Membrii trupei timișorene Allover au devenit cunoscuți publicului sub numele de All Friends Band, iar cu cinci ani în urmă și-au schimbat denumirea în cea actuală. Primul lor material discografic a apărut în 2020, iar un an mai târziu membrii formației s-au „răsfirat“ în mai multe țări, pentru studiile universitare. Recent, trupa Allover a lansat un nou single, „Little Dark Girl”, iar cu această ocazie am realizat un interviu cu solistul Luca Dragu, care este student la Viena.
– De unde îți vine pasiunea pentru muzică? Care au fost primele tale apariții în fața publicului? Cum s-au derulat primii tăi pași… în această direcție?
– De mic am auzit, nu ascultat, în primă fază, muzică. Și acasă, pe CD cel mai mult, acela era trendul pe vremea aceea, dar și live. Mă însenina muzica când eram foarte mic. Prima amintire de acest gen, blurry, este la aproximativ patru ani la concert la BB King la Mantova – am dormit tot concertul, mai puțin când s-a auzit „You are my Sunshine”. Am îngânat-o fericit și m-am culcat la loc. Gărâna Jazz Festival este printre cele mai vii amintiri timpurii pe care le am. Eu și frații mei aveam niște medalioane de argint ca de armată cu numele nostru și numerele de telefon a părinților în caz că ne pierdeam pe acolo. Primele apariții în fața publicului au fost în școala primară, odată cu geneza trio-ului ALL Friends Band, cu Adam Suma și Lukas Kohl. A venit foarte natural, bucuria de a petrece timp cu cei mai buni prieteni depășea orice „trac”. Mergeam după școală să facem temele împreună și luam lecții de chitară când eram gata de la tatăl lui Lukas, Robi. Era o atmosferă mega relaxată; cântam, citeam și ne uitam la filme pe DVD și pe site-uri piratate, nu era încă Netflix pe vremea aia. Acum mi se pare surreal că am cântat pe scenele Timrock, Street Delivery sau Bega Bulevard la 10 ani. Atunci era o joacă, nici vorbă de (over)thinking. M-a ajutat enorm de mult să mă dezvolt personal, la grădiniță eram incredibil de timid și introvertit. Îmi plăcea mai mult pe scenă decât în afara ei, așa că în clasa a șasea am ajuns să cochetez și cu teatrul… dar acolo a început, la „Für Elise” pe chitara clasică în loc de after school.
– Care sunt primele discuri (albume) pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea?
– Aveau părinții o colecție de discuri la care mă uitam fascinat dinainte să știu să citesc. Cel mai tare mă intrigau Țapinarii, cu ilustrațiile comice, departe de a fi înțelese la vârsta aceea, și „Nichita”, de la Nicu Alifantis & Zan. Apoi „Come Away with Me” de la Norah Jones – posibil primul „crush” inocent de copil. Frumusețea imaginii ei poate fi depășită doar de vocea ei angelică. Când vine vorba de ascultat, abia așteptam un drum lung cu mașina – era un sing-along pe cinste. O antologie U2 am pus-o pe repeat până s-a stricat CD-ul. Aceeași poveste cu „A Hard Day’s Night” și „With the Beatles”. Am primit un mixtape de classic rock de la Bogdan Puriș cu care i-am chinuit pe mama și pe tata mult timp. „Macadam”-ul Blazzajului se auzea destul de des. Mi-au dat un punct de plecare. Următorul stadiu a fost să descarc pe MP3 sau pe primele smartphone-uri, ba chiar și pe „cărămide” orice găseam pe net de la acest punct de plecare. Led Zeppelin, Guns and Roses, Ozzy Osbourne, AC/DC, Manu Chao, The Police, Gorillaz, Suzanne Vega, Gotan Project, Implant pentru Refuz. Un melanj cel puțin interesant, s-ar putea spune. Albume cap-coadă am început să ascult atent de abia în gimnaziu, când am descoperit colecția de discuri de vinil a părinților și mi-am însușit-o, cu speranța infamă de a o crește exponențial sau impertinent, depinde pe cine întrebăm. „74 Jailbreak” de la AC/DC, soundtrack-ul „Blues Brothers”, „L.A. Woman” de la The Doors, „Interioarele” lui Andrieș și Survolaj 1992 aș spune că le-am iubit cel mai mult din colecția „inițială”. Apoi au venit muuulte discuri, dacă trebuie să aleg câteva cele mai influente, ar trebui să fie Pink Floyd – „The Wall”, Queen – „A Night at the Opera”, David Bowie – „Young Americans”, Arctic Monkeys – „AM” și Kendrick Lamar – „DAMN”. M-au influențat în primul rând uman și social. O melodie poate schimba o zi proastă în una bună, poate începe o relație, poate să salveze aceeași relație ani mai târziu. O trupă preferată formează prietenii, termină certuri, aduce oamenii pe aceeași frecvență. Muzica face lumea un loc mai bun, în fiecare secundă. Apoi, muzical, influențele se oglindesc în discografia și concertele ALLOVER, pe care abia aștept să le dezvolt în continuare.
