În vara anului 1914, o veste cumplită cădea ca un trăznet asupra Europei; la 15 iulie, Austro-Ungaria declara război Serbiei după asasinarea, la Sarajevo, a prinţului moştenitor Franz Ferdinand, iar intrarea în război a altor mari puteri europene în următoarele săptămâni a declanşat prima mare conflagraţie mondială a secolului. Timişoara, oraş multietnic, avea să cunoască mari frământări, mai ales în perioada de sfârşit a războiului, generate de proiectele politice ale maghiarilor şi ale sârbilor, care revendicau deopotrivă Banatul, contravenind dorinţei de unire a românilor cu patria-mamă. Voinţa românilor se va impune la sfârşitul primului război mondial, când o parte a Banatului avea să se alipească Regatului României.

În zona recunoscută României s-a trecut la instaurarea administraţiei româneşti iar în 28 iulie Aurel Cosma a fost instalat prefect de Timiş. Prin legea pentru unificarea administrativă din 1925, sistemul administrativ din Vechiul Regat s-a instituit şi în Banat iar comitatul Timiş şi o parte a comitatului Torontal, integrate României Mari, au constituit judeţul Timiş-Torontal, cu capitala la Timişoara. În 1938 au fost înfinţate zece ţinuturi administrative, fiecare cuprinzând mai multe judeţe, unul dintre acestea fiind ţinutul Timiş, cu reşedinţa la Timişoara.

După Unire, în structura Partidului Naţional Român au apărut unele schimbări. Unii fruntaşi politici, printre care Avram Imbroane sau Aurel Cosma, s-au înscris în Partidul Naţional Liberal, alţii au optat pentru Partidul Poporului condus de mareşalul Alexandru Averescu, iar alţi militanţi de seamă, precum Sever Bocu, Valeriu Branişte sau Caius Brediceanu au rămas în P.N.R., în rândurile căruia au activat şi înainte de 1918. După mai multe absorbţii şi fuziuni, P.N.R. a fuzionat, în 1926, cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat condus de Ion Mihalache şi a luat fiinţă Partidul Naţional Ţărănesc, care s-a impus în viaţa politică timişoreană, alături de Partidul Naţional Liberal. Sfatul parlamentarilor bănăţeni al cărui preşedinte era Sever Bocu, a hotărât, în 1929, să demareze mai multe proiecte pentru a promova spiritul bănăţean, printre acestea numărându-se construirea catedralei din Timişoara, înfiinţarea unei asociaţii culturale a Banatului, întemeierea teatrului ca instituţie permanentă şi a beneficiat de sprijinul conducerii oraşului pentru a înfăptui, în măsura posibilităţilor, aceste proiecte.

În anii interbelici, Timişoara continua să fie locuită de numeroşi germani, evrei şi maghiari, care, împreună, reprezentau mai mult de jumătate din populaţia oraşului. Deceniul al patrulea mai ales a fost marcat de un puternic curent antirevizionist, determinat, în parte, şi de mici dar active grupuri extremiste constituite în oraş de unii tineri şi intelectuali germani care, mai mult sau mai puţin pe faţă,  făceau propagandă fascistă. La rândul lor, legionarii au găsit adepţi în rândul unor  studenţi, intelectuali şi funcţionari, în timp ce rezultatul propagandei comuniste a fost aproape inexistent, de mai multă susţinere bucurându-se social-democraţia. În 1934 s-a desfăşurat, la Timişoara, o adunare a Ligii antirevizioniste din România, la care au participat zeci de mii de locuitori din Timişoara şi din satele timişene, angajându-se să apere „fruntariile României reîntregite”. Numeroşi timişoreni au participat şi la întrunirile antifasciste şi antirevizioniste din 1936, la care au fost prezenţi şi lideri politici marcanţi ai vremii. Acestea au culminat în 1940, când o mare demonstraţie a fost organizată în faţa consulatului german împotriva Diktatului de la Viena, prin care nordul Ardealului era cedat Ungariei. În februarie 1944, la consfătuirea de la Timişoara a liderilor bănăţeni ai P.N.Ţ., la care a fost prezent şi Iuliu Maniu, aceştia au susţinut ruperea relaţiilor cu Germania nazistă. Ocupaţia sovietică instaurată în România a pus capăt, treptat, regimului democratic din România. În 8 noiembrie 1945, şi la Timişoara, studenţii şi liceenii au ieşit în stradă pentru a-l sprijini pe Regele Mihai şi au mărşăluit pe străzile oraşului cu portrete ale Regelui şi drapele naţionale dar au fost împrăştiaţi de „trupele de şoc” mobilizate de comunişti, mai mulţi studenţi fiind arestaţi. Mişcări de protest au fost organizate şi împotriva guvernului Petru Groza şi au fost răspândite numeroase manifeste anticomuniste. În 1947, activitatea P.N.Ţ. şi P.N.L. a fost interzisă iar împotriva liderilor celor două partide au început represaliile.

În 1950 a fost adoptat modelul sovietic de organizare administrativă, în regiuni şi raioane, s-a constituit regiunea Timişoara iar municipiul Timişoara a fost declarat oraş republican, care nu era subordonat consiliului popular al regiunii. În anii care au urmat, Timişoara a fost, totodată, capitală de raion. Acest tip de organizare s-a menţinut până în 1968, când s-a revenit la organizarea teritorială tradiţională românească, prin reînfiinţarea judeţelor, şi s-a înfiinţat judeţul Timiş, cu capitala la Timişoara.