Sfârșitul acestei luni va fi marcat de vernisarea expoziției „Constantin Brâncuși – Surse românești și perspective universale”, la muzeul de artă din Timișoara, fără doar și poate cel mai de seamă eveniment al anului în care Timișoara deține titlul de Capitală Europeană a Culturii.
Drumul de la Hobița la Paris
Constantin Brâncuși, cel despre care Eugen Ionescu spunea că „a descoperit o nouă metodă pur sculpturală de a gândi lumea”, un artist singular care a creat o operă de o incontestabilă unicitate, a venit pe lume la 19 februarie 1876, într-o familie de țărani moșneni din satul Hobița, care aparține de comuna gorjeană Peștișani, aflată nu departe de mănăstirea Tismana. A urmat primele clase în localitatea natală, și-a continuat studiile la școala de arte și meserii din Craiova și la Academia de Belle-Arte din București, dar de mic copil a deprins mai multe meserii pentru a-și ajuta mama, rămasă văduvă, dar și pentru a-și putea continua studiile.
Deși în sat era considerat un lucru de rușine să-ți înstrăinezi pământul, cel care, după tradiție, îți acorda nu numai statutul de om liber ci și unul de noblețe, Brâncuși și-a vândut bucata de pământ moștenită de la tatăl său pentru a pleca la Paris, capitala artelor în urmă cu un secol. Cu un sac în spinare, în care avea strictul necesar, Brâncuși a călătorit doi ani, făcând mai multe popasuri în Europa, lucrând pentru a-și câștiga pâinea, dar și vizitând muzee și ateliere. Atmosfera de avangardă pariziană era dominată de personalitatea sculptorului Auguste Rodin, aflat în culmea gloriei, în atelierul căruia a lucrat o vreme și tânărul Brâncuși, dar dându-și seama că are de ales între a trăi în umbra acestuia și a-i imita lucrările sau de a-și căuta propriul drum, a ales calea din urmă, în ciuda greutăților pe care le avea de înfruntat.
Un colț românesc în mijlocul Parisului
Idealul său era acela de a exprima prin lucrările sale propria viziune asupra lumii și vieții, încercând să pătrundă misterul acesteia. Prin sculpturile sale, lucrate în piatră, marmură, lemn sau bronz, Brâncuși a căutat mereu să dea viață formelor, să surprindă esența lucrurilor, comună tuturor tradițiilor și culturilor, cu sensul lor profund, care, văzută cu ochii artistului, trebuie să se distingă de realitatea lucrurilor. Pentru Brâncuși, arta nu era o reflectare a vizibilului, considerând orice imitație a naturii lipsită de viață, astfel încât, prin 1908, a renunțat la metoda clasică a modelajului și a trecut la cioplitura directă. Artist cu o intensă viață spirituală, a fost preocupat de estetică dar și de etică, de misterul de nepătruns al începutului și sfârșitului ființei umane, al luminii, de aspirația spre infinit, pe care le-a reflectat într-o manieră absolut nouă în artă. Operele sale s-au născut după profunde meditații și intense trăiri, dar și după multă și neobosită muncă, după ani de căutări, plini de îndoieli, până la împlinirea artistică.
Brâncuși nu era un sihastru, îi plăcea viața, îi plăceau femeile, a încercat toate ispitele lumești, dar cu măsură, iar filosofia sa de viață era influențată atât de înțelepciunea indiană cât și de regulile și tradițiile de viață ale țăranului român statornicite de-a lungul veacurilor, cu străvechile sale motive artistice, pe care le-a modelat cu mintea, dându-le forme simbolice și arhetipale într-o sinteză proprie și unică. Sculptura era pentru Brâncuși însăși bucuria de a trăi, iar geniul său artistic a dat lucrărilor sale o viață proprie și a creat forme de o puritate desăvârșită, într-o deplină armonie, ca o expresie a seninătății sale și a echilibrului său interior. Oul, Trunchiul, Zborul, Somnul, Sărutul, Omul, Femeia, Pasărea, Peștele, sunt adevărate metafore prin care Brâncuși simbolizează creația lumii și eternitatea.
La Paris, Brâncuși nu a renunțat niciodată la regulile de viață ale strămoșilor săi, iar atelierul său, frecventat de o lume diversă din care n-au lipsit prietenul său din tinerețe, Peter Neagoe, Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Douanier-Rousseau, James Joyce și Ezra Pound, Ilarie Voronca și Anna Brâncoveanu contesă de Noailles, cu toții fascinați de puternica sa personalitate, amintea în mare măsură de atmosfera patriarhală a caselor din satul natal, toate obiectele din interior fiind lucrate de mâna sa.