– Când și de ce ai ales să-ți continui studiile în Viena? Cum a influențat această decizie activitatea formației Allover?
– Bacalaureatul și deciziile alocate acelei perioade a vieții au coincis cu pandemia. Ceilalți membri ai trupei au decis înaintea mea că vor pleca în afara țării sau erau deja plecați – Londra, Berlin, Zürich. Eu am decis pe ultima sută de metri unde voi merge. După examen, mi-am luat vacanță completă, și când m-am întors la realitate, cam toată lumea era deja înscrisă, doar eu nu. Viena era într-un fel la mijloc – între „acasă” și restul Europei. Această decizie a încheiat „departajarea” noastră prin toate colțurile continentului. Dar a venit cu o armonie, în pofida obstacolelor. Am concertat cu trupa la Viena, Berlin, București… ne distrăm și exploatăm geografia cât putem, descoperim lumea împreună.
– Care e diferența dintre publicul care merge la concerte în Austria și cel din Timișoara?
– Diferența este una tot mai mică… Proiectul Timișoara Capitală Culturală Europeană a demonstrat asta. Nu mă îndoiesc că orașul va crește în continuare. Publicul din Timișoara are un nucleu fidel, caracterizat de familiaritate. De câte ori nu am auzit „Ne știm toți între noi”, „Tot aceeași suntem”. Și e(ra) adevărat. Dar odată cu gentrificarea inevitabilă, incipientă de fapt, se va pierde această uni(ci)tate. Este un stadiu care e bine că se termină, unul absolut normal în demersul evoluției. Putem merge însă pe ipoteza de a savura această intimitate, deoarece în câțiva ani, Timișoara va fi de nerecunoscut.
– Crezi că lumea este curioasă să descopere noi orientări muzicale sau se ghidează după „efectul de turmă“?
– Suntem animale sociale, întotdeauna vom avea o parte din noi care va face orice pentru a se integra în grupul râvnit.
Dar nu cred că trebuie să subestimăm pe nimeni. Attention span-ul tot mai redus al societății în care ne aflăm vine la pachet cu oferta infinită de muzică nouă (și stimuli irefutabili în toate categoriile). Unul dintre avantajele serviciilor de streaming este că totul este transpus în statistici absolut clare. Am văzut la Spotify Wrapped. Eu am ascultat 83 genuri muzicale și 2.274 artiști anul trecut. Am observat la oamenii din jur, nu doar din cercul meu de prieteni, o diversitate minunată și o foame pentru nou. Aș putea argumenta că noul instinct de turmă este această diversitate, cu puțin noroc chiar complexitate.
– Cât timp acorzi repetițiilor? Ai vreun „ritual“ înainte de concert? Dar după?
– Din păcate și din fericire muzica trebuie să se împace cu celelalte părți ale vieții mele, să reușească să împartă cumva. Deși se întrepătrund uneori, ele sunt în sertare separate. Nu mai cânt atât de des ca înainte. Dar când o fac, este copleșitor. Nimic nu se compară cu energia acelor zile. Exemplul perfect este ultimul concert, la Codru Festival 2023. În ultimii doi ani, am fost toți membrii trupei în aceeași timezone pentru maxim o săptămână, de regulă mai puțin. În cazul de față, Adam a aterizat cu nici 24 de ore înainte de concert. Nu există niciun ritual. Revederea și sentimentele produse din a ne pune pe toți cinci în aceeași cameră fac treaba în locul nostru. Muzica spune restul. După concerte ne bucurăm de orele numărate pe care le mai avem în această formulă „sacră”. Ziua de după concert am filmat „Little Dark Girl”. Întreg weekend-ul a fost un haos, dar un haos super fain.
– Cum ți se pare scena muzicală în general din Timișoara? La ce capitole stăm bine și… unde ar fi loc de …mai bine?
– O comunitate de oameni frumoși în ascensiune. Simbioza între artist și public este tot mai strânsă. Asistăm la o perioadă de tranziție, sensibilă oricum ar fi abordată. La evenimentele de anul trecut s-a văzut cum s-au completat bine valorile locale cu nume de pe scena internațională. Echilibrul este oricum subiectiv (sau obiectiv imposibil), nu va fi toată lumea mulțumită. Eu aș alege să mă bucur, și de Thundercat, și de Phoenix, și de Jessie J.
– Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai avut în activitatea ta muzicală?
