Constantin Flondor este cunoscut și apreciat drept unul dintre cei mai importanți artiști contemporani, un maestru care, pe lângă remarcabila sa operă artistică, a marcat generații întregi de pictori, a fost co-fondator al celebrului grup „Sigma”, unic în mediul artistic din România, prin care, împreună cu colaboratori de seamă, a inițiat un program pedagogic experimental bazat pe gândirea sistemică și pe interdisciplinaritate ce presupunea juxtapunerea eterogenă a mai multor referinţe teoretice din constructivism, cibernetică, bionică, matematică, structuralism, semiotică, psihanaliză şi fizică.
Legăturile cu artizanii României Mari
Mai puțini știu însă că atât Constantin Flondor cât și soția sa, Sanda Flondor, provin din familii ai căror strămoși au avut legături cu iluștri bărbați de stat care au avut un rol hotărâtor în înfăptuirea României Mari, la 1918. Dacă Alexandru Stoenescu, unul din bunicii arădencei Sanda Flondor, a fost un apropiat al lui Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop și Ioan Suciu, cei care au avut un rol de seamă în organizarea adunării de la Alba Iulia unde s-a decis unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Românei, fiind apoi deputat în primul parlament al Regatului României Mari, Constantin Flondor este descendentul ilustrei familii Flondor, boieri bucovineni care dobândiseră din partea austriecilor și rangul de cavaler, pe care bunicul său încă îl avea. Era o veche familie înrudită cu alte familii boierești din Moldova, iar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dintr-un strămoș care se numea Constantin cavaler de Flondor, s-au despărțit două ramuri.
Din ramura bucovineană a familiei a făcut parte și Iancu cavaler de Flondor, văr cu bunicul pictorului timișorean, care făcea parte din ramura ce deținea proprietăți în nordul Basarabiei. Iancu Flondor a fost cel care s-a aflat în fruntea mișcării naționale românești pentru revenirea Bucovinei la patria-mamă, căci așa cum scria ziarul „Glasul Bucovinei”, „vrem să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești”. Prin tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye, Austria renunța la fostul ducat al Bucovinei în favoarea României, restabilindu-se vechiul hotar al Moldovei voievodale. Din familie au făcut parte și alte personalități remarcabile, păstrate în memoria culturală și istorică a României.
Refugiul
Din cauza vicisitudinilor istorice, numele lui Iancu Flondor și al altor membri de vază ai familiei, precum și rangul boieresc al acesteia, avea să pricinuiască multe necazuri urmașilor.
Constantin Flondor s-a născut la Cernăuți, în Regatul României Mari, dar când avea doar trei ani și jumătate familia sa s-a refugiat la București după ultimatumul sovietic din 1940, căci numele de Flondor, care amintea mai ales de cel care militase pentru reîntregirea țării, era căzut în dizgrație. În anul următor, după ce armata română, alături de cea a Puterilor Centrale, a delanșat ofensiva pentru recucerirea teritoriilor pierdute și trupele române au intrat în Cernăuți, familia, care locuise pe strada Iancu Flondor, s-a reîntors în oraș, într-o casă de pe strada Alexandru Vasilco, aflată peste drum de cea în care locuia poetul Paul Celan, dar nu pentru multă vreme, căci în urma ofensivei sovietice au început pregătirile pentru un nou refugiu, care, de această dată, avea să fie definitiv. S-au urcat în ultimul tren care pleca din Cernăuți, părăsind pentru totdeauna meleagurile pe care familia Flondor trăise de sute de ani, așa cum o arată și arborele genealogic reconstituit de Constantin Flondor până la sfârșitul secolului al XV-lea, au ajuns la București și de acolo în localitatea Podari, lângă Craiova, unde Dumitru Flondor, tatăl lui Constantin și al fratelui său, Sergiu, era angajat.
Au urmat câțiva ani grei, căci regimul comunist se instaurase și în România. Dumitru Flondor a fost silit să prestreze mai multe munci umilitoare pentru ocupanții sovietici. În 1947 a plecat la Timișoara, reușind să se angajeze la fabrica de zahăr din Freidorf, dar după naționalizarea din1948, când la conducerea fabricii a ajuns un activist incult și necioplit, Dumitru Flondor a fost retrogradat ca lăcătuș, din cauza „originii nesănătoase”, fiind catalogat „dușman al poporului”. În ciuda greutăților, familia s-a acomodat repede la Timișoara, regăsind aici influențele austriece, un stil arhitectonic și multe asemănări culturale care le aminteau de locurile de baștină.