Între arta cu încărcătură simbolistică și scandal
De la Brâncuși s-au păstrat peste 700 de lucrări, multe sculpturi fiind versiuni ale aceleiași teme, în căutarea formei ideale, dar și numeroase desene ale lucrărilor sale, portrete și studii, din care în jur de 100 de exponate vor putea fi văzute la Timișoara. Emblematică este Pasărea măiastră, o lucrare cu aproximativ 30 de versiuni, inspirată din mitologia antică și din basmele românești, la care a început să lucreze în 1909 și pe care a dorit-o un simbol al eliberării, al zborului, întruparea aspirației spre infinit și perfecțiune.
Brâncuși nu a ales numele lucrărilor sale la întâmplare. Rugăciunea, Cumințenia pământului, Sărutul, cu variantele sale, lucrările din complexul de la Târgu-Jiu, Adam și Eva, Oul, temele animaliere, stilizate la extrem, chiar dacă unele, precum Principesa X, au stârnit un adevărat scandal, au o întreagă încărcătură simbolistică, variantele acestora arătând, deopotrivă, evoluția artistului. Și „Pasărea în spațiu” a ajuns în 1926 în fața unui tribunal, după ce fusese cumpărată de un american și urma să fie expusă la New York.
Ajunsă la vama americană, cu toate că fusese declarată operă de artă, care era scutită de taxe vamale, a fost considerată materie primă, diferendul a ajuns în instanță, dar aceasta a ținut cont de tendința artistică de abstractizare, a recunoscut, chiar dacă cu anumite rețineri, valoarea estetică a sculpturii, și a declarat-o operă de artă, lucrările lui Brâncuși dobândind o consfințire mondială.
Celebru în întreaga lume
Brâncuși a făcut mai multe vizite și în România, în anii ʹ30, întârzierea cu care a venit fiind pricinuită de eșecul discuțiilor cu Vasile Morțun, care, pe când era ministru liberal, îi comandase sculptorului o statuie a lui Spiru Haret dar, deși iubitor și colecționar de artă, nu a fost de acord cu felul în care acesta a gândit-o. Ilustrul matematician care, ca ministru al Educației, s-a ocupat de luminarea satelor, era văzut de Brâncuși ca un izvor de apă vie pentru țărănime și și-a imaginat statuia ca o fântână arhaică stilizată pentru o piață bucureșteană, cu apă pentru cei însetați, dar proiectul i-a fost refuzat. „Atunci am terminat cu România”, avea să spună Brâncuși, iar Spiru Haret a fost imortalizat într-o statuie realistă, aflată și acum în fața universității bucureștene.
Brâncuși a revenit însă pentru complexul de la Târgu-Jiu, unde a realizat Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără Sfârșit, de asemenea într-o viziune plină de tainice simboluri, pentru care a refuzat orice onorariu. A devenit celebru din India până în America, de la maharajahi până la milionari, își trata musafirii cu ospețe bogate, dar credincios obiceiurilor deprinse în satul natal, le cânta din fluierele pe care și le confecționa singur, își păstra banii în chimir și a cântat în corul bisericii ortodoxe române din Paris de la sosirea sa până la sfârșitul vieții.
Refuzat de statul român
Brâncuși, care a încetat să mai lucreze la vârsta de 66 de ani, n-a renunțat niciodată la cetățenia română și la religia ortodoxă. S-a stins din viață în 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, dar înainte de aceasta, a dorit să doneze atelierul său din Impasse Ronsin, cu întreg interiorul – vatra, uneltele pe care le-a folosit, mobilierul rustic cioplit de mâna sa, care amintea de casa țărănească din locurile natale, operele rămase – statului român, dar acesta le-a refuzat, motivând că Brâncuși e un artist decadent, a cărui operă nu cadrează cu noua morală comunistă instituită în România sovietizată.
Atelierul și operele rămase au fost donate, prin testament, statului francez, iar sculpturile sale, pe lângă cele câteva lucrări care se mai află la București și Târgu Jiu, ocupă ocupă un binemeritat loc de onoare în mari muzee ale lumii, la Paris, New York sau Chicago, Brâncuși fiind catalogat de criticii de artă „cel mai mare sculptor al timpului nostru”, cel care a lăsat moștenire lucrări simple și calde, expresii ale unor valori universale care au marcat sculptura următoarelor decenii.