– Cea mai mare provocare a fost dintotdeauna să armonizez activitatea muzicală cu celelalte sfere ale vieții mele, fiind atras și de muzică, dar și de sport, teatru, film, literatură și bineînțeles neputând și nedorind să neglijez responsabilitățile școlare sau academice. Cea mai frumoasă parte este cum prisma constelațiilor de oameni prin care am trecut revelă cum am făcut tranziția de la copii la adolescenți la tineri adulți. De la serbări în curtea școlii, cu chitările mai mari decât noi, cu părinții la volan, la a conduce cu schimbul până la Berlin.
– Care sunt principalele atu-uri ale unui muzician „bun“? Cât contează teoria și cât contează „urechea“?
– Istoria muzicii ne-a demonstrat că e mai degrabă o chestiune de pasiune și noroc. Aș spune că e mai greu să cânți fără ureche decât fără teorie, dacă trebuie să aleg între extremele ad literam.
– Vinil, CD sau streaming. Care din acestea îți sunt pe plac și de ce?
– Toate îmi sunt pe plac. Și cred că nu se exclud. Vinilul este magic, atemporal. CD-ul e mai degrabă simbolic, sing-along-urile din mașină sunt acum prin bluetooth, 100%. Dar au o valoare de merch incontestabilă, chiar dacă poate nu e prima opțiune de ascultat (eu am și pick-up, și CD player și cassette player, unul lângă altul, dar folosesc zilnic Spotify pe metrou și cam peste tot), am un număr de CD-uri cu valoare emoțională, și nu doar din deceniile trecute. Orice material fizic are o frumusețe aparte. A-l ține în mână, a-l semna, a deschide un booklet, analogul nu poate fi niciodată anihilat complet. Pe de altă parte, streaming-ul este prezent 24/7. Mai am uneori conversații cu membri ale unor trupe pe care le îndrăgesc maxim, rugându-i să pună albumul x sau piesa y pe platformele digitale. 99.9% dintre fani ascultă muzică în căști. All day long. E adevărat, nu ne vom îmbogăți din aceste sute sau mii de stream-uri, dar tot e o declarație de dragoste pentru formație, și chiar o necesitate pentru amândouă partide implicate.
– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera muzicală?
– Să găsesc combinația ideală între a fi serios și a nu te lua prea în serios. Un echilibru între profesionalism și having actual fun.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare și de ce?
– Roger Waters cu spectacolul „The Wall”, în 2013, e primul răspuns care îmi vine în minte. Cred că oricând ar fi fost o experiență mindblowing, dar la vârsta aceea fragedă m-a zguduit complet. Tot drumul înapoi de la Belgrad în noaptea aceea eram ca sedat, nu îmi reveneam de la ce văzusem. Nick Cave & the Bad Seeds au mai fost de o intensitate transcendentală. Am văzut mulți magicieni din sfera jazz, performând pasaje de neconceput (Hiromi sau Tigran, de exemplu) dar cel mai hipnotici au fost The Smile. Combinația între tehnicalitatea legendară marca Thom Yorke – Jonny Greenwood – Tom Skinner (Radiohead/Sons of Kemet) și audiența emoționată cântând fiecare notă este imbatabilă. Cele mai „la corazon” au fost Bono la Berlin, într-o atmosferă mai mult decât intimă, într-o sală elegantă și foarte mică, și Red Hot Chili Peppers, respectiv Green Day, în Bratislava, respectiv Viena pe stadioane. Am plâns incontrolabil de la primele acorduri. Să aud piesele acelea în concert a fost greu de procesat.
– Cum s-a născut noul single, „Little Dark Girl”, și ce planuri aveți ca trupă în 2024?
– „Little Dark Girl” s-a născut în pandemie, în lockdown chiar. Am primit un demo instrumental de la Raul Iuga, și m-a inspirat să încerc niște versuri de Bukowski pe acel fundal muzical. Am citit multă poezie închis în casă, și cumva, aceste cuvinte mi s-a părut că se potrivesc. A fost un fel de sinestezie și nu m-am putut abține să adaptez poemul. Apoi țin minte cum, pentru a înregistra cu Cătălina, am mers în Dumbrăvița și a trebuit să prezint acea hârtie la control pentru a ieși din oraș. Uneori mi se pare că uităm ce vremuri stranii am trăit acum nici patru ani. Oameni înarmați pentru a ne preveni din a ieși din casă. De atunci până acum am trecut prin teama de a avea treabă cu oameni înarmați pentru război. Va fi și despre asta o melodie pe „the upcoming album”. Am testat piesa cu public, s-a mai așezat până când a ajuns la forma în care am înregistrat-o. Mai avem puțin de lucru până când vom finaliza următorul album, dar suntem nerăbdători să arătăm, treptat, la ce lucrăm. Este, fără doar și poate, satisfăcător să producem singuri acest „sophomore effort”, dar nu poate fi negată provocarea de a ne pune pe aceeași undă viziunile, mai ales având în vedere că avem fiecare și proiecte separate, fie de muzică, fie personale, în mai multe domenii
