Dragobetele, una din cele mai frumoase sărbători populare românești dedicate iubirii, atestată documentar din secolul al XIX-lea dar cu siguranță mult mai veche, este celebrată în 24 februarie, zi în care „băieții și fetele au credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”, dar și pentru a întâmpina primăvara cu iubire.
De această sărbătoare sunt legate numeroase legende, numele de Dragobete fiind asociat cu un tânăr zeu care ocrotește și binecuvântează dragostea sau cu un tânăr frumos, voinic și bun, jumătate om jumătate înger, care umblă prin lume pentru a aduce iubirea în casă și în suflet, dar nu poate fi văzut de oamenii care „s-au spurcat cu sudalme și fărădelegi”. Dragobetele, sărbătoare în prag de primăvară, când natura începe să renască, este totodată un simbol al fertilității, la începutul anului agricol, o zi în care se organizează petreceri urmate de multe ori de căsătorii. Animalele din ogradă aveau parte de o îngrijire deosebită în această zi, existând credința că acesta este momentul în care păsările își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile.
În sate mai ales, există o mulțime de obiceiuri legate de această sărbătoare. În satele în care se mai păstrează tradițiile, tinerii îmbracă haine de sărbătoare și se duc în pădure să culeagă primele flori de primăvară, pe care le așează la icoane pentru noroc în casă, și le folosesc pentru farmece de dragoste.
Fetele se întâlnesc în sat cu băiatul care le îndrăgește, iar sărutul dat în văzul lumii întărește legământul de iubire pentru tot anul, în timp ce tinerii care nu și-au găsit perechea sunt sortiți să rămână singuri până la următoarea sărbătoare de Dragobete. Nici plânsul nu e îngăduit în ziua de Dragobete, căci lacrimile sunt socotite aducătoare de necazuri și supărări pentru multă vreme.