Umilințe suferite din cauza „originii nesănătoase”
Constantin Flondor și-a descoperit interesul pentru desen și pictură când, elev fiind în ultimele clase ale școlii elementare, a desenat o reproducere după un tablou intitulat „Intrarea lui Bogdan Hmelnițki în Kiev”, pictat de fratele bunicului matern, Nicolae Ivasiuc, al cărui original se păstrează în muzeul din Kiev. Familia acestora era de origine ruteană iar Nicolae Ivasiuc era un pictor cunoscut în Bucovina, care înființase la Cernăuți o școală de pictură pe sticlă. Constantin Flondor păstrează și astăzi un portret de tinerețe al mamei sale, pictat de Nicolae Ivasiuc, care, după ce se refugiase în România, ademenit de promisiunile care i s-au făcut, s-a reîntors în nou creata Republică Sovietică Socialistă Ucraineană, și ani de zile nu s-a mai știut nimic de el, după multă vreme descoperindu-se că fusese executat de KGB. De altfel, mai mulți membri ai familiei au avut preocupări artistice, începând chiar cu Iancu Flondor, violoncelist, sculptor și membru de onoare al Societății Academice „Junimea” din Cernăuți, aceștia fiind menționați de pictorul timișorean în arborele genealogic al familiei pe care l-a reconstituit, după ce a studiat o bună parte din numeroasele documente aflate la Arhivele Naționale.
Constantin Flondor a absolvit liceul de arte plastice și, în ciuda „originii nesănătoase”, a reușit să urmeze cursurile Institutului de Arte Plastice din București, grație recomandării lui Julius Podlipny, bine văzut de regim ca fost ilegalist al partidului comunist, dar în anii studenției a fost atenționat de profesorul său, Catul Bogdan, care fusese profesor și la Timișoara, să fie atent pentru a nu fi supus unor repercursiuni ale regimului. După absolvirea celor șase ani de facultate, numele acestei familii de vază a continuat să fie o povară și, o vreme, a lucrat ca muncitor necalificat la operă, unde picta decorurile stabilite de scenografi, dar a fost dat afară și de acolo, neavând acte în regulă. A reușit totuși să obțină o repartiție de la forțele de muncă, deoarece funcționara a crezut că artele plastice înseamnă ceva legat de mase plastice, și a mai lucrat vreo doi ani ca muncitor la teatrul maghiar. Într-un târziu a obținut o catedră la liceul de arte plastice, devenind apoi profesor la Facultatea de Arte Plastice, sub vigilenta supraveghere a Securității, care l-a urmărit constant și i-a întocmit un dosar pe care a reușit să-l consulte doar în parte.
Nostalgia reîntoarcerii acasă
A reușit să ajungă la Cernăuți, despre care își amintea ca de „un oraș de basm”, în câteva rânduri, abia după 1990, și a regăsit o parte din atmosfera pe care și-o amintea din copilărie, dar și multe lucruri schimbate. Strada care se numea odinioară Iancu Flondor a fost redenumită strada Kobîleanska, după numele unei poete care i-a susținut pe sovietici când au ocupat Bucovina de Nord, din conacul familiei de la Hlina, din nordul Basarabiei, au rămas doar câteva ruine, locuri care purtau numele Flondor și amintiri ale localnicilor.
Și la Storojineț, unde fusese conacul lui Iancu Flondor, mormântul său fusese profanat și monumentul funerar distrus după ocuparea Bucovinei de Nord de sovietici, un nou monument fiind ridicat în 1991 de Episcopia Ortodoxă din Oradea și Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți. La ultima sa vizită, când a reușit să aibă o expoziție chiar la muzeul din Cernăuți, Constantin Flondor a fost întâmpinat cu amabilitate de directoarea acestuia, dar și cu prudență, aceasta refuzând să expună afișul principal al expoziției, intitulat „Însemnări pentru o nostalgie”.
