Circulă o glumă despre cum știi că ai greșit orașul. Suntem greșiți cu totul. Și vorba cuiva, ”singura dovadă că suntem un popor foarte vechi e că am început să ne stricăm”. Concluziile le tragem fiecare dintre noi.
Aproape că îmi vine să plâng când văd cetatea cum se umple de pânze de păianjen și cozi de șobolan.
Nu mai e cetatea noastră. E prinsă de o ciumă-prostie care nu se mai termină. Aud că împăratul a fost vizitat de soli buni, de la Apus. Solii aduceau, ca niciodată, și arginți din Vest. Pentru proiecte viabile. Dar și solie de gânduri bune de la rudele împărătești. Împăratul cetății a spus doar atât: ”Nu”. Apoi, în singurătatea pereților înflorați din sala tronului, s-a gândit: ”Erau totuși atât de bune ideile. Dar, nu! Nu le puteam accepta, pentru că nu erau ale mele. Cum arăt eu, Împărat vremelnic, dacă făptuiesc ideile altora?” Pe lângă fereastră i-au trecut ciorile croncănind. Unii ar spune că era un semn. Un semn că cetatea se scaldă-n gunoi de tot felul.
La Răsărit, fețele luminate se uită la Împăratul cetății noastre și dau din cap. I-ar spune că ridicolul și penibilul trebuie să aibă o limită. Nu își permit, au aceeași culoare, sunt până la urmă același sânge, și nu cade a o face în public. Dar, în cercurile restrânse, în intimitatea lor, fețele luminate gândesc cât de departe și incontrolabil s-a ajuns în cetatea care cândva era portdrapel. Acum toată lumea râde de ea. Și nu e decât o chestiune de timp până când nimeni nu îi va mai acorda credit. Iar timpul e ceva relativ.
