte filtre, să zicem… Ar fi catastrofal, în combinație cu personalitatea mea, dacă aș pune în practică totul, dar am învățat „regulile” de la el și le-am adaptat. Am învățat că trebuie să ai o viziune, când e vorba despre muzică și despre direcția în care vrei să duci lucrurile, și că trebuie să execuți acea viziune fără compromisuri. Cu mine nu poți să stai de vorbă, nu mă interesează dacă pentru alții are sens sau nu. Acolo s-a încheiat! Diferența este că eu sunt mai soft. Eu pot fi diplomat. Rar, dar pot fi. Și am avut probabil mare noroc cu Ulli, care e lângă mine de 42 de ani. Ca să înțelegi: Ulli era în mijlocul studiilor, ar fi trebuit să fie profesor, să aibă un parcurs clar, unul sigur. A dat de mine, a renunțat la toate astea și a rămas Farfarello. A funcționat și pentru că am avut succes, încă de la început. Eram peste tot, aveam și concerte, și expunere mediatică, și fani, totul! Tocmai pentru că am avut o viziune, am știut clar ce vrem să facem și am ales să facem ceva reprezentativ pentru noi, cu toate că nu era nimic comercial acolo. Și să știi că în muzică nu am făcut niciodată compromisuri. N-a fost o problemă, pentru că Ulli gândește exact la fel. Avem aceleași gusturi, aceleași direcții, aceleași preferințe.

– Ești mulțumit de farfarello acum, de locul în care sunteți?

– Nu. Sunt foarte sincer aici. Nu, acum nu. Am îndoieli. Nu în ceea ce privește formația sau muzica noastră, ci în ceea ce privește libertatea mea – dacă asta nu există, pentru mine e o cușcă, eu nu pot să cânt așa cum pot, să mă exprim, să simt că da, exploatez cu adevărat potențialul! Exista la un moment dat pericolul să devin… mecanic, și cu asta cu pot să mă împac! De când sunt în România, e mai bine. Nu e vorba numai despre loc, adică să nu înțelegi că spun ceva rău despre Germania – a fost un cumul de factori, care s-a întins pe niște ani. Am nevoie de aer. Eu îl numesc head room, sau head space. Trebuia să schimb ceva – sau, poate, aproape totul? Nu am regrete majore. Dacă mă întrebi ce aș face altfel, n-aș avea nimic pe listă. Poate mici detalii, dar nimic important, major. E marele meu câștig, e marea mea realizare, pentru că mă uit la oamenii din jur și îmi dau seama că sunt un norocos că pot spune asta la vârsta pe care o am. Dar nu a fost ușor și a fost vorba despre decizii, pe care mi le-am și asumat. Dacă n-aș fi cântat, dacă aș fi avut o altă meserie, probabil n-aș fi avut libertatea asta, dar este unul dintre motivele pentru care iubesc în continuare ceea ce fac. Încă am această libertate, să caut, să construiesc, să trăiesc. Asta fac. Iau de la zero oricând, orice, schimb când nu mă mai regăsesc în ceva. Ce rămâne e muzica, pentru că nu se poate altfel. Ea trebuie să fie … mare, să fie „larger than life”. Ca să o fac așa, am nevoie de mine. Iată, acum sunt.

– Care e prețul, pentru asta?

– Se plătesc toate prețurile, pentru asta! Fiecare decide pentru el însuși dacă merită sau nu. Știi care e treaba cu arta? Ea cere din tine. Nu acțiune, nu decizie, nu argumente, pur și simplu cere din tine. Nu poți să creezi ceva fără să pui o bucată din tine acolo. Pe mulți îi termină asta. Se întâmplă tragedii din cauza asta. Vorbesc foarte serios! Mijloacele sunt doar asta, mijloace, how you cope with things, da? – fie că la unii este vorba despre droguri, sau despre stări depresive, sau alte probleme – dar problema de fond e asta… Faptul că dai. Dacă nu ai grijă, la un moment dat nu mai ai de unde și nu mai ai ce, rămâne un gol și devii foarte vulnerabil – oricum ești vulnerabil, pentru că dai din tine, te arăți. De asta spuneam că feedbackul e important, pentru că trebuie să te încarci de undeva. La un moment dat, dacă ai noroc, înveți să ai grijă de tine, pentru că nu poți altfel. Dacă ai noroc, ajungi să ai o viață care să te ajute în direcția asta, sa îți poți împlini aceste nevoi și să poți, să ai destulă energie ca să le poți împlini pe ale altora. Și piezi multe, până înțelegi asta. Dar, cum am spus, depinde ce pui în balanță. Când fac asta, nu sunt aici. Se schimbă totul. E o dimensiune în care nu am acces decât atunci când fac muzică și nicăieri nu e la fel de „acasă”, de fapt, nicăieri nu este suficient de acasă, în comparație cu asta. Și frumusețea e că îi poți aduce și pe alții acolo, la fiecare concert.

– Cum te încarci?

– Trăind. Nu se poate altfel. Intri în private mode și iei. În jurul meu se fac glume, că sunt în loading mode. Trăirea poate fi foarte simplă, nu trebuie să fie nimic ieșit din comun, nimic spectaculos, dar trebuie să fie emoție, liniște. Head-room. Când ești foarte tânăr și cauți disperat trăirea, poți să faci și excese. Cum am spus, dacă ești norocos, te reglezi. Și mai contează să ai în jur și oameni care contribuie la asta. Apropo, este unul dintre motivele pentru care nu suntem limitați de vârstă, adică ni se pare firesc să trăim și atunci când alții consideră că e prea târziu – că avem nevoie de asta.

– Ai făcut excese?

– Nu majore. Sigur că a fost o perioadă cu petreceri, cu succes care se urcă la cap, etc., mai ales că aveam de „rezolvat” anii în care, în loc să fac asta cu toți colegii generației mele, eu stăteam într-o pivniță și exersam la vioară… Dar n-am avut derapaje majore. Am luat, însă, decizii majore de viață pentru că aveam nevoie de trăire, de aer. Și cer mult de la ceilalți, din acest punct de vedere, dacă vrei să îl consideri un exces… Dacă te uiți la artiști, în general, ai să vezi că investesc foarte rar în relații interumane simpliste, sau de complezență, de suprafață. Nu, în general sunt un tip echilibrat. Mai puțin când e vorba despre muzică – acolo fac exces de trăire întotdeauna, și așa și trebuie să fie, de fapt.

– Cum va fi concertul din 30 septembrie, din Timișoara, la Porto Arte?

– Nu știu. Habar nu am. Va fi foarte bun, foarte profi, evident, și cred că va fi un mare party, dacă mă ghidez după cum mă simt în ultima vreme… Sper să nu pățesc ca în februarie, când am rupt arcușul la primul concert din turneu… Avem rezerve, oricum, am și vioară de rezervă, deci putem să ne facem de cap. Mă bucur că acum începem în Timișoara, pentru că ne simțim bine aici și suntem ca acasă la Porto Arte, deci va fi un început bun.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.