Galeria Meta Spațiu din Timișoara deschide joi, 11 decembrie, la ora 18:30, în galeria de pe bulevartul Mihai Viteazu, expoziția „Random acts of disappearance”, semnată de artista Uliana Gujuman și curatoriată de Mirela Stoeac-Vlăduți. Expoziția reunește picturi în care Uliana Gujuman reimaginează relația dintre prezența umană și lumea vegetală. La prima vedere, expoziția pare a fi o celebrare a abundenței verzi – frunze luxuriante, sisteme dense de rădăcini și tulpini impunătoare care se revarsă pe suprafața pânzei cu o forță aproape sculpturală. Însă, sub acest nivel al creșterii exuberante, se află o interogație mai subtilă și mai neliniștitoare, și anume cum dispare figura umană în natură și cum revendică natura, la rândul ei, spațiile care odinioară au modelat omul.
Născută la Chișinău în 1990 și mutată ulterior la Timișoara în 2009 printr-o bursă, traiectoria artistică a Ulianei Gujuman este marcată de o negociere continuă între locuri, identități și ecologii.
Din 2014, artista locuiește în Zetea, Harghita – un mediu rural ale cărui ritmuri tăcute, transformări sezoniere și subtilități botanice au devenit centrale pentru vocabularul ei vizual. Expoziția sintetizează, pe lângă lucrări care acoperă întreaga sa evoluție artistică, rezultatele cercetării doctorale „Nature and the imaginary in painting” (Natura și imaginarul în pictură) de la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte și Design, având drept conducător conf. univ. dr. Daniela Catona, care transformă investigația teoretică într-un ecosistem imagistic tangibil și senzorial.
În universul vizual al artistei, regnul vegetal nu încadrează pur și simplu prezența umană ci o înghite, o depășește și, în cele din urmă, o absoarbe. Plante – atât indigene, cât și exotice – se împletesc în organisme hibride, formând coregrafii dense de frunze și petale care domină câmpul imaginii. Planta nu mai este un fundal pasiv, ci protagonist, arhitectură și mit. „Random acts of disappearance” este astfel mai puțin o retragere și mai degrabă o reorientare și propune ideea că dispariția în natură poate constitui un mod de a reapărea altfel – mai atent, mai vulnerabil, mai acordat la ecologiile complexe care susțin omul.
